Şi asta îi aduce un surplus de jaf şi umilinţă.

„Patronul” îi numeşte pe administratorii moşiei TVR, căutând să pună în frunte un vătaf care să-i îndeplinească poftele necondiţionat. E singurul criteriu pe care îl mai are în vedere. Eventual, i se adaugă şi condiţia ca respectiva slugă disciplinată să fie un personaj cunoscut, ideal unul care a ştiut să-şi fabrice o imagine bunicică. Cel mai bine se încadrează în acest profil cei sub acoperire de ziarist şi cu ambiţii de politruc, ageamii prin excelenţă în ale administrării şi conducerii unui afaceri de media. Este şi cazul ultimelor două-trei numiri.

Prestaţiile vătafilor au fost atât de jalnice, încât, alături de jaful făcut, au generat în nouă ani datorii de aproape 180 de milioane de euro. Datoriile acumulate şi tot şirul de abuzuri, ilegalităţi şi decizii aberante, fiind bine mediatizate, au determinat în percepţia publică imaginea că TVR ca instituţie se face vinovată de prăpădul comis, şi nu şefii, slugile politicienilor, cei care au decis sistematic demolarea din interior. Au fost puternic mediatizate bugetele imense pe care TVR le consuma ineficient, numărul mare de angajaţi, calitatea îndoielnică a unor emisiuni, manipulările de la ştiri, ca şi cum toate astea ar fi fost hotărâte de angajaţii de rând ai TVR, şi nu de şefii puşi de politicieni şi lăsaţi tot de ei să facă praf şi pulbere televiziunea publică.

Imaginea astfel creată face din TVR un monstru în opinia publică, absolvind de vină adevăraţii responsabili: politicianul-proprietar de feudă media publică şi vătaful lui. Imaginea odată consolidată a indus o antipatie de facto faţă de TVR şi, implicit, o simpatie faţă de oricine vine şi înjură TVR sau care sugerează măsuri dure de tipul „să dăm afară 1000 de oameni!”, „să o închidem!” etc. În felul acesta spirala imposturii a crescut: orice ageamiu, care habar n-are cum să administreze criza din TVR, devine simpatic numai dacă propune şi el o „restructurare profundă”, „intrarea în insolvenţă” sau invocă cu emfază modelul BBC de care, evident, n-are habar. Toţi aceşti concubini politici spun cu glas ferm că incompetenţa lor e singura soluţie. Delirul devine maxim când lor li se alătură şi stăpânul-politician care le confirmă spusele din aceeaşi poziţie de nepricepere.

O ciudăţenie, aparent: nimeni nu se întreabă de ce toată lumea a tăbărât pe TVR pe motiv că  are 2450 de angajaţi, dar nimeni nu se leagă de SRR care are aproape 2300 şi care ar trebui să aibă de cel puţin trei ori mai puţini? În ţările europene, în care media publică este separată într-o societate de televiziune şi una de radio, numărul de angajaţi este de trei până la opt ori mai mic în radio faţă de televiziune! Implicit, bugetele sunt tot în acelaşi raport. Numai la noi TVR are în jur de 140 milioane de euro, iar SRR aproximativ 90 de milioane! Suprabugetarea SRR (în contextul raportului cu cel al TVR) explică şi lipsa de pierderi financiare a radioului public – e atât de mult de cheltuit aiurea, încât se depăşte cu greu limita risipei acceptată pentru o imagine publică bună, dar falsă. Atunci de ce unii politicieni laudă constant SRR şi dau de pământ cu TVR? De ce în negocierile politice din ultimii ani PSD a cedat totul (ICR, CNA, TVR) pentru a obţine conducerea SRR? Prietenii ştiu de ce, mai ales dacă au fost prieteni-puşculiţă...

Nu am fost niciodată sensibil la scenarii privind motivele ascunse pe care le-ar avea unii afacerişti-politicieni în cârdăşie cu vătafii lor, dar, de data asta, parcă nu doar distrugerea TVR ar fi singurul obiectiv pentru cei interesaţi de piaţa de media. Se pare că hectarele din Pipera, din strada Molière sau din Calea Dorobanţi fac poftă cuiva. Sau poate digitalizarea difuzării programelor de televiziune, TVR2...

Ce combinaţie pustiitoare e jaful dublat de incompetenţă!