Cam asta s-a întâmplat în momentul în care Traian Băsescu anunţa de la masa unei televiziuni prietene că nu trebuie exclus scenariul în care Crin Antonescu ar beneficia de susţinerea dreptei în 2014. Crin Antonescu – cam nedormit din cauza coşmarurilor în care nu va mai fi candidatul susţinut de USL – a înghiţit pe negândite momeala, fiind „de acord cu analiza preşedintelui Băsescu”. Sigur, vorbim despre o auto-încurajare antonesciană, în ideea în care PSD nu ar avea nicio şansă la prezidenţiale de unul singur. Vorbim însă şi despre o deducţie falsă pe care, din postura de personaj istoric în politica românească, Crin Antonescu era obligat să o cunoască, prin simpla rememorare a democraţiei post 1989.

După cantonamentul de 4 ani în afara gardurilor Cotroceniului, răstimp în care liderul PNL s-a plimbat cu jalba prin mai multe saloane politice în care i s-a promis sprijin – mă refer, evident, la PC (Voiculescu/Antena 3) şi PSD (în cadrul proiectului-mamut USL), Crin Antonescu continuă să demonstreze o poftă pantagruelică de susţinere politică. Liberalul nu ar zice un NU categoric şi principial sprijinului dreptei băsisto-pedeliste. Strategie greşită pentru Antonescu, dat fiind că bumerangul s-a întors şi l-a lovit din toate părţile în moalele capului.

Ce nu conştientizează Crin Antonescu este că a muşcat ditai momeala politică de la Băsescu. Efectele? Multe şi diverse! Antonescu a reuşit marea performanţă de a-şi ostiliza activul şi chiar unii parteneri din USL (e cel puţin „de porc” să apreciezi analizele prezidenţiale, după ce anul trecut ameninţai că te retragi din politică dacă Băsescu revine la pupitrul cotrocenist). Mai mult, i-a călcat pe bătături chiar şi unii fanatici liberali, regăsiţi în zonele PNL care au făcut din anti-băsism o a doua religie. În paralel, a atras furia portocalie, în forma ei pedelistă, respectiv băsistă, atât în plan politic, cât mai ales al dezbaterilor internaute.

Nada lui Traian Băsescu a încercat să transmită un mesaj pe mai multe paliere. După cum am văzut, primul căzut în plasă a fost chiar Antonescu. Peştii cei mici, alde Mişcarea Populară, Forţa Civică şi chiar PDL-ul i-au urmat liderului liberal. Mesajul lor comun: mai bine uniţi sub un singur candidat, eventual unul garantat de Băsescu, decât susţinător al lui Antonescu! Băsescu le-a arătat, în realitate, pisica celor din PDL, care într-un worst case scenario s-ar vedea pe banca de rezerve, cu prezidenţiabilul lor cu tot. Prin urmare, vor fi mult mai aplecaţi în faţa ideii pe care zona dreptei lui Băsescu o tot repetă, ca pe o placă stricată: dreaptă unită înainte de europarlamentare şi un singur candidat la prezidenţiale.

Victor Ponta a fost singurul protagonist de pe scena politică a cărui opţiune a fost să se abţină pe acest subiect. Cel mai probabil dintr-un (d)efect profesional, Ponta a conştientizat strategiile şi momelile politice lansate dinspre Cotroceni. Partenerul său de coaliţie, Crin Antonescu, s-a plasat într-un neinspirat offside politic din care, oricât şi-ar dori, nu poate (în)scrie istorie la viitoarele alegeri. Băsiştii nu l-ar vota, pentru simplul motiv că e uselist; useliştii nu l-ar mai vota, din cauze evidente de deviaţionism băsist.

În contextul unei societăţi profund scindate şi a unei viitoare campanii centrate pe logica pro/anti-Băsescu, baletul declaraţiilor publice practicat de Antonescu nu îl ajută la absolut nimic. Preşedintele PNL a fost lăsat cu ochii în soare de dreapta băsisto-pedelistă şi, dacă va continua pe această linie firavă a declaraţiilor politice ambigue, în care nu spune „niciodată” niciodată, riscă să îşi consume candidatura înainte de vreme.

Toate aceste gesturi transmit către electorat (indiferent de preferinţele politice ale acestuia) disperare, dovada că preşedintele PNL este dependent de ideea sprijinului politic din toate direcţiile, semnalul că nu este capabil să-şi susţină candidatura exclusiv pe propriile picioare politice. Or, pe fişa postului urmărit de Antonescu scrie că preşedintele României trebuie să fie al tuturor românilor, în niciun caz să fie sprijinit de toate forţele politice româneşti. Iar în politica mare, când ajungi să alergi după toţi iepurii, nu doar că nu o să prinzi niciunul, ci te transformi, brusc, din vânător în vânat...