Mă întreb de mai multă vreme, dacă aleşii care ne propun legile şi tot ei le fac să cadă la rând, nu s-au gândit ca acestea, legile, să fie însoţite şi de numele marilor jurişti ai ţării, profesori, cei mai mulţi ai catedrelor facultăţilor de drept la universităţile de stat sau particulare, acestea din urmă contribuind şi ele la marele număr de avocaţi din societatea românească de azi. Altfel nimeni nu s-ar mai mira, nici chiar aleşii, cu privire la cine, juridic vorbind, girează legile care cad, tocmai pentru că nu întrunesc, multe, elementarele criterii juridice care să le facă, prin vot, capabile să legalizeze gesturile administraţiei în exercitarea, mă repet intenţionat, administrării statului de drept.

Am mereu sentimentul, şi nu numai eu am acest sentiment, că administraţia de astăzi este atât de convinsă de atotştiinţa ei, încât se poate dispensa de consilieri, măcar aceia la cursurile cărora şi-au făcut studiile reprezentanţii acestei administraţii!

……………………………………………………………………………………

 Despre consilieri am mai vorbit în vremea din urmă intenţionat chiar, oferind exemple care întruchipau chiar şi umorul involuntar. O doamnă de bună-credinţă de pildă, era trimisă la Viena să propage acolo cultura română, ea ştiind pe semne de toate, cu excepţia, nefericită, a limbii germane unde şi în care urma să… propage.

 O domnişoară ce se justifica într-un post în care se punea în discuţie, şi de care depindea, avansarea unor proiecte culturale, prin bogata ei experienţă… în organizarea balurilor bobocilor la licee… Dar problema consilierilor apare, am cel puţin eu impresia, foarte sensibilă în diverse împrejurări, foarte multe care privesc actul de decizie în ministere, în consilii de administraţie ale unor agenţii, în conducerea unor judeţe şi, fireşte, în organigramele foarte bogate care însoţesc cabinetul unui ministru sau parlamentar, unde te trezeşti cu cine nu gândeşti drept consilier, acesta fiind teribil de străin de cauza consilieratului, temelia prezenţei lui acolo constituind-o acţiunea de lipire a afişelor în campania electorală.

          Există, oare, vreun statut al consilierului în statul nostru de drept care să prevadă argumentele de studii de specialitate, de competenţă şi vechime în spaţiul competenţei? S-ar zice că nu, după cum ne dovedesc chiar şi legile trântite chiar de aleşi, unde şi acolo, se ştie, că sunt consilieri!

…………………………………………………………………………………………….

 N-ar fi util şi prevăzător în acelaşi timp, în favoarea evitării atâtor situaţii penibile, unele numai involuntar comice, dar altele chiar groteşti, să se realizeze un astfel de statul al consilierului şi el să fie publicat în Monitorul Oficial, pentru că dacă la aleşi ne merităm noi, soarta,  alegătorii care i-am ales pe aleşi, la consilieri este alta situaţia: aceştia sunt numiţi şi nu sunt numiţi politic, aşa cum sunt numiţi miniştri, care nu sunt aleşi electoral, ci la vârful partidelor câştigătoare ale alegerilor. Consilierii sunt numiţi şi numirea lor este prevăzută în prerogativele celor care-i numesc şi care sunt miniştri politici şi şefi ai instituţiilor care presupun doar criteriul politic nu şi de competenţă?

………………………………………………………………………………………………

          Cum să laşi Poarta Sărutului de la Târgu Jiu, capodoperă a artei mondiale la competenţa consilierilor şefilor judeţeni pentru care nu există alt statut de competenţă decât  cel al alesului în alegerile pe care le cunoaştem şi unde răspunzători, meritându-ne soarta, cum am zis şi mai sus, suntem noi, iar alegătorii, nici ei sărmanii de ei, nu au nici un statut, cum se vede şi din rezultatele practice ale ultimului Referendum?

……………………………………………………………………………………………….

 A căzut în aceste zile şi consiliul de administraţie al Televiziunii publice al cărei preşedinte-director general şi-a dat demisia singur, cu câteva minute mai înainte.

Există oare vreun statut care să conţină exigenţele cerute unui membru al consiliului de administraţie al Televiziunii publice, pentru că statutul de membru al consiliului de administraţie propus şi susţinut de Guvern sau de Preşedinţie sau de altă instituţie care are acest drept n-are altă justificare decât propunerea instituţiei, iar instituţia propune pe omul ei, acesta fiind singurul criteriu?

………………………………………………………………………………………………..

Şi o ultimă întrebare: descentralizarea la nivel naţional presupusă de o lege a regionalizării nu cumva lasă patrimoniul naţional la latitudinea şi competenţa exclusivă a aleşilor judeţeni, singura ,,competenţă’’ decizională?! Nu cumva ne grăbim, fără o discuţie aparte privitoare la patrimoniul naţional cultural şi istoric, fără consultarea Academiei Române, a institutelor ei de specialitate, a personalităţilor care ar trebui să gireze orice act decizional cu privire la existenţa acestui patrimoniu?

A mai fost o lege, imediat după decembrie 1989, dacă nu chiar prima lege, care deschidea graniţele, lăsându-le libere de orice răspundere şi, cum bine se ştie, au ieşit afară, peste graniţe, valori fundamentale ale patrimoniului. Nu ne-am trezit, chiar noi, să recunoaştem această gafă uriaşă prea târziu, după ce răul imens se făcuse şi patrimoniul lăsat liber să fie jefuit?

De curând s-a aflat, cel puţin aşa ne informează media toată, că s-au plătit bani grei pe salvarea unor brăţări de aur dacice care au fost fabricate chiar în anul în care au fost salvate, ca dacice, cu milioane de dolari sau euro, de către un minister anume?!

Deocamdată...