Când începi ambele întrebări cu sintagma „Sunteţi de acord cu interzicerea...”, înseamnă că un referendum valid cere în mod necesar ca ulterior cineva să vină şi să interzică explicit, prin lege, ceea ce întrebările propun. Iar acel cineva nu poate fi decât Parlamentul. Mai exact, o majoritate din Parlament. Când însă rezultatul referendumului tinde să ducă şi la modificări constituţionale, pragul e încă şi mai ridicat: două treimi din Parlament trebuie să fie de acord.

Are preşedintele, în momentul de faţă, asemenea majorităţi? În mod evident, nu. Nici măcar cea necesară pentru trecerea unei legi, darămite una necesară pentru modificarea Constituţiei. Ca să compenseze acest deficit, preşedintele propune partidelor parlamentare un aşa-zis „acord naţional”. Printre ambiţiile documentului, regăsim inclusiv obiective pe care preşedintele a refuzat să le menţioneze, explicit, în întrebările de la referendum, cum ar fi întoarcerea din drum a legislaţiei penale deja adoptate sau asigurarea integrităţii publice.

În plus, preşedintele pare să fi jucat copilăreşte şi incorect. A chemat partidele la consultări, dar nu le-a spus nimic despre următorii paşi de urmat. Abia după ce s-a întâlnit cu liderii politici, a anunţat că-i invită să semneze „acordul naţional” şi i-a citit textul. Şulfă bătrână, Tăriceanu a mirosit imediat capcana: „Ne face, practic, o propunere celor din PSD şi ALDE, să îl susţinem pentru al doilea mandat”. Greu de contrazis, indiferent ce sentimente ne animă faţă de emitent.

Practic, preşedintele a înzestrat referendumul cu o uriaşă forţă politică – adică de natură pur morală - şi cu o foarte limitată forţă juridică (interzicerea doar a amnistiei şi graţierii faptelor de corupţie, interzicerea OUG-urilor în zona penală şi a organizării judiciare). Iar prin „acordul naţional” propus partidelor, preşedintele încearcă să extrapoleze, prin reinterpretare, efectele referendumului. Or extrapolarea sa poate fi acceptată sau nu – iar majoritatea PSD-ALDE nu pare deloc dispusă să o accepte.

Nu ştiu cine a gândit acest plan, dacă a fost ideea preşedintelui sau a altcuiva. El în sine şi pur teoretic poate n-ar fi rău, dar îi lipseşte un ingredient absolut necesar: acela ca toţi politicienii să aibă bun simţ. Dar câtă vreme Viorica Dăncilă vorbeşte doar în dodii despre angajamentele pe care şi le-a luat la Bruxelles, iar liderii PSD-ALDE se limitează să aplice mot-a-mot strict obiectivele înscrise în întrebările de la referendum, fără să vrea să vadă tabloul mai larg, mă tem că entuziasmul votului din 26 mai va eşua într-o penibilă hârjoană politicianistă.

Dar poate că planul preşedintelui e mult mai amplu decât pot eu să văd. Dacă însă un asemenea plan nu există, sau dacă planul e doar ce-am văzut până acum, atunci taboul general e destul de trist. Preşedintele putea, prin referendum, să ofere poporului un tun, dar i-a furnizat o arbaletă. A ţinut tunul pentru el, dar ghiulelele sunt la Dăncilă şi la Tăriceanu.