Sirianul vorbeşte la telefon, domnul de lângă mine ciuleşte urechile. Îl abordează şi începe discuţia. Tânărul sirian vorbeşte în şoaptă. E un amestec de teamă, sfială şi dorinţa de a spune adevărul despre poporul său, de a lua apărarea refugiaţilor care, este conştient de asta, sunt priviţi ca nişte barbari. Priveşte mereu în jur ca şi cum nu vrea să deranjeze pe nimeni, ca şi cum s-ar aştepta să fie izolat în vagon, în trenul care mănâncă kilometri pe distanţa dintre Bucureşti şi Timişoara. Evident, domnul de lângă mine face analogia între românii fugind spre Germania în anii 90, dar şi înainte de asta, şi fuga refugiaţilor de astăzi invadând Europa care a trăit până acum doar pe hârtie.

Ce spune medicul sirian? Spune că drama pe care o trăiesc cu adevărat refugiaţii e greu de înţeles pentru europeanul pentru care războiul e ceva abstract, pentru europeanul care vede terorişti peste tot. Condiţiile în care trăiesc refugiaţii în tabere sunt greu de imaginat, ne spune că oamenii ăia trăiesc de ani de zile în taberele alea, în corturi, oameni care au avut casa lor, viaţa lor, visele lor, ţara lor în care s-au născut şi pe care nu şi-au imaginat că o vor lăsa în urmă. E greu de suportat pentru oamenii care au avut cândva o viaţă normală. Ne spune că lumea civilizată a ignorat problemele în zonă care nu sunt de azi, de ieri, sunt de ani de zile. Războiul a dizlocat populaţii care au fugit din calea terorii. Da, au telefoane, tablete etc, nu sunt jerpeliţi, pentru că au avut o viaţă normală cândva. Au studiat, au muncit, muncesc oriunde s-ar afla. Nu sunt sălbatici, da, au o altă cultură, dar sunt oameni. Războiul nu este al oamenilor simpli, ei sunt prinşi la mijloc în războiul intereselor din zonă. Nu vor decât să trăiască decent.

Probabil, spune tânărul medic, Siria e importantă pentru că pozitia ei geografică o face importantă fiind o zonă de tranzit între Iran şi Liban, dar şi vecinătatea cu Israelul. Complicatele interese militare şi financiare, industria de armament care trebuie să înflorească şi cineva are interesul să o dezvolte, un complicat război care foloseşte cuiva, amestecul imoral dintre cei din zonă şi cei din afara zonei, spune tânărul medic. Prinşi însă la mijloc şi victime sigure sunt oamenii simpli deveniţi refugiaţi.

Chestiunea refugiaţilor nu este una de anul acesta, aceştia fug din disperare. Şi când vorbeşte se uită mereu în jur cu spaima că cineva va striga la el, cine se va trezi să îi reproşeze şi să îl facă vinovat pentru toate atentatele care au fost şi, din nefericire, vor mai fi.

La un moment dat se opreşte brusc cumva spunându-şi parcă: cine ar putea să înţeleagă ce i se întâmplă poporului lui. E mult prea complicat şi greu să explici când simţi valul de neînţelegere/intoleranţă care tot creşte riscând, pe zi ce trece, să înece şi bruma de umanitate care a mai rămas în postmodernitate, umanitatea aia care tresare şi se închirceşte în sine când vede durerea aproapelui şi întinde mâna să ajute.

Când va avea loc primul atentat în Europa, abia atunci vom vedea ce a mai rămas din Umanitate, din căldura frăţească cu care sunt primiţi refugiaţii în Germania spre exemplu. Acum se ascute în subsolurile Europei Extrema Dreaptă. Momentul când va mărşălui pe bulevardele Europei nu e departe. Momentul când va curge sânge pe străzile dichisite ale Europei, când se vor afla faţa în faţa Ghetou-urile Europei postmoderne şi Extrema Dreaptă, cea care creşte în ultimul timp hrănindu-se cu dezamăgiţii şi inadaptaţii crizei economice şi identitare. Momentul când cei care s-au folosit de valul de refugiaţi vor detona bombe.

Atentatele oricum ar fi fost, chiar dacă valul de refugiaţi nu ar fi fost resimţi cu atâta brutalitate ca acum, chiar dacă nu s-ar fi refugiat sute şi sute de mii deodată. A venit doar timpul să ne dăm măsura a ceea ce suntem cu adevărat, momentul când va trebui să gestionăm tot ce am crezut că nu ne priveşte, pentru că ne place să spunem că Europa foloseşte mai mult săpun. Este momentul acela în care s-au acumulat toate datoriile, în care viaţa nu mai este simplă obsesie consumeristă trăită compulsiv. Europa e faţă în faţă cu tot ce a predicat ea a fi. Tot ce am predicat, cum ne-am construit societăţile, cum ne place să credem despre noi că suntem, cum vrem să fim priviţi drept civilizatorii, cum fluturăm Creştinătatea de esenţa căreia este şi iubirea de Aproapele. Simpla empatie, mâna întinsă.

Imaginile care rulează over and over again pe toate televiziunile Lumii au ceva biblic. Europa şi-a pierdut empatia în anii care au trecut, s-a închis între zidurile ei, cu maşinile ei scumpe, cu autostrăzile ei, cu instituţiile ei denumite pompos, cu viaţa tot mai bună, pe credit, dar bună, cu tot cu criza economică care în noul context ”refugionist” pare ultima problemă pe care o are Europa.  Această ruptură schizoidă, în esenţă necreştină, între noi şi ei s-a văzut probabil cel mai bine în disproporţionalitatea dintre emoţia stârnită de momentul Je suis Charlie şi lipsa totală de emoţie şi reacţie politică şi publică, chiar militară, când atentate care nu s-au petrecut în civilizata Europa ci oriunde în lume, când au fost măcelăriţi copii şi femei, când alţi nefericiţi refugiaţi şi-au găsit sfârşitul înghiţi de mările Lumii, europeni au stat acasă, şi-au luat cina în restaurante dichisite, şi-au făcut vacanţele întinşi la soare apăraţi de umbreluţe şi sorbind plictisiţi din cocktailuri. Pentru victimele atentatelor altele decât cele din Europa nu a ieşit nimeni în stradă, nu a dat nimeni nico directivă. Pentru că Europa a devenit egoistă, pentru că doar noi suntem oameni, iar ceilalţi sunt abstracţiuni.

Atunci când va avea loc primul atentat în Europa, Creştinătatea va trebui să coboare din bibliotecile unde stă aliniată în tomuri groase, vechi, noi, ediţii princeps, toate învăţăturile şi toate construcţiile sofisticate, şi abia atunci vom vedea câte parale face. Cine suntem noi cu adevărat, noi şi ei. Toţi.