Minciuna grosolană constă în ignorarea lui Dacian Cioloş de până acum. A trecut mai bine de un an de când nu mai e comisar european, dar nu s-a îngrămădit nimeni să îl bage în seamă, să îl cheme într-un partid, consilier la Cotroceni, ceva, orice la o adică. Şi nu e singurul caz de român cu CV european, dovedit capabil, în stare să vorbească şi să se poarte altfel decât majoritatea clasei politice de la noi. Dacian Cioloş e doar cel mai cunoscut exemplu pe care l-am putea da. E semnul crizei profunde de leadership pe care o avem, deoarece sistemul politic nu recunoaşte oamenii pe care ar trebui să îi atragă spre el şi să îi asimileze, astfel încât să nu mai producă politruci siniştri.

Aşa că dacă tot ne uităm la Dacian Cioloş ca la apariţia salvatorului nostru, al tuturor, să încercăm să profeţim noi ce îi rezervă lui viitorul.  

Primăvara lui 2023

Klaus Iohannis intră în ultimul său an de mandat alături de un prim-ministru care a guvernat România pentru opt ani de zile, asigurând în acest fel cea mai echilibrată perioadă politică avută de noi vreodată. Dacian Cioloş este prezentat ca succesor de drept al preşedintelui Iohannis, candidat la alegerile prezidenţiale şi preşedinte al PNL, pe care l-a reformat din temelii şi l-a transformat într-un mândru moştenitor al Brătienilor. Contracandidatul său, din partea stângii, are şanse minime, motiv pentru care a şi fost propus de conducerea permanent interimară a PSD. Social democraţii au devenit un fel de balama fără uşa de care să se agaţe din cauza succeselor repetate ale cuplului Iohannis - Cioloş şi încearcă timid să facă un fel de opoziţie.

Relaţia dintre preşedinte şi prim-ministru a funcţionat pe tăcute şi cu subînţelesuri timp de opt ani de zile. Klaus Iohannis i-a dat lui Dacian Cioloş tot ce avea acesta nevoie ca să poată conduce cu o mână de fier PNL-ul (o mixtură dintre fostul PNL şi oameni noi care au crezut într-un partid prezidenţial). A tăcut când foştii liberali au strigat împotriva lui Cioloş şi a ignorat stânga şi cererile ei. Pentru sprjinul primit, Dacian Cioloş nu a ieşit din cuvântul preşedintelui, nu a cerut să meargă el la Bruxelles, deşi avea mai mare experienţă, în mod evident, şi i-a asigurat lui Klaus Iohannis liniştea de care avea nevoie la Palatul Cotroceni. Candidatura lui Dacian Cioloş este prezentată simplu, ca cea a omului care sub atenta oblăduire a lui Klaus Iohannis a reuşit să scoată România din marasm. Ah, şi ca să nu uităm, România este în sfârşit o importantă forţă regională.

Dacian Cioloş va trebui să se lupte cu partidele din România şi să le pună cu botul pe labe. Puţin probabil. 

Acum să revenim cu picioarele pe pământ şi să recunoaştem că şansele ca acest scenariu să prindă viaţă sunt minime. Ca Dacian Cioloş să reuşească o carieră excepţională în România, la un nivel apropiat de cel de mai sus, ar trebui să i se permită să strângă ca într-o menghină partidele noastre, înclinate excesiv spre bizantinism. Cu alte cuvinte, mai devreme sau mai târziu, Dacian Cioloş va trebui să se lupte cu partidele din România şi să le pună cu botul pe labe. Puţin probabil. În acelaşi timp, va trebui să aibă o relaţie excepţională cu Klaus Iohannis, pe care să îl asigure permanent că e omul lui şi că nu are nicio pretenţie în a-i contesa statutul de numărul unu al politicii româneşti. Păstrăm scenariul lui 2023 în sfera utopiilor.

Iarna lui 2019

Klaus Iohannis ar vrea să candideze pentru un nou mandat de preşedinte, dar cifrele nu sunt atât de bune încât să nu existe măcar câteva contestări din partea celor care îl susţin. În direct de la Biblioteca Academiei, Ion Cristoiu, care a descoperit, în nişte arhive uitate de lume, fesul lui Petre Ţuţea, remarcă acid că binomul l-a lăsat din braţe pe preşedinte. Partidul prezidenţial pe care şi l-a construit Klaus Iohannis e indecis dacă să îl susţină pe actualul preşedinte sau pe premierul Cioloş. Ruptura dintre cei doi a devenit de notorietate şi, deşi nu au existat confruntări publice, pe surse se ştie că la momentul alegerilor despărţirea va fi inevitabilă. Partidul vrea să supravieţuiască şi îl va alege pe cel care îl va face să spere mai mult în această ipoteză.

Scenariul de mai sus se poate realiza doar dacă cei doi supravieţuiesc, în imaginea publică, alegerilor locale şi parlamentare de anul viitor. Pe Dacian Cioloş nu îl iubeşte nimeni în politică, e o soluţie de avarie şi singurul lui atu astăzi este sprijinul lui Klaus Iohannis. Cheia unui guvern Cioloş, la finalul lui 2016, este în echilibrul relaţiei cu strada şi cu Klaus Iohannis. După ianuarie 2016 orice e posibil, chiar şi iarna lui 2019 sau primăvara lui 2023. Cu cât se ceartă mai târziu sau deloc, cu atât mai bine.

Vara lui 2016

Există doar două scenarii pentru Dacian Cioloş la mijlocul anului viitor. E ori idolul naţiunii, ori un nou tehnocrat care a eşuat în şerpăria din România. Nu există multe dubii asupra a ceea ce i se cere noului premier de către opinia publică. E un fel de „stop şi de la capăt” după cum prorocise şi Klaus Iohannis anul trecut, dar fără prea multe acte care să sprijine în realitatea afirmaţia. Putem fi siguri că Dacian Cioloş se va înţepeni rapid în dispute cu actualul Parlament. Dacă va alege un joc politic, pentru că aşa îi cere PNL-ul/PSD-ul sau preşedintele Iohannis, e terminat, pentru că va supravieţui în funcţie, dar va scădea rapid în preferinţele publicului. E riscant orice ar alege. 

Dacă va alege un joc politic, pentru că aşa îi cere PNL-ul/PSD-ul sau preşedintele Iohannis, e terminat, pentru că va supravieţui în funcţie, dar va scădea rapid în preferinţele publicului.

Singura soluţie realistă pentru Dacian Cioloş e să rămână în funcţie cu ajutorul străzii, să joace împotriva Parlamentului, pe care să îl strunească cu presiunea străzii. Pare ca şi când s-ar juca cu focul, dar miza finală este dispariţia actualului Parlament, care va fi ras în cele din urmă fie de alegerile la termen, fie de furia marşurilor prin Bucureşti. Strada care s-a plâns că nu găseşte un lider are o ocazie nesperată să fie condusă chiar de Prim-ministrul României. Va fi haos, va fi criză, va fi dramatic. Dar dacă Dacian Cioloş se ţine cu nervii şi vede dincolo de haosul prezentului, are o şansă enormă de a conduce Guvernul multă vreme de acum încolo. Aşa că înarmat cu lista de revendicări, îi poate trata elegant, dar dur, pe liderii politici actuali, poate cere ajutorul străzii în termeni cât se poate de clari şi poate schimba în mod real ceea ce se petrece acum în România.

Cel mai mare inamic al lui Dacian Cioloş

Cine pierde cel mai mult şi mai mult dintr-o victorie a lui Dacian Cioloş? Simplu, personajul politic spre care se îndreptau toţi ochii fără a-i rosti numele concret: Alina Gorghiu. 

Logica imediată ne-ar spune că duşmanul lui Dacian Cioloş se ascunde în PSD, care prin venirea lui a pierdut Guvernul. Un eventual succes al acestuia ar ţine PSD departe de guvernare pentru multă vreme. Dar o colaborarea atentă şi negocieri permanente ar putea să îndulcească această situaţie şi să nu uităm că Dacian Cioloş nu e încă în niciun partid. Şi atunci cine pierde cel mai mult şi mai mult dintr-o victorie a lui Dacian Cioloş? Simplu, personajul politic spre care se îndreptau toţi ochii fără a-i rosti numele concret: Alina Gorghiu. Un eventual succes al guvernului Cioloş este imaginea dezastrului total pentru preşedinta PNL. Dacian Cioloş ar fi imediat primit în partid, pentru că PNL va avea nevoie de un lider care să îl reprezinte în alegerile de anul viitor. Cel care conduce un partid în alegeri este cel care îi reprezintă viitorul şi are locul de preşedinte asigurat (să nu uităm de victoria lui Traian Băsescu la primăria Capitalei, care l-a propulsat la preşedinţia PD). Şi cum doamna Gorghiu a şchiopătat accentuat în prezenţele publice din ultima vreme (gafa de la mărirea salariilor iniţiată de PSD este explicabilă doar prin punerea unei presiuni politice pe viitorul guvern), şansele ei de a se transforma într-un lider cu tracţiune electorală scad vertiginos în confruntarea cu Dacian Cioloş.

Pe Dacian Cioloş îl aşteaptă vremuri dificile şi tulburi în care va trebui să îşi identifice adversarii şi prietenii cu maximă acurateţe. Pe adversari e forţat să îi ţină aproape de el, în timp ce prietenilor va trebui să le garanteze că jocul pe termen mediu şi lung va fi recompensator suficient cât să mărşăluiască împreună cu el, atât cât e nevoie să facă acest lucru. Rămâne de văzut unde se va aşeza Klaus Iohannis.