Când vrei să analizezi anul politic 2016, tendinţa firească este să te gândeşti la alegerile locale şi parlamentare. Pasul următor este să evaluezi toate acţiunile actorilor din prisma acestor două momente. Asumpţia analitică este cea a jucătorului politic raţional, care-şi stabileşte o strategie (eventual şi un plan B), o "sparge" în paşi şi o execută. Dincolo de a contura un tablou de bord, această abordare nu ajută. E prea reducţionistă şi, dacă este să analizezi România ultimilor ani, cu o capacitate explicativă şi predictivă extrem de redusă.

În decembrie 2014, Smart Politics analiza pentru Adevărul Guvernul Ponta IV. La sfârşitul articolului, tocmai ca să ne păzim de lebedele negre precum de păsările lui Hitchcock, o chestiune ne preocupa - dincolo de calculele politice şi de tacticile politice şi electorale o întrebare rămâne: va trece acest Guvern şi de "votul" DNA?

Nu, nu a trecut, dar nu pentru că factorul DNA ar fi fost cel decisiv. Puterea lui explicativă este importantă, dar veţi aduce firesc în discuţie protestul post-Colectiv. Greu de anticipat mecanismul cauzal, nu-i aşa?

De aceea, la început de an politic, nu vă vom vorbi despre alegerile locale şi parlamentare. Vă vom vorbim despre elementul constant al ultimilor ani, dar care ne ia întotdeauna pe nepregătite, aproape la fel ca iarna: protestele din marile oraşe.

În 2012, au început de la situaţia lui Arafat şi au dus, în doi paşi, la schimbarea puterii în pragul alegerilor locale. În 2013 s-a protestat împotriva exploatării de la Roşia Montană, breşa din interiorul USL s-a lărgit, iar în februarie 2014 am avut deznodământul. În 2014, organizarea deficitară a alegerilor i-a scos pe oameni în stradă şi, cel mai important, în turul al doilea la vot, transformându-l pe Iohannis din candidatul minus un milion în preşedintele plus un milion. În noiembrie 2015, peste 25.000 oameni revoltaţi de funcţionarea instituţiilor l-au făcut pe slăbitul Victor Ponta să cedeze şi să-şi prezinte demisia.

În ultimii patru ani, mişcările de stradă au influenţat decisiv, cel puţin pe termen scurt, distribuţia puterii în România. A nu te întreba care ar putea fi rolul lor în anul electoral 2016 ar fi o greşeală pentru oricine vrea să înţeleagă politica noastră.

Fără a săpa în profunzime (deşi ar fi necesar), elementul comun al efuziunilor stradale se găseşte undeva la intersecţia dintre frustrarea şi emoţia cetăţenilor, pe de-o parte, şi calcul pseudo-raţional şi îngust al decidenţilor. Întrebare care se pune este una simplă: cât de posibil/probabil este să avem acest cocktail şi în 2016?

Fără a încerca răspunsuri elaborate, vrem doar să indicăm câteva zone în care să priviţi cu aceeaşi seninătate cu care priviţi zăpada de-afară.

Luna şi jumătate de când îl avem pe Dacian Cioloş la Palatul Victoria ne-a arătat neaşteptat de multe greşeli neforţate. Comentariile ministrului Dragu despre salariul din România şi ale ministrului Prună despre viitorul procuror-şef DNA au tulburat imediat luna de miere guvernamentală; declaraţiile de ieri ale secretatului de stat Biriş au şi ele potenţialul de a aduce dezbaterea ideologică şi opţiunile valorice în prim-plan, subminând ideea neutralităţii axiologice a Guvernului. Prezentată ca o soluţie practică de reabilitate a puterii guvernamentale, tehnocraţia, în ciuda obiectivelor sale de banalizare şi depolitizare sub imperativul competenţei şi corectitudinii (cum le identifică P. Rosanvallon în Le bon gouvernement), are clarul obicei de a nu anticipa sau reacţiona corespunzător la situaţii şi argumente emoţionale. Simplificând, pentru aceşti cyborgi executivi, ideea raţionalităţii cu orice preţ bate chiar şi tomul de cercetări despre natura emoţională a creierului politic. Până acum Guvernul şi-a corectat imediat greşelile şi a căutat compromisul, dar capacitatea sa de a călca pe bătăturile "tinerilor frumoşi şi liberi", cum îi gratulează unii, nu trebuie subestimată în 2016.

La fel de priceput într-ale emoţiei este şi K. Iohannis. Până acum un beneficiar în două rânduri al emoţiei publice, Preşedintele este mai nou deţinătorul total al puterii executive şi va avea eticheta responsabilităţii tot mai puternic lipită în dreptul numelui său. Cu cât Cioloş va juca mai tehnocratic, cu atât mai des numele lui Iohannis va fi invocat. Guvernarea, oricum ai pune-o, se decontează la Palatul Cotroceni. Încăpăţânarea Preşedintelui, citită de unii în cheia consecvenţei, are potenţialul de a intra în coliziune cu valorile post-materiale ale străzii.

Parlamentul, cu partidele timide şi la adăpost după noiembrie, este, din păcate, perena sursă de muci-în-fasole din societatea românească. Devenit ruda săracă şi subnutrită a Executivului, Legislativul îşi împodobeşte irelevanţa cu iniţiative al căror ridicol i-a stârnit până şi pe ciobani. Cu un control inexistent al iniţiativelor legislative în grupurile parlamentare, Parlamentul este mecanismul prim de amorsare al protestelor în 2016. Secretul lui Polichinelle, cu o majoritate parlamentară netransparentă, este unde se numără gafele.

Din prisma sistemului electoral, pentru alegerile locale mai ales, potenţialul de tensiune şi revoltă este semnificativ. Validarea "vechiului sistem", tocmai pentru că regulile sunt cum sunt (aceleaşi), poate crea scântei. Mai ales dacă unii vor confunda o procedură de selecţie (first-past-the-post) cu o modalitate de legitimare.

Retragerea din prim-plan a partinicului (doar o faţetă a "sfârşitului puterii", cum as spune Moises Naim) pentru următorul an are potenţialul de a creşte atenţia asupra felului în care funcţionează statul, prin instituţiile sale. Suspendarea actuală a dezbaterii între partide, ca şi cum politicul n-ar fi locul unor alegeri complicate, ci al unor nunţi şi cumetrii politice, va creşte şi mai mult suspiciunea. 

Aşa cum vedem noi, există o temă centrală a protestelor, iar lectura în cheie românească a lui M. Castells este cel mai bun suport conceptual. Cum instituţiile nu sunt neutre axiologic, relaţiile de putere sunt integrate în instituţii, ceea ce, într-o societate firesc plină de contradicţii şi conflicte, generează o contraputere. Configurarea statului (y compris schimbarea) şi a instituţiilor care reglementează viaţa cetăţenilor este consecinţa interacţiunii constante dintre putere şi contraputere. În cea mai generală cheie posibilă (fără a trece la segmentări), publicul protestatar este astăzi contraputerea şi sediul firesc, cu bine şi rele, al schimbării sociale şi politice din România. Incapacitatea partidelor de a prelua atmosfera şi ideile pieţei face din stradă Opoziţia următorilor ani. Cu cât răspunsul partidelor mari întârzie să apară, cu atât potenţialul pentru soluţii şi construcţii radicale va fi mai mare. Cei care se bucură că încă nu avem un Front National sunt într-o mare eroare: de obicei manifestarea partinică vine la urmă.

Rămâne de văzut dacă valorile evident post-materialiste ale acestui grup (s-a militat pentru mediu sănătos şi anticorupţie, nu?) vor duce spre o contestare a militarizării României din prisma atacului la libertatea personală, a rolului în creştere al structurilor de securitate, a relaţiei dintre puterea politică şi mediul de afaceri (cu efecte asupra welfare state-ului), a unor atacuri percepute împotriva luptei anticorupţie (renominalizarea lui Kovesi) sau a ciudatelor relaţii dintre stat şi biserică. 

Va fi 2016 business as usual, în stradă? Şi dacă da, în ce fel?