În vreme ce preşedintele Partidului Social-Democrat denunţă, de câte ori are ocazia, conjuraţii, comportamente sau atitudini fasciste manifestate de adversarii săi şi având ca scop scoaterea din scenă, prin mijloace violente, a formaţiunii sale politice şi a guvernului pe care aceasta l-a constituit, retorica politică utilizată de Liviu Dragnea şi de apropiaţii săi reiterează în mod constant temele care constituie însăşi substanţa filonului ideologic extremist: teoria conspiraţiei, mitul „cetăţii sub asediu“, antieuropenismul, demonologia urii, neaoşismul şi, din ce în ce mai des, primordialismul. Departe de a reprezenta o noutate în peisajul ideologic şi în discursul politic românesc, primordialismul sugerează ideea că între membrii aceleiaşi comunităţi etnice există legături de sânge indisolubile, trăsături fizice, morale, comportamentale comune, un Weltanschauung care are îşi rădăcinile într-o genetică comunitară ce nu poate fi însuşită în niciun fel de o persoană care nu este născută în cadrul grupului etnic de matcă. În viziunea primordialiştilor, această avere etnică este naturală, apriorică şi determină manifestarea unei loialităţi depline şi a devoţiunii neţărmurite faţă de etnia căreia îi aparţine.

În cultura română, Nae Ionescu a fost unul dintre principalii propovăduitori ai primordialismului, iar prefaţa sa din 1934 la romanul „De două mii de ani“ al discipolului său Mihail Sebastian, o placă turnantă în dezbaterea despre etnicitate din perioada interbelică. Romanul lui Mihail Sebastian, care descrie drama identitară a unui tânăr evreu prins în tumultul unei lumi care începea să se baricadeze în propriile mituri fondatoare, se va afla, în mod paradoxal, sub cupola unei prefeţe care nu a făcut decât să adâncească tributul plătit de romancier unei societăţi care-şi caută cu obstinaţie singularitatea, care cultivă unicitatea, care doreşte să respingă orice materie care nu-şi are locul său bine stabilit pe orbita naţională. Demonii cuvintelor introductive ale prefaţatorului sunt destinaţi să-l mistuiască pe autor, să-i nege orice salvare, să-l condamne odată mai mult la ariditate sufletească, creatoare şi chiar trupească, la o suferinţă văzută ca un fapt sau fenomen ineluctabil, ca o damnare din care nu există salvare. Pentru că, explică Nae Ionescu, „cineva poate sta în slujba unei colectivităţi, îi poate face servicii eminente, îşi poate jertfi chiar viaţa pentru această comunitate“, fără ca prin aceasta să se „apropie în fond cu nimic de ea“ (Nae Ionescu, „Prefaţă“, Mihail Sebastian, De două mii de ani...,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 10).

Filosoful brăilean – sau românul brăilean, cum ar spune el însuşi, pentru a se plasa în relaţie de alteritate cu concitadinul său, Mihail Sebastian, evreul brăilean Iosef Hetcher – nu era la prima exprimare publică a convingerilor sale primordialiste. Religia – în speţă, religia ortodoxă, în cazul românilor – era, în egală măsură, ataşată, subiacentă unei naţiuni, parte a trăirilor şi a ontologiei sale. Cu patru ani mai înainte, într-o polemică celebră în epocă cu Iosif Frollo, un apropiat al Fericitului Anton Durcovici, profesor la Liceul arhiepiscopal „Sfântul Iosif“, La Liceul „Spiru Haret“ şi la Seminarul arhiepiscopal „Sfântul Duh“ din Bucureşti, profesor de italiană al Principesei Ileana şi de limba franceză al unor viitore figuri marcante ale culturii româneşti precum Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt şi Barbu Brezianu, Nae Ionescu neagă posibilitatea ca un catolic, fie acesta şi un „bun român“, să poată fi totodată un român veritabil. „A fi român pur şi simplu, însemnează a fi şi ortodox“, iar în această privinţă „voinţa noastră nu are nimic de zis în această împrejurare; pentru că noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi înşine decât încetând a mai fi noi-înşine.“ (Nae Ionescu, A fi „bun român şi Noi şi catolicismului, 30-31 octombrie 1930).

Primordialismul din cultura română nu se naşte şi nu se sfârşeşte cu Nae Ionescu sau cu Mişcarea Legionară care l-a preluat şi răspândit cu obstinaţie. Cu toate acestea, scrierile sale au reprezentat un reper al uneia dintre cele mai influente generaţii din istoria culturii româneşti ale cărei vârfuri, precum Mircea Eliade sau Emil Cioran, constituie figuri de referinţă în literatura universală. Puse la index în perioada proletcultismului stalinist (când au fost înlocuite de un soi de primordialism de clasă), ideile primordialismului etnic au rămas în stare embrionară în etapa îndepărtării dejiste de Uniunea Sovietică şi au reverberat cu putere în epoca ceauşismului matur, susţinute de o serie de membri ai elitei intelectuale oficiale a timpului. Autohtonismul primordialist, izolaţionismul, protocronismul, eroizarea în tuşe grosiere a istoriei naţionale şi xenofobia vor cunoaşte, după cum arăta într-o recentă teză de doctorat istoricul Felician Velimirovici (Istorie şi istorici în România comunistă (1948–1989), Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2015), o resurgenţă în acest climat în care liderul comunist încearcă să modeleze întregul regim politic după chipul şi asemănarea sa şi foloseşte instrumentele alterităţii pentru a-şi securiza puterea.

Revoluţia din urmă cu trei decenii, înlăturarea regimului Ceauşescu şi a sistemului monovaloric şi unipartidist, nu a însemnat însă căderea în desuetudine a acestei mitologii primordialiste, în ciuda marilor progrese din domeniul geneticii şi a descoperirii şi răspândirii cercetărilor ADN-ului încă din anii ‘50 ai secolului al XX-lea. Foşti favoriţi şi stipendiaţi ai regimului Ceauşescu, care căutau să-şi conserve rolul în „producţia“ intelectuală a naţiunii, au încercat să-şi găsească noi rosturi la vremuri noi, în vreme ce o varietate de membri ai intelighenţiei din diferite generaţii au descoperit sau redescoperit dezbaterile interbelice şi au aderat cu entuziasm la unele dintre tezele cele mai năstruşnice ale acestora. Li se adăugau foştii opozanţi ai regimului, unii cu un destin tragic în închisorile comuniste, care s-au putut mobiliza din nou pentru a readuce în actualitate tezele pentru care considerau că suferiseră în carcerele regimului. Edituri, periodice, asociaţii civile, societăţi culturale, partide politice au întreţinut în viaţă acea traumă a unei generaţii obsedate de maieutica naţională, transformată aproape pe nesimţite în dogmă naţionalistă.

Ca orice formaţiune politică din România postcomunistă, şi Partidul Social-Democrat a preluat, în timp, în rândurile sale, inclusiv în conducerea sa executivă, figuri de prim-plan ale altor formaţiuni politice. Un influx masiv de membri ai Partidului România Mare, Partidului Poporului Dan Diaconescu şi ai altor formaţiuni politice populiste a avut un impact important la nivel doctrinar, al practicilor politice, mecanismelor funcţionale şi organelor de conducere ale PSD Lia Olguţa Vasilescu sau Codrin Ştefănescu au ajuns figuri de frunte ale PSD, cu o influenţă substanţială în poziţionarea ideologică şi politică a acestuia. Liviu Dragnea şi Cătălin Rădulescu provin din cadrul Partidului Democrat, gruparea care l-a urmat pe Petre Roman şi apoi pe Traian Băsescu după ruptura de formaţiunea controlată de Ion Iliescu, şi se numără, la rândul lor, printre susţinătorii cei mai fervenţi ai concepţiei primordialismului etnic din România.

Teoria românului get-beget, ultima găselniţă în materie de primordialism, nu are însă un autor provenit nici din rândurile foştilor prozeliţi ai lui Corneliu Vadim Tudor, nici ale susţinătorilor obsedaţi de trecutul dacic din jurul lui Gheorghe Funar, în ciuda afinităţilor ideologice cu aceştia, ci pe deputatul P.S.D. Cătălin Rădulescu. Absolvent al Facultăţii de Medicină Generală de la Timişoara (1987), medic, aşadar un slujitor al fiinţei umane, figură implicată în transferul de putere din decembrie 1989 de la Piteşti, preşedinte al Delegaţiei parlamentare a României la NATO încă din anii 1990, deputatul Cătălin Rădulescu – sau „deputatul mitralieră“, cum a devenit mai cunoscut printre români – nu părea, în ciuda suspiciunilor rezonabile care planează asupra trecutului său „revoluţionar“ să fie plămădit din aluatul adepţilor românismului ionescian. Paradoxal, declaraţiile sale din ultimii ani îl aşază pe deplin în galeria primordialiştilor din viaţa politică românească, ba chiar îi asigură un loc de cinste.

În viziunea sa, expusă în Parlamentul României, şi citată de agenţia Agerpres, românul get-beget, în care pare a-i integra pe toţi cei recenzaţi în statistici în categoria etnicilor români, este cu adevărat patriot, nu serveşte interesele Uniunii Europene, nu vrea penalizarea României pentru modificărilor aduse legilor justiţiei, ci este un om echilibrat, un mediator, care nu-şi doreşte „mitinguri, scandaluri în România, ci să stea să discute cu Guvernul“. Românul absolut al lui Cătălin Rădulescu, o emanaţie a românului get-beget, în care-l recunoaştem fără nicio îndoială pe Liviu Dragnea, se găseşte la antipodul „neamţului sas“, în care-l regăsim, fireşte, pe preşedintele Klaus Iohannis. Absenţa acestui dat românesc îl determină pe şeful statului, în viziunea deputatului argeşean, să nu fie un patriot, să ne supună, fără scrupule, lui „Timmermans sau Juncker“, reprezentaţi în postura de inamici ireductibili ai României, să dorească să fim penalizaţi, supuşi oprobriului public, puşi la stâlpul infamiei.

În vreme ce în Parlamentul României răsunau cuvintele vituperante şi odele lui Cătălin Rădulescu, predicând o nouă demonologie a urii, Liviu Dragnea, un alt pledant fără scrupule al naţionalismului izolaţionist, se duela oratoric cu fascismul şi securismul, pe care le asocia cu adversarii săi politici, cu preşedinte Klaus Iohannis, cu Dacian Cioloş sau cu remarcabila figură a disidenţei româneşti, Doina Cornea. Apologeţi şi predicatori ai urii, susţinătorii teoriilor primordialiste precum Cătălin Rădulescu tăinuiesc sub glasul nobil al buciumului ascuţişul hangerului pe care l-au scos din teacă pentru a întoarce societatea românească în vremea în care cupiditatea, devalizarea, raptul şi furtul puteau să scape nepedepsite şi în care inflamarea naţionalistă ţinea loc de soluţii raţionale în folosul celor mulţi.