Apostolii Epocii de Aur, episodul #13. Paul Niculescu-Mizil, ideologul de partid: „Eram în burta mamei când am fost închis prima oară“

Apostolii Epocii de Aur, episodul #13. Paul Niculescu-Mizil, ideologul de partid: „Eram în
burta mamei când am fost închis prima oară“

Paul Niculescu-Mizil. Desen de Vali Ivan

Paul Niculescu-Mizil şi-a început viaţa politică în închisoare: era în pântecele mamei şi, indirect, plătea şi el pentru greşelile ei. Şi-a încheiat socotelile cu politica tot în închisoare, la Jilava. Între cele două sesiuni carcerale, Niculescu-Mizil a fost însă unul dintre nomenclaturiştii influenţi în Partidul Comunist. Unul dintre ideologii de frunte ai partidului. Dar nu doar pentru ideile acestea a făcut el puşcărie.

Ştiri pe aceeaşi temă

22 decembrie 1989, ora 10.00. Şedinţă de urgenţă a Comitetului Politic Executiv (CPEx) în sediul Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR), Bucureşti. Dictatorul Nicolae Ceauşescu îşi anunţă tovarăşii care-i rămăseseră alături până în ultima clipă că generalul Vasile Milea, ministru al Apărării, s-a sinucis şi, mai grav, a trădat conducerea partidului. Problema mai mare nu e că militarul e mort, ci că şi-a luat viaţa înainte de a face ordine pe străzile Bucureştiului revoluţionar. „Trădătorul Milea a plecat de aici şi s-a sinucis. I-am spus să se ducă să dea ordin să aducă unităţile militare, şi el s-a sinucis. A intrat în sala de comandament şi s-a sinucis“, perorează atotputernicul înfricoşat. E dezarmat. Vrea să ştie pe care dintre tovarăşi se poate bizui în această criză, aşteaptă loialitate absolută, speră că va triumfa din nou. Se opreşte cu privirea asupra unuia dintre ei. Întreabă scurt: „Ce spui, Mizil?“. Numitul îi răspunde laconic, retoric, eroic: „Să nu luptăm? Luptăm!“, arată stenograma ultimului CPEx oficial din istoria României.

Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan


Cine este acest cutezător atât de disponibil? Paul Niculescu-Mizil e, la 22 decembrie 1989, ora 10.00, membru al CPEx şi preşedinte al CENTROCOOP (Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum din România, structură care se îngrijeşte de distribuirea produselor alimentare către toate cooperativele din ţară). E unul dintre comuniştii cu prestigiu din PCR, fost membru important al conducerii partidului. Totuşi, întrebarea dictatorului, formată din numai trei cuvinte, ascunde un subtext esenţial – ehe!, e multă retorică şi multă fineţe în cuvântul tiranului.Paul Niculescu-Mizil făcuse parte dintr-un grup de nomenclaturişti care, încă de la începutul anului, încercase să pregătească scena pentru momentul dispariţiei lui Ceauşescu de la conducerea PCR, după cum arată cercetătoarea Lavinia Betea în volumul de dialoguri cu fostul ministru comunist Ştefan Andrei, „I se spunea Machiavelli“.

Securitatea înregistrase, în cursul anului 1989, mai multe discuţii purtate în casa nomenclaturistului Gogu Rădulescu din comuna Comana, unde era abordată strategic tema succesiunii la cârma partidului după moartea lui Nicolae Ceauşescu. În cercul restrâns al celor care voiau puterea se aflau Rădulescu, Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei şi Ion Dincă. Un careu de valeţi care dispută puterea asului de pică. Deşi complotul de pensiune rurală n-are absolut niciun efect, până la finalul anului, aşteptările celor patru devin din ce în ce mai reale.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Un singur om se mai putea împotrivi schimbărilor de orice fel: Nicolae Ceauşescu. Dar niciodată un singur om n-a putut opri o revoluţie. Ultima promisiune a lui Niculescu-Mizil se dovedeşte a fi mincinoasă – după Revoluţie, subordonaţii lui Ceauşescu se reordonează. Unii – la puşcărie, alţii – la putere. O parte dintre nomenclaturiştii care fuseseră alături de Ceauşescu în ultimii ani sunt reţinuţi încă din primele zile de noile autorităţi ale vremii. Niculescu-Mizil însă merge înainte cu noul regim, chiar dacă înainte îi era mai bine. În primul guvern postdecembrist, comunistul e numit ministru al Comerţului Interior.

 

Ce avere avea în 1989

După arestarea lui Niculescu-Mizil, procurorii au mers la locuinţa acestuia din strada Emil Zola, numărul 1A, pentru a face o percheziţie. Potrivit procesului verbal al percheziţiei, în casa fostului demnitar au fost găsite carnete de CEC în valoare de 85.000 de lei, un ceas marca Longines, trei inele, două perechi de cercei şi un medalion, toate din aur, precum şi o bibliotecă în care putea fi găsite mii de cărţi, unele dintre ele fiind ediţii rare. Ceea ce a impresionat cel mai mult la acea vreme a fost colecţia de 127 de tablouri pe care o avea fostul ministru comunist. Printre acestea se regăseau lucrări de Nicolae Tonitza, Iosif Isser, Alexandru Ciucurencu, Corneliu Baba, Camil Ressu, Miliţa Pătraşcu, dar şi de fiul său, Serghei Niculescu-Mizil. Potrivit mărturiilor lui Serghei, pe nici un obiect de artă nu a fost pus sechestru.
 

Părerea mea, privind retrospectiv, e că a fost o nedreptate arestarea lui Niculescu-Mizil, dar lucrurile sunt acum consumate.

Gelu Voican-Voiculescu, fost vicepremier

„Avea o prestanţă profesională“
Despre această numire, mai multe explicaţii oferă fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu. „Aproape că nu ne cunoşteam între noi în decembrie 1989. În 27 decembrie, ne-am diferenţiat structurile. Am distribuit în funcţii oameni din jurul nostru, dintre cei care eram participanţi nemijlociţi la Revoluţie. Însă o serie de ministere-cheie, ministere tehnice, au păstrat oamenii care fuseseră înainte. Niculescu-Mizil avea o anumită reputaţie. Nu aş spune dizgraţiat, dar destul de marginalizat de Ceauşescu. Avea în spate o anumită carieră şi o prestanţă profesională. A fost menţinut până în 19 februarie, când a fost arestat, în timp ce grosul CPEx-ului a fost arestat imediat, în decembrie“, spune Voican Voiculescu pentru „Weekend Adevărul“.

De la minister, direct la puşcărie
Acuzat în procesul membrilor CPEx, care, la 17 decembrie 1989, au aprobat cererea lui Nicolae Ceauşescu de a se declara starea de necesitate, în virtutea căreia au fost reprimaţi demonstranţii de la Timişoara, Niculescu-Mizil e condamnat la 16 ani de închisoare pentru complicitate la genocid. E închis la Jilava, unde împarte celula, pentru aproape şase luni, cu Nicu Ceauşescu, fiul cel mic al cuplului dictatorial. Poate părea o caldă ironie stângace – un complotist să fie închis alături de fiul celui pe care voia să-l doboare – dar nu e doar atât. Mezinul lui Ceauşescu avusese la sfârşitul anilor ’60 o idilă cu Donca Mizil, una dintre fiicele lui Paul Niculescu-Mizil. Lista puşcăriaşilor de la Jilava arată, cumva, ca un portret de familie.

Devotamentul lui Ion Iliescu
În 1992, după mai puţin de trei ani de închisoare, fostul subaltern şi discipol pe probleme ideologice al lui Niculescu-Mizil, preşedintele Ion Iliescu, îl graţiază pe acesta. Fostul condamnat nu se mai implică în viaţa politică. „A dus o intensă activitate publicistică, scriind articole, volume de memorii, participând la emisiuni de televiziune şi la reuniuni consacrate regimului comunist din România. Nu şi-a renegat niciodată ideile comuniste, dar a repudiat excesele sale“, explică istoricul Cristina Diac în studiul „Paul Niculescu-Mizil“ publicat în revista „Arhivele totalitarismului“.

FOTO 1: Oana Niculescu-Mizil, în ziua primei nunţi, alături de bunicul său. Sursa: oananiculescumizil.wordpress.com
FOTO 2: În 2003, Paul Niculescu-Mizil făcea turnee de promovare pentru cartea sa „De la Comintern la comunismul naţional“, publicată în 2001. Sursa: vranceaatlastv.ro

 

Diplomat cu studii medii
În spaţiul public din România democrată, însă, au fost mult mai prezenţi o parte dintre copiii şi nepoţii lui Niculescu-Mizil. Pe de o parte, Serghei Niculescu-Mizil, unul dintre băieţii săi, e o prezenţă constantă, efervescentă, stupefiantă!, în lumea mondenă şi pe platourile de televiziune angajate în showbiz. Pe de altă parte, Oana Niculescu-Mizil, una dintre nepoatele sale, se va implica mai degrabă în viaţa politică. Îşi începe cariera în perioada 2000-2002, când lucrează ca referent la Administraţia Prezidenţială, fiind încadrată la Departamentul Politică Externă, responsabilă de Orientul Mijlociu, Asia şi America Latină. Preşedinte este, desigur, Ion Iliescu, aflat la al doilea mandat. Cel mai probabil, Oana Niculescu-Mizil e încadrată „pe studii medii“ în postul de la Administraţia Prezidenţială, pentru că, în aceeaşi perioadă (2000-2003), urmează şi Facultatea de Marketing şi Afaceri Economice Internaţionale, la Universitatea „Spiru Haret“, al cărei decan era fostul activist comunist Aurelian Bondrea. În 2003, după experienţa în diplomaţie, femeia întemeiază atelierul de design vestimentar Deverra. Legăturile de familie sunt însă secundare în fiecare dintre apariţiile celor doi moştenitori – pentru jurnalişti, pentru români, vor conta mai mult poveştile despre petrecerile lui Nicu Ceauşescu cu Serghei Mizil ori revelioanele, afacerile şi mariajul lui Marian Vanghelie cu Oana Mizil.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Modelul Ticu Dumitrescu şi modelul Niculescu-Mizil
În ultimii ani de viaţă, apariţiile lui Paul Niculescu-Mizil vor fi tot mai rare. La 6 decembrie 2008, ziua în care se validaseră ultimele mandate de parlamentari, la ora 2.00 dimineaţa, Paul Niculescu-Mizil se stinge din viaţă, în clinica privată bucureşteană unde era internat. Nu s-a scris deloc despre moartea lui Niculescu-Mizil la 6 decembrie. Spaţiul era ocupat de anunţul morţii fostului deţinut politic Ticu Dumitrescu, „părintele“ legii lustraţiei şi important lider al PNŢ-CD. „Crema societăţii plânge după modelul «Ticu»“, titra „Adevărul“.

Informaţia că Niculescu-Mizil a murit e prezentată de ziarele importante, scurt şi la obiect, la 8 decembrie 2008. „Jurnalul Naţional“ vorbeşte de decesul fostului demnitar la pachet cu anunţul că nepoata acestuia, Oana Niculescu-Mizil, a fost aleasă deputat într-o circumscripţie din Bucureşti, învingându-l pe marele afacerist George Becali: „Paul Niculescu-Mizil a susţinut-o până în ultimele clipe în cariera sa politică. În noaptea de vineri spre sâmbătă, tânăra deputată i-a făcut cea din urmă vizită spunându-i că a fost validată oficial ca parlamentar al României. Vestea l-a bucurat enorm pe fostul demnitar din perioada comunistă, care s-a dus pe lumea celor drepţi cu sentimentul că cineva din familie îi urmează prestigioasa carieră publică“. Pe de altă parte, „România liberă“ a optat pentru prezentarea unui portret succint al fostului demnitar, la care adăuga o declaraţie a lui Ştefan Andrei. „S-a născut într-o familie de comunişti, a crescut într-o familie de comunişti, a rămas comunist până la moarte“, declara Andrei pentru „România Liberă“. Cotidianul „Adevărul“ nu a scris deloc de moartea lui Niculescu-Mizil.

Trupul neînsufleţit al fostului demnitar a fost depus în holul principal al Ministerului de Finanţe până în dimineaţa zilei de 8 decembrie, când a fost dus în capela de la Cernica, loc unde familia avea şi cavoul pentru fostul demnitar.

Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.

Ce a rămas după Niculescu-Mizil
După moartea lui Niculescu-Mizil, familia sa rămâne în atenţia mass-media mai mult datorită jurnaliştilor de investigaţii sau scandal. De pildă, în 2008, ziariştii scriu că fiica fostului nomenclaturist, Lidia Niculescu-Mizil, nu şi-a mai plătit chiria la vila de protocol în care locuieşte încă din anul 1984. Vreme de 18 ani, plătise undeva între 450 şi 650 de lei. În februarie 2008, fusese anunţată de autorităţile statului că valoarea chiriei a crescut la 1.805 euro. Lidia Niculescu-Mizil, mama Oanei Niculescu-Mizil, locuieşte şi în prezent în aceeaşi vilă, încă judecându-se cu Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.

Lidia Niculescu-Mizil a mai fost implicată într-un scandal recent, pentru că fiica sa o angajase, pentru doi ani, la cabinetul său parlamentar. Pe 30 septembrie 2013, deputatul PSD Oana Niculescu-Mizil a fost trimisă în judecată pentru conflict de interese, fiind acuzată că, din mai 2009 până în septembrie 2011, şi-a angajat mama la biroul său parlamentar. La 7 octombrie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a condamnat-o la trei ani de închisoare cu suspendare, însă în aceeaşi zi, instanţa a decis ca pedeapsa să fie suspendată, fiind pusă sub supraveghere pe un termen de încercare de şase ani. „Perioada de încercare“ presupune că persoana sancţionată trebuie să respecte mai multe măsuri de supraveghere, respectiv să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, să anunţe dacă îşi schimbă domiciliul sau reşedinţa, precum şi orice deplasare care depăşeşte opt zile, să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă, dar şi să ofere informaţii privind mijloacele de existenţă.

Citiţi şi: Sever cu subordonaţii, obedient faţă de cuplul dictatorial şi bun cunoscător al artei militare. Acesta e portretul simplu al lui Vasile Milea, valabil însă doar până în decembrie 1989, moment în care generalul va fi, treptat, criminal, trădător şi erou.

Paul Niculescu-Mizil a fost unul dintre magnaţii stalinismului naţional, un ideolog marxist convins că socialismul de tip leninist este superior societăţii democratic-capitaliste, pe care a detestat-o până în ultima clipă. Vladimir Tismăneanu, politolog, în „Lumea secretă a nomenclaturii“

„Câte conserve de fasole aveţi în buzunar, domnule Tismăneanu?“

La 24 septembrie 2010, Oana Niculescu-Mizil publica un text în care critica dur anticomunismul politologului Vladimir Tismăneanu, cel care condusese Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în primul mandat al lui Traian Băsescu. În articolul „Volodea Tismaneţchi, critic de modă pe banii dezbrăcaţilor“, nepoata fostului demnitar prezenta motivele nemulţumirii sale faţă de Tismăneanu şi, prin ricoşeu, faţă de Băsescu: „Recomand domnului Volodea să-şi încerce norocul la revistele cu tipare de rochii pentru femeile care nu-şi mai permit să-şi cumpere haine într-o Românie curăţată de comunişti de către chiar brava ordonanţă Volodea (n.r. – autorul vrea să spună că „Volodea“ execută ordinele lui Băsescu). Înainte de a trece la problemele serioase ale modei vintage şi diferenţele între branduri, trenduri şi marile case, îl întreb direct pe şeful Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania: La câte rochii cumpărate de la magazinele «Toate produsele la 15 lei» au renunţat româncele pentru ca Preşedintele României să vă platească atât amar de vreme degeaba, domnule Tismăneanu? Cate conserve de fasole ale muncitorilor au ajuns în buzunarele dumneavoastră? Câte alocaţii pentru copii, câte pensii de amărâţi? Faceţi socotelile astea în momentele de relaxare de după stresul cercetării! Socotelile fac bine la nervi“, scria Oana Niculescu-Mizil.

Reacţia politologului a venit mult mai târziu, la aproape un an. Tismăneanu s-a declarat nemulţumit că urmaşii lui Niculescu-Mizil i-au luat apărarea părintelui şi bunicului lor pentru activitatea din perioada comunistă şi a subliniat că aceştia ar suferi de abulie (n.r. – simptom fizic caracterizat prin neputinţa de a trece la acţiune) morală. „Nu ştiu ca Mircea Trofin (n.r. – fiul lui Virgil Trofin) să fi participat la deşănţatele eforturi e reabilitare a comunismului în care excelează Serghei Mizil, ca să nu mai vorbesc despre nepoata sa, fiica Lidiei, deputata PSD Oana Niculescu-Mizil, cea ocupată de arborele genealogic menit să demonstreze că Mizil era de fapt urmaşul lui Ştefan ccel Mare, nici mai mult nici mai puţin. [...] Nu toţi urmaşii nomenclaturii suferă de abulie morală“, scrie Tismăneanu în volumul „Lumea secretă a nomenclaturii“.

Faţă de lupta poporului spaniol am manifestat simpatie. Ştiu că la părinţi veneau tovarăşi care discutau despre această luptă şi mi se pare că se strângeau şi ceva fonduri. Paul Niculescu-Mizil, autocaracterizare pentru Secţia cadre a CC al PMR, 6 iulie 1953

Revoluţionarul avant la lettre

Paul Niculescu-Mizil se naşte la 25 noiembrie 1923, în Bucureşti, într-o familie de foşti militanţi socialişti în perioada Primului Război Mondial, deveniţi comunişti în anii ’20. Tatăl acestuia, Gheorghe Niculescu-Mizil, e un cunoscut socialist din acea perioadă, unul dintre principalii organizatori ai grevelor muncitoreşti din Galaţi şi Bucureşti. Mama lui Paul Niculescu-Mizil, activistă şi ea în cadrul mişcării socialiste, e muncitoare la Societatea Tramvaielor Bucureşti. Nu la fel de cunoscută, dar menţine linia de familie.

Paul Niculescu-Mizil, la 26 de ani. Sursa: ANIC, Fond CC al PCR

Însăşi conceperea lui Paul Niculescu-Mizil e marcată de energia revoluţionară a vremii, după cum susţine acesta în memoriile sale. „Mama şi tata s-au cunoscut mai bine în închisoare, ca militanţi socialişti. După eliberare, m-au conceput pe mine. După aceea, mama a fost din nou arestată. De data aceasta, fiind în burta mamei, am fost şi eu închis pentru prima oară“, povesteşte Niculescu-Mizil în volumul „O istorie trăită“. Istoria începutului anilor ’20 va fi repetată de viitorul lider comunist în toate biografiile şi autobiografiile întocmite pentru Secţia de cadre a PCR.

Citiţi şi: Ştefan Andrei, diplomatul care a luat numele lui Ceauşescu în deşert. Ştefan Andrei a promovat interesele lui Nicolae Ceauşescu pe toate continentele, din Washington până-n deşertul african. A fost ministru de Externe şi unul dintre oamenii de încredere ai dictatorului – printre puţinii demnitari care ajunseseră la şcoală şi în timpul orelor de curs, nu doar în vizite.

„Părinţii au fost membri ai partidului socialist, iar la afilierea la Internaţionala a III-a, în 1921, au votat pentru afiliere. Din 1923, deoarece au deschis o cârciumă şi o băcănie, au întrerupt activitatea în PCR, au rămas simpatizanţi cotizând pentru ajutorarea deţinuţilor antifascişti şi au adus unele servicii partidului în timpul războiului antisovietic“, arată bărbatul într-o autobiografie de partid datată 6 mai 1954, informaţie care poate fi regăsită şi în alte asemenea documente.

Bărbosul de la capul patului
Părinţii îl învaţă de mic pe Paul Niculescu-Mizil ABC-ul socialismului. De pildă, în casa familiei, icoanele şi tablourile sunt înlocuite de portretele liderilor socialişti români. „Când eram copil, deasupra patului aveam portretul unui bărbat frumos, cu mustaţă răsucită în sus, pe care nu-l chema nici Marx, nici Engels, ci îl chema Ştefan Gheorghiu. Era socialistul român care a militat pentru aceste idealuri încă înainte de Primul Război Mondial. Într-o altă cameră, unde stăteau părinţii mei, era un alt portret: era cel al lui I.C. Frimu, unul dintre conducătorii muncitorilor români. Deci am crescut sub aceste portrete ale unor fruntaşi ai mişcării socialiste româneşti“, explică Niculescu-Mizil în volumul „O istorie trăită“.

Anii de liceu, 1934-1942, îi face la Liceul Regele Mihai. Sunt ani dilematici pentru tânărul Paul. E perioada în care îşi formează educaţia socialistă, poate chiar naţionalist-socialistă. Se preocupă de şcoală, e cititor asiduu de Mihai Eminescu, Geo Bogza (cel care publicase în acei ani două volume controversate, „Jurnal de sex“ şi „Poemul invectivă“) şi Émile Zola. Dar, mai mult decât atât – activitate pentru care va fi mândru toată viaţa – distribuie manifeste comuniste în care erau reprezentate luptele republicanilor în timpul Războiului civil din Spania (1936-1939).

Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.

Ideologia
Ceea ce Niculescu-Mizil omite să spună cu bună ştiinţă în volumele de memorii şi în interviurile pe care le acordă după 1990 e faptul că, în timpul liceului, cochetează şi cu mişcările de tineret regaliste. Astfel, în perioada 1934-1936, viitorul lider comunist face parte din Cercetăşie, iar în intervalul 1937-1938, când răspândeşte manifestele republicane, e membru al Străjeriei, organizaţia paramilitară care se opunea legionarilor. După rigorile din prezent, acest melanj îl plasează pe Paul Niculescu-Mizil într-un intolerabil conflict de interese, fie ele doar ideologice. Mai mult de-atât, după terminarea liceului, tânărul se înscrie şi la o şcoală premilitară, aflată pe lângă Academia Comercială şi Industrială. Profilul instituţiei e, bineînţeles, proregalist, ba chiar cu o influenţă profascistă venită pe filiera promovată de Ion Antonescu şi de ocupanţii germani. 

În 1943, e chemat de autorităţi pentru satisfacerea stagiului militar, fiind repartizat, iniţial la Ploieşti, apoi la Slănic. La 23 august 1944, Niculescu-Mizil ia parte la luptele din jurul Ploieştiului, purtate împotriva armatei germane, aşa cum subliniază biografiile de partid. „După eliberarea ţării noastre de către Armata Sovietică, împreună cu şcoala de ofiţeri a luat parte la dezarmarea armatei hitleriste pe Valea Slănicului“, arată o biografie de partid din 6 mai 1954.

Lupta
Paul Niculescu-Mizil are, în această perioadă, premoniţia că PCR va fi câştigător în politică. E pariul lui. Se înscrie în Uniunea Tineretului Comunist în noiembrie 1944 şi i se delegă responsabilitatea de a îngroşa rândurile firavei mişcări comuniste cu tineri voluntari. Rămâne în post până la începutul lui ’45, când e eliberat şi din serviciul militar. „La sfârşitul anului 1944 şi începutul lui 1945, am luat parte activă pe linia tineretului la lupta dusă sub conducerea partidului împotriva guvernelor cu majoritate reacţionară, pentru un guvern democrat“, arată Niculescu-Mizil într-o biografie datată 19 octombrie 1955, pentru a sublinia că a pus umărul, chiar dacă nu cu prea multă forţă, la alungarea guvernelor Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu.

Greşeala
Odată cu instalarea Guvernului Petru Groza, controlat de comunişti, noua putere avea nevoie de susţinere mediatică, de informaţii care să prezinte adecvat promisiunile de bunăstare şi realizările sovieticilor. Avea nevoie de propagandă. Niculescu-Mizil e acolo, în primul rând al mişcării de propagandă comunistă. Se înscrie în PCR şi, în aceeaşi lună, martie ’45, face o mare greşeală: se căsătoreşte religios. Gestul contravine uneia dintre principalele învăţături ale părintelui său ideologic, Karl Marx, pentru care religia nu e decât opium pentru popor. Pentru această ultimă adeziune spirituală, Paul Niculescu-Mizil îşi va pune cenuşă-n cap în autocriticile de partid.

Munca
Căsătoria nu-i va afecta cariera. În perioada aprilie 1945-februarie 1946, bărbatul lucrează în Bucureşti ca redactor la „Scânteia Tineretului“, apoi la „Tinereţea“.  După o scurtă experienţă de gazetărie, în februarie 1946, viitorul lider comunist e încadrat ca „lucrător cu munca politică“ la Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu“, după cum figura pe statele de plată.

La universitatea de partid, în cei nouă ani pe care îi va petrece în instituţie, Niculescu-Mizil are o ascensiune profesională fulminantă. Intrat ca asistent, deoarece nu avea facultatea terminată, iar comunistul accede, rând pe rând, în funcţii precum director de studii, rector-adjunct şi cea de rector, deţinută între 1950 şi 21 iunie 1954. În acest interval, Niculescu-Mizil are, de asemenea, o perioadă de doi ani, 1949-1951, în care e profesor la Catedra de Bazele marxism-leninismului de la Universitatea din Bucureşti, iar din 1951, e membru al colegiului de redacţie al revistei „Lupta de clasă“. În perioada petrecută la Universitatea din Bucureşti, Niculescu-Mizil îşi va demonstra dogmatismul necenzurabil: activistul e pregătit să impună linia partidului şi într-o şcoală de tradiţie, lucru remarcat şi de cei din comisia de cadre a instituţiei. „În colectivul de conducere al Universităţii, când este criticat, nu primeşte repede critica şi este nevoit să se documenteze, ca după aceea să ia poziţie faţă de lipsurile arătate. Caută să fie vigilent, dar uneori aceasta el o transformă întrebuinţând unele metode poliţiste care nu dă rezultatele aşteptate“, preciza o fişă de cadre, datată 17 octombrie 1949, semnată de A. Stancu, preşedintele Comisiei de cadre de la Universitatea din Bucureşti.

Durerile
Experienţa universitară a lui Niculescu-Mizil se încheie la 21 iunie 1954. E numit în aparatul organizatoric de partid, fiind mai întâi adjunct-şef la Secţia organelor conducătoare de partid, sindicate şi ale CC al UTM, adică responsabil de tinerii comunişti din partid şi sindicate. Următorul post ocupat e cel de prim-adjunct al Secţiei de propagandă şi agitaţie. Acesta e locul în care Niculescu-Mizil îşi va face un nume în mişcarea comunistă. Nu însă fără dureri de cap. În chestionarul pentru evidenţa cadrelor datat 16 mai 1955, comunistul se plânge de problema medicală.

Citiţi şiMinistru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.

Fiind tânăr într-o muncă de mare răspundere, pe care i-a încredinţat-o Partidul, faţă de colectivul şcolii şi faţă de studenţii a avut unele manifestări de îngâmfare. Biografie a Secţiei cadre din cadrul Universităţii din Bucureşti, 17 octombrie 1949

Omul care aduce naţional-comunismul

25 ianuarie 1956. Paul Niculescu-Mizil e numit şef al Secţiei de propagandă şi agitaţie din cadrul CC al PMR. Superiorul său e ideologul oficial al regimului, Leonte Răutu, şef al Direcţiei de propagandă şi cultură, iar mâna dreaptă a lui Niculescu-Mizil – Ofelia Manole, unul din cei mai aspri cenzori culturali.

Atribuţiile şefului Secţiei de propagandă şi agitaţie sunt stabilite clar printr-un document de partid, datat 3 martie 1955: selecţionarea şi repartizarea cadrelor, controlul executării hotărârilor partidului şi ale guvernului în domeniul propagandei de partid, al presei şi al altor materiale tipărite, al agitaţiei politice şi al muncii culturale de masă. De asemenea, Secţia de propagandă şi agitaţie controlează executarea de către comitetele regionale şi raionale a hotărârilor partidului şi guvernului în ceea ce priveşte activitatea de propagandă şi agitaţie, precum şi în ce priveşte selecţionarea cadrelor din acest domeniu. Practic, Niculescu-Mizil are controlul tuturor publicaţiilor de pe piaţă, dar şi al tuturor propagandiştilor din teritoriu. Fiecare mesaj şi fiecare mesager al Partidului trebuie, aşadar, să aibă, întâi de toate, aprobarea sa.

Postul pe care bărbatul îl ocupă e departe de-a fi unul tihnit, echilibrat. Până la urmă, lupta de clasă nu se sfârşeşte niciodată, iar mesajul frontului trebuie să fie, mereu, evidenţiat. Prima criză cu care se confruntă Niculescu-Mizil are loc în noiembrie 1956, odată cu manifestările de solidaritate ale studenţilor români cu Revoluţia din Ungaria. Se cere reformarea sistemului şi un regim mai liberal, cu deschidere spre Occident. „Fireşte, cei mai sensibili la mesajul revoluţiei maghiare, cei mai incitaţi de avansul forţelor antitotalitare, în ţările blocului comunist, erau studenţii din marile centre universitare, în primul rând din Bucureşti, Cluj şi Timişoara“, arată politologul Vladimir Tismăneanu în volumul „Arheologia terorii“. Zeci de studenţi sunt ridicaţi din cămine sau din sălile de curs şi anchetaţi pentru fronda lor la adresa regimului, iar Securitatea şi activiştii din frontul ideologic merg mână în mână în identificarea şi persecutarea celor nemulţumiţi de regim. Niculescu-Mizil rămâne pe front.

Citiţi şi: Şeful spionajului românesc în perioada 1972-1978, Ion Mihai Pacepa, a fost omul bun la toate din anturajul cuplului Ceauşescu. În 1978, i-a trădat pe cei pe care înainte îi adulase. A dezertat. Presa occidentală îl prezenta drept „cel mai mare peşte“. Avea dreptate: există câteva lucruri putrede în biografia lui Pacepa.

Iliescu şi Revoluţia din 1956
Fostul şef de stat Ion Iliescu, cel care, în noiembrie ’56, era preşedinte al Comitetului de Organizare al Asociaţiilor Studenţeşti şi secretar CC al UTM, înţelege cutremurul politic din Ungaria dintr-o altă perspectivă. Lui Ion Iliescu nu-i plac studenţii nici în noiembrie ’56, nici în iunie ’90. Fostul preşedinte pune la îndoială calitatea formală din care aceştia îşi exprimă revendicările. Cu alte cuvinte, să-şi vadă de facultate, să nu se implice în treburi de stat. „Activitatea noastră a fost perturbată şi întârziată de evenimente neprevăzute. Izbucnirea revoluţiei din Ungaria şi reprimarea ei de către trupele sovietice au avut un ecou şi la noi în ţară, mai ales în mediul studenţesc. Au avut loc de acţiuni de protest ale studenţilor, cele mai energice la Timişoara, proteste care au fost înăbuşite prin intervenţia forţelor de ordne şi care s-au soldat cu arestarea unor studenţi [...] Pe de o parte, studenţii îşi exprimau solidaritatea cu acţiunea de revoltă a populaţiei de la Budapesta; totodată, solicitau retragerea trupelor sovietice din România; se pronunţau împotriva sistemului de cote obligatorii din agricultură. Nu exprimau deci, revendicări studenţeşti, ci nemulţumiri mai generale, cu caracter politic, solicitând măsuri pe linia democratizării societăţii şi ameliorarea condiţiilor de viaţă ale oamenilor, în special de la sate“, explică sec Ion Iliescu, fost subaltern al lui Niculescu-Mizil în perioada 1965-1971, în volumul cvasibiografic „Destinul unui om stânga“.

Apropierea de Gheorghiu-Dej
Efectele Revoluţiei maghiare se vor resimţi şi în politica Secţiei de propagandă şi agitaţie. E aici un conflict de idei. Până în 1958, România respectă cu hotărâre şi angajament retorica fratelui mai mare de la est, care nu poate include nicio formă de naţionalism, oricât de subtile ar fi referinţele. Niculescu-Mizil acceptă linia partidului, n-are ce să facă. Odată cu retragerea trupelor sovietice din România însă, secţia lui Niculescu-Mizil pregăteşte distanţarea faţă de cultura sovietică pentru o revalorizare, din perspectivă ideologică, a creaţiilor neaoşe. Tendinţa aceasta se opune politicii duse până atunci de Leonte Răutu, un internaţionalist convins, însă îi permite energicului Niculescu-Mizil să se afirme şi mai abitir în partid: bărbatul îşi strecoară mesajele prin ciurul comunismului naţional, înclinaţie care e pe gustul liderului Gheorghiu-Dej. Această ieşire din giratoriul internaţionalismului sovietic e resimţită şi la nivelul prieteniei dintre Răutu şi Niculescu-Mizil. Legătura dintre ei începe, uşor, să se stingă.

Istoricul Cristian Vasile explică, în volumul „Politici culturale comuniste în timpul lui Gheorghiu-Dej“: „Ravagiile realismului socialist de esenţă jdanovistă se estompează în anii 1963-1964, iar ideologii literari oficiali admit că este nevoie de o părăsire a clişeelor literaturii din anii 1950“.

Oricum, Niculescu-Mizil coordonează toate strategiile partidului ce ţin de propagandă şi cultură. Printre acestea, cea mai vizibilă e participarea sa la realizarea „Declaraţiei cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale“ din aprilie 1964, cunoscută ca Declaraţia de independenţă a României faţă de linia de politică externă sovietică. Comuniştii români exprimau cu subiect şi predicat faptul că nu mai acceptă implicarea URSS sau a altui stat din Tratatul de la Varşovia în treburile interne. Stop. Era un moment de pseudoindependenţă, iar Niculescu-Mizil era acolo, în prima linie.

Citiţi şi: Nicolae Doicaru a servit Securitatea comunistă timp de 40 de ani. Şi la Gheorghiu-Dej, şi la Ceauşescu. A condamnat oameni la moarte şi a fost cel mai longeviv şef al spionajului românesc. În decembrie 1989, se prezenta drept luptător împotriva regimului condus de dictator. Îşi nega, în faţa naţiunii, întreaga existenţă. Totuşi, Nicolae Doicaru a existat şi a lăsat cicatrici adânci.

A pregătit ultima cuvântare a lui Dej
Prin intermediul documentului istoric, sovieticii sunt puşi la punct pentru prima oară de comuniştii români care au drept lider un Gheorghiu-Dej tot mai pătruns de patriotism. În preajma acestuia stă şi Niculescu-Mizil, comunist cu origini socialiste sănătoase şi cu un discurs pe placul dictatorului. Niculescu-Mizil rămâne lângă dictator până în ultimele sale săptămâni de viaţă. Chiar şi ultima cuvântare a lui Dej pentru publicul larg poartă marca Niculescu-Mizil. E vorba de discursul pentru alegerile parlamentare din 7 martie 1965. Mai mult, Niculescu-Mizil e răspunzător şi de înregistrarea audio a ultimei cuvântări, lucru realizat cu dificultate din cauza vocii stinse a dictatorului comunist şi a respiraţiei greoaie. La moartea lui Dej, Niculescu-Mizil e printre puţinii lăsaţi să facă parte din garda de onoare din jurul catafalcului. Fusese un comunist devotat.

La 22 martie 1965, adică la doar trei zile după moartea dictatorului, Mizil e promovat în funcţia de secretar al CC, responsabil de agitaţie şi propagandă, şi, ocazional, de relaţiile internaţionale. Va rămâne membru al Secretariatului până la 21 iulie 1972. Tot în 1965, în iulie, la Congresul al IX-lea al PCR, prima adunare de partid  de după alegerea lui Ceauşescu în funcţia de lider al partidului, Niculescu-Mizil e ales membru al Comitetului Executiv al CC al PCR (fostul Birou Politic, redenumit Comitetul Politic Executiv la Congresul al XI-lea din noiembrie 1974), calitate pe care avea să o păstreze până în decembrie 1989.

A descoperit telegrama lui Lenin
Ceauşescu îl poartă pe Niculescu-Mizil în toate delegaţiile. Alături de acesta, dictatorul va merge în primele sale vizite la Moscova. În septembrie 1965, are loc prima vizită de acest fel, prilej în care Ceauşescu va discuta cu omologul său rus, Leonid Brejnev, probleme de interes pentru România socialistă. „Unele (n.r. – teme de discuţie) erau cu adevărat problematice! Precum sistarea livrării uraniului către URSS, pagubele produse de sovromurile sovietice economiei româneşti, tezaurul României confiscat de puterea sovietică după Primul Război Mondial, situaţia românilor cu dublă cetăţenie“, arată cercetătoarea Lavinia Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu. Fiul poporului“.

FOTO 1: Paul Niculescu-Mizil (al treilea din stânga), în vizită la Budapesta. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc
FOTO 2: Paul Niculescu-Mizil (cu sacoul închis la nasturi), în vizită la un comunist italian. Sursa: Paul Niculescu-Mizil, „O istorie trăită“

Niculescu-Mizil îi pregăteşte noului stăpân luările de poziţie, îl sfătuieşte şi-l învaţă ce ştie şi el. Cel puţin în problema tezaurului românesc – încă nerezolvată de statul român – Mizil face o descoperire epocală: o telegramă trimisă de Lenin autorităţilor române în anii ’20, în care liderul sovietic promitea să dea înapoi tezaurul românilor. Documentul va fi arătat şi sovieticilor, deşi aceştia nu vor oferi niciun răspuns părţii române cu privire la tezaur. Totuşi, delegaţia nu se întoarce, ca de obicei, cu directivele sovietice la subraţ. Principiul cel mai important pe care îl enunţă Ceauşescu în faţa ruşilor este că nu va accepta amestecul acestora în treburile interne. Mesajul va fi reiterat şi la Congresul al XXIII-lea al PCUS, din martie 1966, de Ceauşescu şi delegaţia din care face parte, din nou, Niculescu-Mizil. „Amestecul în treburile interne“ devenea un laitmotiv comunist.

Citiţi şi: A rămas în istorie pentru afirmaţia „am fost un dobitoc“, rostită în faţa judecătorilor, în primul proces al comunismului, din ianuarie 1990. Tudor Postelinu n-a fost niciodată un dobitoc! A ştiut întotdeauna care-i misiunea sa în ceauşism şi şi-a asumat, cu cinism ţanţos, dar cu preţul onoarei proprii, atât responsabilităţile criminale de şef al Securităţii, cât şi conspiraţiile şi câştigurile din jurul maşinăriei de bani a Securităţii.

August ’68: A pus România pe harta Occidentului

Februarie 1968, Budapesta. Paul Niculescu-Mizil e şeful delegaţiei române la Conferinţa partidelor comuniste şi muncitoreşti. De la începutul lucrărilor, bărbatul stabileşte regulile: în timpul conferinţei nu trebuie să se accepte criticile unui partid comunist către alt partid comunist şi să nu fie pus în discuţie felul în care fiecare formaţiune îşi gestionează politica internă şi internaţională. Mesajul e subtil şi face referire la tensiunile existente între Uniunea Sovietică şi China. Niculescu-Mizil fusese mandatat de PCR să pună pe masa discuţiilor următoarele teme: „La viitoarea conferinţă internaţională să fie invitaţi şi reprezentanţii comuniştilor iugoslavi, şi ai mişcărilor de eliberare; să se accepte introducerea temei luptei împotriva imperialismului pe agenda conferinţei; să semneze, dacă va fi cazul, documentele care susţin lupta nord-vietnamezilor; în reuniunile internaţionale toate decziile să fie adoptate cu vot unanim, fără a-i critica pe alţii“, arată Lavinia Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu. Fiul poporului“. Conferinţa va debuta însă cu stângul. Sovieticii şi est-germanii lansează atacuri dure la adresa Chinei, acuzată de naţionalism, iar România, la rândul ei, e aspru criticată de reprezentantul comuniştilor sirieni, Khaled Bagdash, rezident la Moscova. Românii erau atacaţi pentru faptul că nu se declarau împotriva comuniştilor chinezi nealiniaţi Moscovei, dar şi pentru politica externă pro-Israel.

Şeful delegaţiei române reacţionează diplomatic şi solicită scuzele publice ale detractorilor. În caz contrar, românii părăsesc conferinţa. Bagdash recunoaşte greşeala, dar scuzele sale rămân neconsemnate în documentele reuniunii. La auzul celor întâmplate, Ceauşescu îşi pierde cumpătul. În miezul nopţii convoacă Prezidiul Permanent şi, la prima oră, pe ambasadorii ţărilor socialiste la Bucureşti pentru a discuta problema. Pentru şeful delegaţiei de la Budapesta are altă misiune, prea clară pentru a fi uşor de îndeplinit: dictatorul voia ca toate delegaţiile prezente la Moscova să se desolidarizeze faţă de poziţia sirianului Bagdash. Cererea lui Niculescu-Mizil nu e respectată. Românii se ridică şi părăsesc şedinţa. Atitudinea lor va fi salutată, abil, de occidentali, care observă o fisură în lagărul socialist.

Condamnă invazia Cehoslovaciei
Gestul demnitarului comunist adânceşte ruptura dintre PCR şi PCUS, pe de o parte, şi dintre PCR şi partidele comuniste aliate PCUS, de cealaltă parte. Acest lucru devine vizibil în luna august a aceluiaşi an, când România nu e invitată să ajute statele din Tratatul de la Varşovia la invadarea Cehoslovaciei. Mai mult, românii critică public demersul iniţiat de sovietici, printr-un miting desfăşurat în Piaţa Palatului la 21 august 1968. Poziţia comuniştilor români faţă de invazia sovietică va readuce România în atenţia Occidentalilor. Cei care vor lua cuvântul în Piaţa Palatului sunt Niculescu-Mizil şi Ceauşescu. Niculescu-Mizil are cuvântul de deschidere la miting, pentru a prezenta poziţia oficială a partidului. După el, Nicolae Ceauşescu ţine un discurs liber, nescris, ferm, istoric.

România devine în acel moment o voce disidentă în lagărul socialist. Cel puţin aşa pare pentru occidentali. În plan intern, însă, lucrurile sunt mai complicate. Din toamna lui 1968, destinderea primilor ani de ceauşism aproape ia sfârşit, iar Niculescu-Mizil pune umărul la schimbări.

Paul Niculescu-Mizil se afla printre liderii de partid ovaţionaţi de români în august '68, după condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

Ion Iliescu şi pomul de Crăciun
Principalele probleme ale aparatului de propagandă sunt legate de exprimarea liberă în plan cultural şi de includerea unor tematici cu tentă religioasă în preajma sărbătorilor de iarnă. Politicile regimului n-au însă ecoul aşteptat în rândul românilor: la sfârşitul anului 1968, după ce în noaptea de 24 spre 25 decembrie, câteva sute de studenţi (n. r. – între 800 şi 2.000, potrivit variantei înaintate de istoricul Cristian Vasile în volumul „Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu“) pleacă de la manifestaţiile artistice oficiale ale regimului şi merg la colindat prin cămine şi prin centrul oraşului. Pe ruta Grozăveşti - Facultatea de Drept - Piaţa Universităţii - Bulevardul Nicolae Bălcescu - Bulevardul Magheru - Piaţa Romană, colindătorii poartă şi un brad împodobit. Într-un acces de nebunie se strigă şi „Jos Ceauşescu!“.

Citiţi şiA fost un om credincios. A fost sluga perfectă a lui Nicolae Ceauşescu. Pentru devotamentul arătat a primit numeroase funcţii atât în aparatul de partid, cât şi de stat: a fost ministru de Interne, viceprim-ministru al guvernului şi secretar al CC al PCR.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Ceauşescu convoacă de urgenţă Comitetul Executiv, şedinţă în care Vasile Patilineţ, secretar al CC al PCR, şi Dumitru Popa, primarul Capitalei, sunt aspru criticaţi pentru că nu au putut să-i ţină sub control pe studenţi. Continuarea muştruluielii activului de partid  are loc în şedinţa condusă de Niculescu-Mizil şi Leonte Răutu, la 30 decembrie 1968, unde cei doi cer mai multă vigilenţă din partea restortului de propagandă şi din partea nomenclaturiştilor care se ocupă de mişcările studenţeşti. Scos la raport şi certat pentru proasta gestionare a situaţiei este, în primul rând, Ion Iliescu, atunci ministru al Tineretului şi prim-secretar al UTC. Oricum, evenimentele din decembrie 1968 se vor solda cu arestări – deşi numărul celor reţinuţi nu este cunoscut nici astăzi.

În 1969, alăturui de Ştefan Andrei, la congresul comuniştilor italieni. Sursa: Paul Niculescu-Mizil, „O istorie trăită“

În aceeaşi şedinţă din 30 decembrie 1968, Niculescu-Mizil cere ca propaganda să fie mai agresivă, pentru că doar în acest fel românii vor respecta autoritatea comunistă: „Doresc să subliniez rolul presei locale în această activitate, inclusiv al presei literare, culturale, din judeţe. Trebuie să se publice (n.r. – pe) larg în ziarele judeţene, fie sub forma unor pagini, a unor monografii, mobilizându-se toate formele gazetăreşti, asemenea materiale care să evidenţieze superioritatea orânduirii noastre, ideile noastre politice în această campanie electorală“, spune demnitarul comunist. Niculescu-Mizil rămâne la Propagandă până în 1972, când e eliberat din funcţia de secretar al CC şi numit ministru al Învăţământului. Până la urmă, şi Niculescu-Mizil va fi afectat de politica de rotaţie a cadrelor impusă de Ceauşescu.

Citiţi şi: În decembrie 1989, Ion Coman a ordonat foc pe străzile Timişoarei. În total, au murit '73 de oameni şi 296 au fost răniţi. Coman a fost acuzat, condamnat şi graţiat. Nimic nu l-a făcut însă să-şi regrete trecutul şi ordinele criminale. A rămas, impenitent, un apostol al trecutului. Un apostol liber al crimei instituţionalizate.

„Şomer de lux“
Patru ani e ţinut la Învăţământ, iar în iunie 1976 e trimis la Consiliul de coordonare a bunurilor de larg consum, funcţie pe care o ocupă timp de doi ani. „În acest timp, m-am considerat un fel de şomer de lux, adică un şomer cu leafă de viceprim-ministru“, descrie Niculescu-Mizil această perioadă în volumul „România şi războiul americano-vietnamez“.

La 7 martie 1978, Niculescu-Mizil e numit, pentru următorii trei ani, ministru al Finanţelor. În această perioadă, bărbatul îşi însuşeşte atribuţii specifice, mai degrabă, unui demnitar preocupat de comerţul cu străinătatea: călătoreşte de zeci de ori în Asia, unde încheie acorduri comerciale. Ţările preferate: China şi Vietnam. În plus, Niculescu-Mizil participă şi la întâlniri cu delegaţii ale partidelor comuniste din întreaga Europă. E un soi de interfaţă tehnocrată a partidului.

Ultima funcţie în care este numit Niculescu-Mizil înainte de Revoluţia din 1989 e cea de peşedinte al Uniunii Naţionale a Cooperaţiei de Consum (CENTROCOOP), în 1981. Noua sa poziţie, deşi era de rang inferior celor ocupate precedent, era, de fapt, o pomană politică. Demnitarul comunist avea acces neîngrădit la hotelurile şi restaurantele CENTROCOOP şi se asigura de furnizarea produselor alimentare la toate magazinele din ţară ale acestei structuri.

Foto: 5 ianuarie 1968: Niculescu Mizil (primul din dreapta), alături de Nicolae Ceausescu si Ion Gheorghe Maurer, la o convorbire cu o delegatie a Partidului Comunist Italian. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc
 

Ajuns membru al Prezidiului Permanent al CPEx, Niculescu-Mizil era în prima jumătate ea „Epocii de aur“ unul dintre liderii influenţi ai partidului care l-au sprijinit pe Nicolae Ceauşescu în acapararea puterilor dictatoriale. Călin Hentea, istoric, în „Enciclopedia propagandei româneşti“

Mizil a fost, fără îndoială, mai inteligent decât mulţi dintre corifeii comunismului dinastic, mai cultivat, mai puţin brutal, mojic, impertinent şi necioplit.  Vladimir Tismăneanu, politolog, în „Lumea secretă a nomenclaturii“

Consider că Niculescu-Mizil a contribuit la instalarea în CPEx a unei atmosfere destinse, eliberate de toxiele neîncrederii şi rigidităţii, chiar de tensiunea complexului puterii. Dumitru Popescu „Dumnezeu“, ideolog comunist, în „Cronos autodevorându-se“

Cum au apărut în România creveţii din Vietnam?

Paul Niculescu-Mizil e unul dintre demnitarii români care au jucat rol de mediator în negocierile secrete dintre americani şi comuniştii vietnamezi pentru încetarea războiului din ţara asiatică (1961-1975). Din mai 1966 până în septembrie 1969, Niculescu-Mizil face patru vizite în Vietnam şi mai multe în China, ţară care supraveghea din umbră Vietnamul comunist. Politica românească pe care o promova tripleta Ion Gheorghe Maurer-Emil Bodnăraş-Paul Niculescu-Mizil în Orient e, întrucâtva, duplicitară. În vreme ce comuniştii români încearcă să se afirme ca purtători neutri de mesaj, în secret, aceştia oferă mai multe ajutoare nerambursabile Vietnamului. „Ne-am dus în Vietnam de «n» ori, am discutat cu vietnamezii. Trebuie să spun că o dată am dus discuţii cu Pham Van Dang (n.r. – lider al Biroului Politic al Partidului celor ce Muncesc din Vietnam) în buncăr, un adăpost antiaerian. Când americanii bombardau Hanoiul, noi am discutat în buncăr“, descrie Niculescu-Mizil negocierile în volumul „România şi războiul americano-vietnamez“.

În urma rolului de mediatori, comuniştii români vor avea doar de câştigat: vor fi percepuţi de Statele Unite drept o ţară cu care se poate dialoga şi vor obţine sprijinul american în achiziţionarea de tehnologie nouă pentru industrie şi agricultură. În plus, China va fi cucerită de atitudinea românilor care sfidau Moscova atunci când se cerea blamarea Partidului Comunist Chinez ca formaţiune cu tendinţe naţionaliste. Nu în ultimul rând, relaţiile comerciale între Vietnam şi România se vor derula bine în perioada 1975-1985, România importând în anii comunismului celebrii creveţi vietnamezi care în „Epoca de Aur“ erau serviţi în restaurante având rol de chipsuri.

Vietnamezii vor rămâne cu datorii faţă de România după ajutoarele date în perioada de conflict. „În 1994, s-a stabilit ca o datorie de circa 100 de milioane de dolari să fie achitată de Vietnam (n.r. – către România) în orez, cositor, rutin (material pentru confecţionarea scaunelor de grădină), creveţi, diverse produse tropicale“, conchide Niculescu-Mizil în volumul „România şi războiul americano-vietnamez“. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările