Restituirea proprietăţii, corupţie şi injustiţie socială

România este singura ţară în care procesul de restituire a proprietăţilor confiscate de regimul totalitarist  nu s-a încheiat, după 25 de ani de la prăbuşirea acestuia. Corupţia din jurul ANRP şi evacuarea chiarişilor din casele retrocedate, mulţi dintre ei foarte săraci cum sunt locuitorii de pe străzile Vulturilor şi Şerban Vodă din Bucureşti, sunt efectele incapacităţii clasei politice de a găsi consensul în jurul celei mai adecvate soluţii.

 Naţionalizarea şi colectivizarea au fost în România, prin comparaţie cu celelelalte state fost comuniste din Europea Central Răsăriteană, procese de masă. Între 1940 şi 1989 au fost confiscate aproape 250 000 de proprietăţi rezidenţiale şi au fost colectivizate 5.601.760 hectare de teren. Ezitările primului preşedinte Ion Iliescu de a lua o decizie în primii ani de la căderea regimului totalitarist au făcut ca restituirea să se prelungească dincolo de anii 2000 , legislaţia să fie adoptată în grabă la sfârşitul anilor '90 şi începutul anilor 2000, sub presiunea Uniunii Europene, pentru îndeplinirea criteriului de aderare ce privea economia de piaţă funcţională, fără o evaluare a consecinţelor şi într-o logică neoliberală.

Mai grav, Ion Iliescu a creat prin deciziile luate în 1991 şi 1995 o nouă categorie de perdanţi ai procesului: membrii cooperatori şi chiariaşii din casele naţionalizate. Prin legea 18 membrii cooperatori au fost împroprietăriţi chiar dacă participaseră sau nu cu terenuri la colectivizare, iar unii dintre ei şi-au pierdut loturile în instanţă în favoarea proprietarilor, pe legile 1/2000 şi 247/2005. La fel şi chiariaşii care au cumpărat cu bună credinţă locuinţele în care trăiau, pe legea 112/1995, s-au trezit în stradă după adoptarea legii 10 în 2001, care a permis, printre altele, şi achiziţia de drepturi litigoase, o sursă de corupţie imobiliară, care potrivit procurorilor, a produs prejudicii de sute de milioane de euro. Ion Iliescu a vrut să creeze o clasă de proprietari din cei mulţi şi săraci, dar istoria s-a jucat împotriva lor.Există însă şi un efect pozitiv, dacă poate fi numit pozitiv: jumătate din populaţie trăieşte din agricultura de subzistenţă astăzi şi datorită legii 18 din 1991.

România a optat pentru reconstituirea în natură a dreptului de proprietate când era foarte clar că tocmai specificitatea naţionalizării şi colectivizării recomanda o cu totul altă rezolvare. Soluţia ungară pare, privind în urmă, răspunsul cel mai adecvat la dilema justiţiei tranziţionale, din care face parte şi procesul de restituire: “cum să răspunzi ca stat cererii publice pentru repararea unor nedrepătăţi fără a crea noi nedreptăţi". 

Pe baza deciziilor Curţii Constituţionale a Ungariei a cărei filosofie era, la începutul anilor 90, prevenirea unor abuzuri chiar dacă acestea erau săvârşite pentru repararea abuzurilor istorice (!), Ungaria a decis să ofere foştilor proprietari o compensaţie rezonabilă, aşa cum explica un politician maghiar, dar nu cu scopul re-privatizării sau pentru repararea prejudiciului, ci doar ca un remediu parţial pentru măsurile motivate politic ale regimurilor totalitare de tip nazist şi comunist şi ţinând cont de capacitatea economică a statului.

Foştii proprietari au primit vouchere în valoare de cel mult 5 milioane de forinţi pe care le puteau întrebuinţa în anumite condiţii. Deţinătorii le puteau transforma în rente anuale sau în depozite la achiziţia unei locuinţe, puteau participa la licitaţii de proprietăţi sau cumpăra acţiuni. De asemenea un deţinător putea cumpăra o locuinţă cu un astfel de titlu, doar dacă trăia în ea.

Pentru România nu mai există cale de întoarcere. Din păcate cei care plătesc indecizia şi incoerenţa clasei politice conducătoare şi lipsa de înţelepciune a judecătorilor constituiţionali sunt cei mai săraci şi mai vulnerabili dintre noi, ajunşi astăzi la mila autorităţilor locale în absenţa unei legislaţii care să le apere drepturile.

În acest moment este necesară adoptarea unei legi a locuinţei care să oblige primăriile, ca în Franţa, să construiască locuinţe sociale, în numele principiului solidarităţii, din fonduri publice.  Legea 1208/2000 privind solidaritatea şi reînnoirea urbană adoptată în mandatul de de prim-ministru al lui Lionel Jospin prevede obligativitatea pentru administraţia locală  de a construi 20% de locuinţe sociale în unităţile cu mai mult de 3500 de locuitori, neîndeplinirea obligaţiei fiind sancţionată cu amendă.

În prezent, doar în sectorul 4 din Bucureşti, acolo unde se află şi strada Şerban Vodă aproape integral retrocedată de primarul Traian Băsescu unei persoane care pretinde că este succesor al proprietarului de drept,  sunt depuse 3000 de cereri pentru locuinţe sociale iar planurile primăriei nu prevăd construcţia a mai mult de 300 de unităţi locative. Nevoia de locuinţe sociale a crescut pe fondul crizei economice şi ca urmare a executărilor silite operate de bănci, proces care practic a trecut neobservat în spaţiul public. Cel puţin în Bucureşti este evident că administraţia locală este somată de realitate să-şi schimbe priorităţile, de la infrastrustructură rutieră la infrastructură de locuit.