România: înainte şi după Revoluţia din 1989

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nicolae Ceauşescu, la ultimul congres PCR, din 1989 FOTO Comunismul în România
Nicolae Ceauşescu, la ultimul congres PCR, din 1989 FOTO Comunismul în România

Acum 30 de ani, coboram dintr-un automobil obosit, Dacia, în Piaţa Maria din Timişoara, împreună cu fratele meu şi doi prieteni. Venisem în oraş pentru a sărbători o prietenă, era ziua ei de naştere. Şi pentru că prietenii noştri auziseră că „se întâmplă ceva” în Piaţa Maria, curioşi, am oprit şi ne-am dus pe jos până acolo.

Pâlcuri, pâlcuri de oameni, stăteau pe trotuare şi vorbeau. Erau doar câteva, dar diferite faţă de grupurile de oameni ce aşteptau tramvaiele în Piaţă în mod obişnuit O atmosferă specială, apăsătoare, mocnită. Era seara de 16 decembrie. Am luat aminte şi ne-am întors la ale noastre – ziua Luminiţei. Mai târziu, aveam să ne reunim mulţimii care ocupase toată Piaţa, undeva pe la 11 seara. O pană de curent (uzuală) şi vocile crescânde ale grupurilor care mergeau în aceeaşi direcţie pe stradă, ne-au făcut să plecăm de la petrecere. A fost prima oară când am fost atacaţi, în mulţime, cu tunuri de apă şi a trebuit să fugim de uslaşi.

Pentru un student din zilele noastre, a ieşi în stradă, a protesta, e un lucru banal. Pentru noi, era un lucru cu totul nou, inedit şi periculos. Societatea românească din anii studenţiei mele şi a stagiului obligatoriu, era o societate moartă. Eram îngropaţi sub cifrele mincinoase declarate de activele de partid către „conducerea superioară de partid şi stat”. Eram reduşi la un mechanism colectiv de produs pentru export.


Piaţa Maria din Timişoara

Piaţa Maria din Timişoara

E şi greu de imaginat pentru cineva născut în capitalismul de tranziţie, în era internetului şi a inteligenţei artificiale, cum era să trăieşti înainte de 1989. Era cu totul altfel. În multe sensuri mult mai rău, în anumite sensuri mai bine. Dar aceste expresii, „mai rău” şi „mai bine”, sunt relative. Ţin şi de mersul firesc al istoriei, tehnologiei dar şi de schimbarea socială. Nu tot ce a fost înainte de Revoluţie a fost rău – cum foarte mult s-a pus accentul în ultimii 30 de ani. Eram o societate mai săracă, uniform mai săracă. Eram o societate sărăcită, nu doar de furturile care se generalizaseră, şi erau tolerate de regim, dar şi de politica PCR (partidul unic!) de a înapoia toate datoriile create în perioada industrializării României. Exportam absolut tot şi ajunseserăm să avem penurii de tot felul în ţară – de la alimente de bază, la hârtie igienică, lame de ras şi îmbrăcăminte intimă şi multe, multe altele. Mecanismul de planificare de stat îşi arăta limitele.

Cetăţenia însemna mai curând o serie lungă de obligaţii şi foarte puţine drepturi. Libertatea de participare politică era o mascaradă. Participam la vot, dar aveam candidaţi ai partidului unic, numiţi de partid. Aveam nu doar un singur partid, dar şi un singur conducător, căruia i se ridicau ode nesfârşite şi care era numit cu titluri care mai de care mai pompoase. „Geniul Carpaţilor” era cel mai ridicol! „Geniul” a căzut brusc odată cu Revoluţia şi a fost ucis fără scrupule în urma unui simulacru de proces.

Ca român obişnuit, nu puteai călători în străinătate, decât în ţările „lagărului socialist”. Dar nici acolo nu puteai călători oricând şi oricum. România devenise o mare închisoare. Nu aveai acces la informaţii, decât la cele livrate de propaganda partidului unic. Celelalte erau obţinute ilicit de la posturile care difuzau dinspre „duşmanii” americani. Radio Europe Liberă, Vocea Americii – erau cam singurele la care, cu curaj, puteai să mai asculţi cu discreţie în propria locuinţă. În România aveam „Scânteia”, „România Liberă” şi alte câteva jurnale controlate 100% de partid şi Securitate. La televiziunea publică (citeşte „de stat şi de partid”) se ajunsese la două ore de emisiune pe zi, în care aflam despre vizitele de stat ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi ale „savantei de renume mondial”, Elena Ceaşescu; de asemenea, mai aflam care a fost producţia de porumb la hectar şi alte informaţii agricole de „mare interes”!

Noi, tinerii, ne doream să ascultăm la liber rock, disco, funk, punk, jazz, să purtăm jeans, să trăim necenzuraţi, la fel cum vedeam în filmele pe care le mai urmăream „la sârbi”, „la unguri” (adică televiziunile vecine) sau la aparatele video aduse de cei care munciseră prin Egipt, Iordania şi alte ţări prietene în acele vremuri.


FOTO Bursa

Excluziune socială FOTO Bursa

Uitându-mă înapoi, realizez că nu apreciam ceea ce aveam atunci: locuri de muncă şi salarii mici dar sigure, stabilitatea preţurilor (cu care Ceauşescu nu înceta să se laude, nerealizând că noi nu aveam cu ce să comparăm pentru că nu cunoşteam alte societăţi); spitale funcţionale şi curate, personal medical calificat şi servicii de sănătate rezonabile (plătite din fonduri de stat la care contribuiam cu toţii, la care mai adăugam câte o „atenţie” pentru medic şi personalul medical – adevărat); o populaţie alfabetizată cam 100%, chiar dacă învăţătorii şi profesorii erau obligaţi să facă eforturi să aducă pe toată lumea la şcoală. Desigur, sectoarele sănătate şi educaţie nu erau competitive la nivel mondial, dar ele sunt departe de a fi şi acum – poate chiar mai departe. Oportunităţile de viaţă erau mai egal distribuite, discrepanţele dintre mediul rural şi cel urban erau mai mici, discrepanţele de dezvoltare dintre regiunile României erau mai mici. Este o enumerare sumară.

Deşi unii mai cârcoteau în ce priveşte lipsurile şi absenţa libertăţilor, în privat şi cu riscul de a fi pedepsit de Securitate, consensul era tăcerea şi absenţa criticii la adresa regimului, a partidului şi a politicilor sale. O ipocrizie generalizată trona în România, dar o ipocrizie controlată de regim. O mulţime de oameni erau nemulţumiţi şi totuşi înghiţeau, continuau să lucreze, să activeze în organizaţiile de partid locale şi să tacă. Violenţa cu care a izbucnit mişcarea de protest şi sângele vărsat se datorează în mare parte gâtuirii oricărei forme de opoziţie. Regimul românesc s-a dovedit a fi mai sever decât în tovarăşele de lagăr, Ungaria, Cehoslovacia, sau Polonia. Cărţile de ştiinţe politice vorbesc despre un regim „sultanist” în România, comparativ cu „post-totalitarismul” din Ungaria şi chiar URSS (până la Gorbaciov) sau „autoritarismul” polonez. Eram o societate autarhică, care voia să rămână închisă în ea, prin decizia partidului monolit. Nu prea ştiam ce se întâmplă în afara graniţelor, eram absorbiţi rău în penuriile şi tăcerile noastre. Fenomenul glasnosti a fost privit cu mare suspiciune de către „conducerea superioară”.

Om al străzii FOTO Wikipedia/Miehs

La 30 de ani de la Revoluţie, România este o ţară mult schimbată – în bine şi în rău. Avem o mulţime de magazine, hrană şi produse necesare traiului – o mulţime! Dar există suficienţi oameni care nu îşi permit să le cumpere. Au apărut şi a crescut numărul oamenilor fără adăpost – se estimează că în jur de 15000, dintre care 5000 doar în Bucureşti. Sărăcia şi excluziunea afectează o treime din români (Eurostat). Alfabetizarea întregii populaţii ţine de domeniul trecutului, avem 42% analfabetism functional (proiectul România Educată), oameni care nu înţeleg ceea ce citesc. Avem libertate de mişcare, dar numai o minoritate poate profita de ea; avem mai multe partide şi uneori ne întrebăm care e diferenţa semnificativă dintre ele; avem acces la enorm de multe informaţii, iar uneori nu ştim cum să le selectăm pe cele care contează.

Cum mergem mai departe?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite