Cărticica roşie a lui Mao i-ar fi dat pastorului-energumen şi alte sinonime. Înfierarea n-are limite în tradiţia comunismului asiatic. Şi atunci de ce să ofere Trustul Intact modele de conduită şi civilitate unei Românii libere? Avem suficiente fiinţe precare, de la clovni la pipiţe, în toate tabloidele. 

Pentru cine să mai păstrăm piramida valorilor, când ele pot fi declarate învechite? Propagandiştii revoluţiei A3 cunosc mai bine mersul istoriei româneşti, abătut undeva pe „autostrada soarelui”, aproape de imperiul risipitorului şi dezbrăcatului Radu Mazare. E nevoie de idoli noi, lipsiţi de inhibiţii. Oamenii dedicaţi scrisului să plece din cetate! Să rămână doar saltimbancii. Profesori respectaţi să lase spaţiul deschis pentru armatele de ocupaţie ale mardeiaşilor TV. Credeţi că analfabetismul din şcoli subminează viitorul României? Păi tocmai de aceea Dan Voiculescu zdrobeşte efigia unui dascăl iubit şi admirat.

Dacă Barbu Catargiu a fost ucis de trădătorii cuzişti iar legionarii l-au asasinat pe Nicolae Iorga, comuniştii s-au specializat în laboratorul crimei. Temniţele staliniste din anii 1950 erau pline de savanţi condamnaţi la moarte, de la singuraticul Dinu Brătianu până la enciclopedicul Mircea Vulcănescu. Astăzi, crima împotriva spiritului se produce în regim digital, prime-time.

Şi totuşi: fanatismul politic şi fascismul editorial n-au decât un leac. Boicotul. Deschideţi cărţile, închideţi Antenele... Doar ignorând aceşti slujitori la altarul infamiei vom redescoperi gustul normalităţii şi bucuria întâlnirii cu opera cuprinzătoare a unui veritabil maestru. Când Gâdea sau Ciuvică vor fi oale şi ulcele, posteritatea îşi va aminti de numele lui Andrei Pleşu. Într-o bună zi, întregistrările video ale Trustul Intact se pulveriza în neantul cosmic, acolo de unde au şi venit. Atunci, bunicii grijulii şi nepoţi veseli se vor plimba în parcuri frumoase cu alei străjuite de statuile unor admirabili cărturari, între care şi ucenicul lui Constantin Noica. Istoria e generoasă cu visătorii şi nepăsătoare cu oamenii chirciţi sufleteşte.

Andrei Pleşu a debutat spectaculos în republica literelor. A urmat apoi experienţa străinătăţii. În perioada 1975–1977 (şi, mai târziu, în perioada 1983–1984), o nesperată ofertă i-a deschis tânărului teoretician al artei — dar şi bunului său prieten Gabriel Liiceanu — drumul spre câteva stagii de cercetare la Bonn, Dortmund, Heidelberg şi Freiburg.

Aceste ieşiri în Occident au prilejuit întâlniri cu reprezentanţii diasporei româneşti. La Paris, Monica Lovinescu asuma, alături de Virgil Ierunca, un puternic discurs anticomunist pe temeiul reflecţiei morale despre demnitate. Peregrinările lui Andrei Pleşu & Gabriel Liiceanu coincid cu mişcările de protest din Cehoslovacia, toate sintetizate manifestul Cartei 77 conceput de Václav Havel (alt filozof est-european convertit, după experienţa totalitarismului, la politică). La Bucureşti, cultul personalităţii se înteţea, ca şi penuria materială a fiecărei zile. Condiţia cărturarilor se degradează galopant. Ministerul de Interne interzisese, sub comanda lui Nicolae Ceauşescu, orice închiriere a maşinilor de scris în afara domiciliului posesorului. La 6 martie 1983, preşedintele Ronald Reagan propune retragerea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România socialistă.

Prin intermediul „Europei Libere“, românii descoperă cu încântare şcoala filozofică de sub tutela lui Constantin Noica (1909–1987). Recenziile din ţară şi din străinătate la Jurnalul de la Păltiniş stârnesc replica proletcultiştilor din subordinea Partidului Comunist. Suntem într-o epocă în care cinematografia urma imperativele discursului naţional-comunist, îmbrăţişat de atotprezentul Sergiu Nicolaescu.

În locul „adaptării” la agenda vremii (adaptare practicată cu zel de Corneliu Vadim Tudor), Andrei Pleşu a rezistat la agresiunea istoriei politice printr-o convertire sinceră la idealismul lui Constantin Noica. În umanitatea caldă şi inteligenţa sclipitoare a maestrului, ucenicul a descopit o aspră invitaţie la rafinarea instrumentele de studiu. Au urmat lectura atentă a izvoarelor, comparaţia surselor, atenţia filologică, importanţa categoriilor analitice în exerciţiul gândirii şi cultivarea mai multor genuri literare (recenzia, jurnalul, reportajul, eseul, studiul aplicat şi, în fine, tratatul).

Începutul anilor ’80 scoate la iveală, totuşi, limitele reflecţiei pur estetice. Andrei Pleşu e supus la testul „celor zece ore de elină pe zi“, îl citeşte pe Leibniz sau Schelling, făcând naveta între Bucureşti şi Păltiniş ca pe o iniţiere în taina prieteniei. Constantin Noica era un pedagog în căutarea „copiilor supradotaţi”, fără să poată vreodată instituţionaliza selecţia tinerelor talente. Ce presupune însă o educaţie completă? E vorba de o disciplină a gândirii şi-o rigoare a argumentaţiei, dar şi de şlefuirea sensibilităţii. A fi cultivat înseamnă să te ridici deasupra animalităţii şi să capeţi stil într-o exprimarea sublimată a celor mai puternice instincte. Omul cultural este o fiinţă poetică, ştiind să-şi grădinărească limba şi să adăpostească atent memoria unei generaţii. Fiinţa educată supravieţuieşte mai uşor singurătăţii, dovadă experienţa închisorilor comuniste.  De altfel, Constantin Noica îl elogia pe acel antrenor de fotbal care i-a spus „la 14 ani, când ca extremă stângă n-am alergat după o minge imposibilă: «fugi după ea, măgarule, n-ai să faci nimic în viaţă» (şi într-adevăr viaţa şi cultura nu sunt decât un fel de a alerga după mingi pe care nu le poţi prinde”)...

Doar într-o alergare după o ţintă uneori greu, dacă nu imposibil de atins, descoperi cu adevărat cine eşti şi de ce trăieşti pe acest pământ.

 (va urma)