Scriam săptămâna trecută că problema cea mai gravă pe care o ridica proiectul iniţial era cea privind patrimoniul public şi privat al statului. Acesta se spărgea în 42 de entităiţi se transfera mecanic către judeţe şi municipiul Bucureşti. Până acum, orice afectare a acestui patrimoniu naţional (schimbare din regim public în regim privat şi invers, concesionări, închirieri, vânzări – într-un cuvânt tranzacţii) se făcea prin hotărâre de guvern, obligatoriu publicabilă în Monitorul Oficial. La nivel local, aceste lucruri se fac prin simple hotărâri ale Consiliului Judeţean, a căror publicare nu este obligatorie, ceea ce lasă autorităţilor locale o uriaşă marjă de tranzacţionare frauduloasă a acestui patrimoniu. Asta scriam atunci.

Între timp, Liviu Dragnea şi-a revizuit atitudinea. În versiunea finală a legii, el a prevăzut aşa: “În cazuri temeinic justificate, autorităţile administraţiei publice locale pot schimba destinaţia bunurilor imobile numai prin hotărâre de guvern”. A rezolvat el problema? Câtuşi de puţin, dar nu ştiu dacă formula găsită de el e rezulatul nepriceperii sau premeditării. Baronii locali pot găsi oricând soluţii ca să ocolească acest articol aparent restrictiv. Le dau eu două aici, pe loc, la o primă strigare.

Prima e mai rudimentară. Prin hotărâri de consiliu, şefii judeţelor pot trece active din domeniul public în cel privat, după care le pot vinde către acoliţi - dar fără să le schimbe destinaţia. Sunt ei pe lege? Sunt. După efectuarea tranzacţiei, noii proprietari pot schimba liniştiţi destinaţia imobilelor, căci articolul cu pricina nu li se aplică lor, ci autorităţilor locale.

A doua soluţie e ceva mai sofisticată, dar rezolvă definitiv problema. Orice transfer de proprietate - ca şi cel de care vorbim aici, de la stat la judeţe - se face laolaltă cu toate prerogativele pe care le presupune proprietatea. Printre acestea se numără şi dreptul proprietarului de a dispune după bunul plac de propriul patrimoniu. A condiţiona acest drept de existenţa unei hotărâri de guvern înseamnă a afecta o componentă a unui drept constituţional. Şi e uşor de intuit că, după intrarea în vigoare a legii, se vor găsi niscaiva baroni locali care să conteste la Curtea Constituţională, cu şanse de succes, exact acest articol şi să capete dreptul absolut de a dispune după bunul plac de patrimoniul ce le-a fost încredinţat cu atâta uşurinţă.

Dar nu am nicio îndoială că domnii baroni au la îndemână şi alte soluţii, mult mai ingenioase, ca să ocolească sâcâitoarele piedici pe care li le tot pune centrul. Iar noi vom putea admira, fluierând a pagubă, cam unde a nimerit glonţul tras cu atâta pripeală marţi în Parlament.

Nu-mi rămâne, pentru alde Victor Ponta sau Liviu Dragnea, decât un sfat: inspiră adânc, expiră cam două treimi din aerul din plămâni, ţine-ţi respiraţia, pune pe aceeaşi linie cătarea, cuiul cătării şi ţinta, după care apasă uşor trăgaciul. Aşa se trage cu puşca...

 

PS: După asumarea răspunderii pe legea descentralizării, Victor Ponta a atins un nou Everest în arta sa de a utiliza neadevărul. El a promis că va mai veni în Parlament cu legi pentru asumarea răspunderii, spre a evita sabotajele lui Băsescu. Tentativa de îmbrobodire e evidentă. Indiferent cum se adoptă o lege (în Parlament, prin asumare sau prin ordonanţă de urgenţă), Băsescu păstrează intacte cele două instrumente de sabotaj: returnarea spre reexaminare şi atacarea la Curtea Constituţională. Victor Ponta ar trebui să găsească un motiv mai convingător decât veşnicul Băsescu atunci când va recurge din nou la asumarea răspunderii. Intrebarea e: îl ajută imaginaţia sau Băsescu rămâne singura sa resursă politică?