Orice promisiune de mântuire grabnică a societăţii prin puterea unui singur om nu e altceva decât un drum sigur spre dezamăgire. Cred în efortul nostru colectiv, în capacitatea noastră de a ne trezi singuri şi de a ne auto-evalua, cu bune şi cu rele. Cred că suntem un popor care a exersat prea mult timp arta suferinţei şi îşi găseşte greu puterea de a se extrage din durere. Cred că înţelegem binele, dar ezităm să facem tot ce e necesar pentru a-l obţine. Cred că avem nevoie de un imbold care să mişte masa critică a românilor sătui să fie conduşi de o minoritate pasionată de binele propriu. Cred că România poate să se schimbe doar dacă noi vom înţelege nevoia de implicare în acţiunile sociale, dacă nu vom mai întoarce capul dezamăgiţi şi dacă ne vom forţa liderii să respecte regulile nescrise ale bunului simţ social.



Am avut parte de mai multe tipuri de conducători de-a lungul ultimilor ani şi, fără excepţie, am pus în spatele lor toate dorinţele şi visele noastre. Am uitat că sunt doar nişte oameni şi le-am cerut să joace personaje croite pe tiparul personalităţii lor, aşa cum am crezut noi că ar fi trebuit să fie.



Am avut un ”tătuc al naţiei” care trebuia să ne mângâie pe cap şi să ne spună că totul va fi bine. Ion Iliescu a fost figura paternă perfectă de care avea nevoie o mare majoritate dintre concetăţenii noştri. Parţial, rolul a fost întruchipat şi de Traian Băsescu după ce votanţii lui Ion Iliescu au fost dezamăgiţi de el. Am avut şi un "principe luminat", lider zonal, construit pe imaginarul cuzist, în persoana lui Emil Constantinescu. Nu a rezistat mai mult de un mandat, pentru că acest gen de simbolistică ne-a făcut să ne gândim mai degrabă la un Preşedinte abstract, care pluteşte în altă sferă decât lumea de rând.

Am avut şi modelul Preşedintelui neimplicat, aşa cum au fost pe alocuri Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, pentru că ori nu le permitea Constituţia, ori nu doreau să se amestece în jocuri care nu le aparţineau, ori au crezut că mizeriile clasei politice nu îi vor atinge. Dar modelul Preşedintelui neimplicat şi abstract a deschis drumul Preşedintelui jucător, primit cu speranţe nelimitate. La final, nici acest model nu rezistă testului publicului. Adrenalina e bună în doze limitate. Clasa noastră politică şi-ar dori orice altceva astăzi, dar nu un alt Preşedinte jucător. Electoratul pare şi el obosit şi dornic de o pauză de hidratare. Şi atunci ce model ne rămâne să alegem?



România nu mai e singură după 1989. A fost izolată de comunism şi am crezut că suntem singuri pe planetă. Restul erau doar imagini în filme la fel de reale pentru viaţa de zi cu zi precum a fost Dallasul-ul difuzat de TVR. Suntem interconectaţi în sisteme complicate, birocratice şi politice. Şi suntem veriga slabă, de cele mai multe ori. Şi, de fiecare dată când realizăm acest lucru, ne uităm după un om şi o soluţie miraculoasă. Ei bine, nu există. Cei care lucrează în marile companii multinaţionale ştiu că nimic nu se transformă de la o zi la alta şi că nu există soluţii excepţionale. Atunci când există, ele sunt unice şi sunt doar excepţii rare. 

Viaţa de zi cu zi e dură, monotonă şi nu lasă loc pentru excepţii.
Din acest motiv, cred în Preşedintele manager. O antiteză a Preşedintelui împăiat pe care şi l-ar dori clasa politică, dar şi un model complet diferit de mesianismul pe care şi-l doreşte electoratul. Cred într-un Preşedinte care înţelege sistemul aşa cum e el, care poate produce schimbarea din interior şi nu are nevoie de o demolare a sistemului pentru a-l modifica în beneficiul cetăţenilor. Revoluţiile sunt atrăgătoare pentru televiziuni, dar sunt dăunătoare societăţii. E suficient să ne uităm unde sunt statele care au ales revoluţii de catifea în 1989 şi unde suntem noi după şocul major suferit la sfârşitul acelui an. E cât se poate de adevărat că noi nu ne puteam compara la acel moment cu Cehia sau Polonia, dar astăzi avem nevoie de echilibru şi decizii înţelepte. România nu se va schimba prin forţă sau prin lipsă de energie. 

Pentru că vrem nu vrem, România a intrat în epoca marilor companii, a corporaţiilor care funcţionează mecanic şi precis şi în care, funcţionarii şi demnitarii ar trebui să fie capabili să întreţină aceste mecanisme spre binele comun. O să fiu criticat de cei de stânga pentru comparaţia unei ţări cu o corporaţie, dar aş vrea să înţelegem că o ţară şi o naţiune rezistă şi se dezvoltă doar dacă e capabilă să producă prosperitate şi stabilitate. Şi dacă dinspre dreapta vine modelul unei corporaţii, dintre stânga vine modelul unei case de ajutor social. Pe termen scurt, poate ca e mai bun un ajutor, dar pe termen lung avem nevoie de resurse pentru a ne dezvolta. Aşa că avem nevoie de management. Precis, specializat, profesionist şi vizionar. România nu e o primărie, nu e un butic sau o organizaţie non-profit. E un stat greoi şi încetinit de cei care ar fi trebuit să îl transforme într-un mecanism funcţional. Nu ţara trebuie schimbată, ci stilul obosit şi defectuos de care am avut parte până acum.

Ne aflăm oricum într-o post-istorie a modelelor doctrinare în care teoreticienii se plâng că stânga guvernează cu măsuri de dreapta în timp ce dreapta a încercat să câştige alegerile folosindu-se de doctrine de stânga. Sau cum s-ar spune mai pe şleau, toţi sunt o apă şi-un pământ, atât timp cât nu fac ce e nevoie pentru ţară. Dar Constituţia prevede tocmai acest lucru, Preşedintele nu e nici de stânga, nici de dreapta, indiferent de unde provine el. Odată ajuns la Cotroceni, el e un Preşedinte al tuturor românilor, fie ca l-au votat sau nu. Poate că e cazul ca această prevedere, care a creat atâta disconfort până acum, să devină un avantaj al funcţiei şi viitorul Preşedinte să se folosească de o libertate pe care am interpretat-o toţi până acum ca fiind o constrângere. Poate că un pic de echilibru şi deschidere ne vor uni pe toţi în spatele unui proiect coerent care să vizeze prosperitatea României şi nu liniştea economică a unor privilegiaţi.

Facem parte dintr-un sistem global, oricât de mult ne deranjează acest lucru. Falimentul unei bănci americane poate afecta preţul pâinii în România şi oriunde altundeva în lume. Dacă nu suntem în stare să anticipăm valurile economiei globale, să construim o insulă de securitate într-un ocean de nesiguranţă, România va fi aceeaşi ţară care are parte de creşteri secvenţiale distruse de taifunuri pe care nu le înţelege. Avem nevoie de un Preşedinte care, mai presus de dorinţa lui de a fi Preşedinte, să fie capabil să îşi asume managementul unei ţări complicate şi complexe. Avem nevoie de un Preşedinte manager, care să fie în stare să construiască un Proiect pentru România, care să fie în stare să implementeze o viziune coerentă, care să îşi construiască o echipă performantă şi care, mai ales, să vadă partenerii de care are nevoie şi să îi motiveze în a schimba România. Nu mai e loc pentru ambiţii personale şi destine individuale.