Articol preluat din Dilema Veche

Prefer să mă refugiez în alte epoci, printre alţi politicieni. Mă gîndesc că, poate, în felul acesta, voi fi mai de folos şi publicului, şi potentaţilor de azi. Nu cred că aceştia din urmă au (dacă l-au avut vreodată) obiceiul să citească. Dar le voi aminti texte scurte din opera precursorilor lor, sperînd că sufletele lor adormite s-ar putea trezi la niţică decenţă, la un dram de responsabilitate. În cele ce urmează, am ales trei pasaje dintr-un discurs parlamentar al lui Titu Maiorescu, susţinut dinaintea Camerei, pe 12 noiembrie 1882. N-am de făcut decît două comentarii colaterale, amîndouă melancolice: 1) Avem, cum se va vedea, vechi tradiţii ale derivei politice. Titu Maiorescu vorbeşte, acum aproape 140 de ani, despre riscul înlocuirii interesului naţional prin conjuncturale interese private, despre riscul politizării Justiţiei şi despre riscul selecţiei de cadre pe baza strictei loialităţi de partid! 2) N-ai cum să nu te întristezi cînd vezi cum arăta, la sfîrşit de secol XIX, discursul unui parlamentar român. Ieri – Maiorescu, azi – Nicolicea, Şerban Nicolae sau, hélas, Vosganian, un ins al cărui oportunism a reuşit să-i otrăvească bunele înzestrări.

Are cuvîntul Titu Maiorescu (citatele sînt extrase din Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, vol. III, 1881-1888, Bucureşti, Socec, 1899):

(…) Dlor, tot zicem: ţara, ţara! Abstracţia aceasta „ţara“ în realitate este compusă în cea mai mare parte din ţărani, din aşa numiţii oameni de rînd, din mulţime. Ce are a face mulţimea cu discuţiile noastre publice? Cea mai mare parte din ei, din nenorocire, nici nu ştiu încă să citească şi să scrie. Vă puteţi închipui, dacă toată vorbirea noastră cea lungă de aci îi atinge pe ei pînă acolo! Vorbele noastre de aci îi ating numai întru atîta, întru cît le ating relaţiile lor cu administraţia inferioară a Statului, care aceasta poate fi influenţată prin vorbele noastre, îi atinge rareori ministrul şi prefectul, îi atinge însă perceptorul, îi atinge învăţătorul, îi atinge preotul, îi atinge adeseori executorul, îi atinge recrutorul, mai rareori – să sperăm – îi atinge judecătorul de ocol, şi mai rar încă tribunalul.

Aceştia din urmă: strîngătorul de imposite, învăţătorul, primarul din sat, cel mult subprefectul, aci este punctul de contact al săteanului cu ceea ce numim noi Statul în administraţia sa (în loc de „sătean“, putem citi, azi, „cetăţean“, n.m., A.P.). Aci dar se cere ca să fie oameni oneşti, integri, inteligenţi, dacă e vorba de îmbunătăţirea stării ţăranului. Aci trebuie cu toţii să punem toate încordările noastre, ca să aducem o stare de mai mare probitate în administraţia de jos a Statului (aplauze). Simţiţi îndată aci importanţa practică a întrebării, dacă trebuie întinsă deosebirea partidelor pînă acolo, încît să punem şi în acele posturi, cele mai de jos, dar cele mai importante pentru popor, numai oameni de partid, cu riscul de a nu fi oameni de treabă? (pp.138-139)

(…) Nu e chestie de partid – şi nu trebuie să fie – justiţia în ţară. Acest adevăr s-a simţit pînă la oarecare punct de mai toţi miniştrii de justiţie din orice partid, şi trebuie să recunoaştem că, deşi magistratura, în cea mai mare parte a ei, atîrnă în numirea şi schimbarea ei de la bunul plac al ministrului, totuşi cei mai mulţi miniştri s-au sfiit să exercite puterea lor discreţionară în sensul prea exclusiv al intereselor de partid; din contra trebuie să recunoaştem pentru onoarea ţării, că este destul de general simţimîntul cel adevărat, că magistratura, care în cazuri de conflict al intereselor hotărăşte despre onoarea, libertatea şi averea cetăţenilor, este o activitate publică în folosul ţării întregi ca unitate şi în afară de or-ce desbinare a partidelor. De aceea ar fi o adevărată calamitate în ţara noastră, cînd s-ar introduce electivitatea politică a magistraturei şi s’ar arunca astfel în vîrtejul sfîşierilor de partid o instituţie, care pînă acum, prin bunul simţ al ţării a fost din ce în ce mai depărtată de la această luptă nesănătoasă. (p. 140)

(…) Fără îndoială, teoria fără practică, fără puterea de a se pune în lucrare, ideea fără realizare este foarte slabă, foarte puţin atrăgătoare, foarte puţin căutată. Dar să ne ferească Dumnezeu să credem că este cu totul de prisos şi că putem să ducem ţara numai cu practica dintr’o zi într’alta, cu mici combinări ale momentului, schimbîndu-ne în or-ce moment părerile după voia întîmplării. Aceasta ar însemna decadenţa nivelului general al vieţei noastre publice, scăpătarea într-o stare de slăbire a inteligenţelor şi lăţirea fără margini a corupţiunii în tot mecanismul Statului. Căci unde lipseşte idea, care înalţă pe om, vine în loc interesul meschin, care-l degradează. Şi atunci punem viaţa noastră publică în pericolul de a ajunge la cel mai mare rău ce i se poate întîmpla: la specularea formelor politice pentru exploatarea intereselor private. Mi-e teamă că deja astăzi, în această scurtă stare de tranziţie, se văd unele simptome premergătoare ale scăderii nivelului nostru intelectual. (pp. 150-151)

Pentru conformitate,
Andrei PLEŞU

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro