Dar o aceeaşi ţară care a fost capabilă să voteze la alegerile locale primari arestaţi (şi pe care nu i-au văzut nici acum). Aceasta este, electoral, România. Un paradis al confuziei şi al partizanatului, al ineficienţei şi al „hai să ne facem că facem Politică”, în care tăcerea şi zâmbetul tâmpit de pe sticla televizorului sunt singurele răspunsuri la toate întrebările societăţii civile.

În această ţară a desenelor animate, în care poveştile şi minciunile plac, complac, şi ritmează un cotidian al celorcarenumaiştiusăiaocarteînmână, ci doar să se lase adormiţi de ceea ce văd la televizor, vor avea loc alegeri prezidenţiale, în 2 noiembrie. Cu ceva noroc, pentru ca scandalurile să dureze, va avea loc un al doilea tur, în 16 noiembrie. În materie de campanie electorală, situaţia este grotescă, dar nimeni nu se face că vede pentru că, simplu, nu există un cadru legislativ pentru a norma cumva execesele sau chiar... evidenţa: cine are bani, influenţă sau acţiuni, are afişe. Banere. Timp de aburit oamenii la televizor. Timp de antenă. Spaţiu publicitar. Articole în presă. Cine nu, nu.

Orice taximetrist bucureştean vede, şi îţi explică teoria votatului, în câteva cuvinte:

Omul e simplu, domne. Uitaţi-vă ce afişe şi banere vedeţi peste tot în Bucureşti? Victor Ponta şi Klaus Iohannis. Elena Udrea mai apare din când în când şi mai ales spre aeroport(de ce oare?), Monica Macovei foarte puţin, Călin Popescu Tăriceanu, pe alocuri. Dar omul, chiar dacă nu îi vrea pe Ponta, prim-ministrul, sau pe Iohannis, când ajunge la votat pune ştampila, i se duce mâna, fir-ar, spre ceea ce a văzut ca dobitocul mai multe luni. Păi şi-atunci, vă spun, nu e acesta un semn că totul se ştie deja?

Demonstraţia doamnei taximetrist mi s-a părut simplistă, iniţial, dar am realizat ulterior că România este o ţară a oamenilor simpli, şi că procentul celor care vor vota în 2 noiembrie după ce au stat şi cugetat, eventual analizat sau chiar citit programele electorale, este foarte mic. Foarte mic. Stat fundamental agrar, în care majoritatea populaţiei nu este concentrată la oraş, ci la ţară, România va vota după cum i s-a indus. După cum i s-a sugerat, nici măcar discret, prin campanii brutal şi vulgar organizate, cert, dar care au meritul de „a vorbi" cetăţeanului turmentat mai clar decât orice cuvânt cu bun-simţ.

Tot ca de obicei, reţelele sociale au reuşit să facă un pas înainte, să sesizeze absurditatea, agramarea dar şi anagramarea spaţiului electoral, şi să încerce, mucalit, parafrazând sau ironizând, să puncteze acel ceva putred din România anului 2014: „Prostul nu e ăla care se uită din televizor, e ăla care se uită în televizor!", nota Răzbunarea Căpşunarului, deunăzi. Acesta este unul din fenomenele care sunt simptomatice României de azi, perpetuarea unei anumite rezistenţe la prost gust pe reţelele sociale.

Al doilea ar fi inextricabilitatea instituţiei DNA (Direcţia Naţională Anticorupţie), care dă publicităţii „în fiecare marţi sau miercuri un dosar de corupţie", potrivit spuselor doamnei Laura Codruţa Kövesi, procurorul general al acestei instituţii. DNA a devenit deci, în ultimii doi ani, o instituţie puternică, dar şi fragilă în acelaşi timp. O instituţie de care politicienii mai ales se tem, dar pe care nu încetează să o distrugă. Să o reducă la tăcere. DNA este şi una din mizele acestei alegeri prezidenţiale, căci de poziţia pe care viitorul preşedinte o va avea faţă de corupţie depinde viitorul ei.

Ori, la alegeri sunt înscrişi 14 candidaţi. Este greu de crezut că absolut toţi doresc o Românie curată, fără corupţie deci, fără corupţi mai ales, o Românie în care totul merge ca pe roate şi care ar fi capabilă să devină cu adevărat a şaptea putere în Europa, nu doar ca număr de locuitori, nu doar pe hârtie. Deci, cum va evolua statul român în următorii ani, dacă DNA va continua să-şi facă treaba sau nu, depinde, da, de viitorul preşedinte.

În fine, mai există un al treilea aspect, dat de bizara polaritate a spectrului de candidaţi. Victor Ponta, preşedinte al Partidului Social-Democrat şi premier, este singurul candidat al stângii. În faţa lui, ca în jocurile de video simpliste, o armată de personalităţi de dreapta sau centru-dreapta sau independenţi, cum doriţi, dar nu de stânga. 1 la 1000. Tocana este presărată cu valul de jocuri de spionaj: cine a spionat pe cine, cine a fost sau este ofiţer sub acoperire etc.

Bietul cetăţean, turmentat la propriu şi la figurat, va vota, evident, cum a văzut afişe. Nu cum crede sau cum trebuie. Bietul cetăţean nu citeşte presa, el nu se va gândi ioc la „votul util" descris de Alina Mungiu-Pippidi într-un recent editorial din România liberă. El nu se va gândi că singura şansă de a obţine schimbarea este de a vota candidatul plasat de sondaje pe locul doi, imediat după Victor Ponta. Klaus Iohannis are într-adevăr şansa să fie singurul care îl poate trimite pe Ponta în corner, cu condiţia ca voturile celorlalţi să nu se risipească în vânt.

El nu se va gândi nici că singurul candidat care s-a pronunţat clar pentru o DNA care să-şi facă treaba în continuare, dincolo de politică, este Monica Macovei. Fostul ministru al Justiţiei, actual deputat european, care a contribuit enorm la crearea acestei instituţii, şi căruia, de exemplu, moldovenii îi datorează enorm. Semnarea Acordului de Asociere cu UE s-a făcut în ultimele zile ale unui palament european din care Monica Macovei făcea parte. „Vreau să ne regăsim cu fraţii noştri de peste Prut în interiorul graniţelor UE. Voi lupta pentru ca, cel târziu în 1 decembrie 2018, la 100 de ani de la Marea Unire, şi in anul premergător preşedinţiei române a UE, Republica Moldova să primească un calendar ferm de aderare la UE", scrie în programul ei electoral. Ei bine, cunosc un mănunchi de români care doar pentru această frază nu o vor (mai) vota.

Electoratul, el, este, ca de obicei, uitat. Candidaţii, toţi, au uitat două segmente de votanţi. Importante, cred eu, pentru că reprezintă masa de alegători tăcuţi, dar numeroşi care pot înclina balanţa. E vorba de românii din satele îndepărtate de nucleul urban, acele sate care sunt ca ciupercile, peste tot, care nu au niciodată plăcerea unei vizite de candidat, dar care au Internet, televizor, şi vor vota cum văd. Deci cu cei care trec pe ecranul televizorului. Faceţi un algoritm simplu şi veţi vedea că la televizor apar tot cei doi mai sus-menţionaţi.

Experimentul a fost relevant: între Constanţa şi Cerna, satul lui Panait Cerna, doar două ore. Dar două ore de drum necăjit, pustiu, accidentat, neluminat. Periculos. Pe măsură ce ne îndepărtam de Constanţa, banerele cu candidaţii omniprezenţi (Ponta/Iohannis) dispăreau. L-am văzut într-o livadă de gutui pe Călin Popescu Tăriceanu. Atât. Neant, după. Luând un alt drum, la dus, de fapt, prin Babadag, am întâlnit ceva mai mult Iohannis.

Al doilea segment uitat este cel al diasporei, acea diasporă care a înclinat balanţa la alegerile din 2009. Acum acea diasporă nu mai poate vota cu Traian Băsescu, aşa cum a fost acuzată, deci a fost uitată. De candidaţi. Ca şi cum nu ar exista. Sau conta. Ei bine, acea diasporă, cele 4 milioane de români emigraţi, are conştinţa votului, pentru că locuieşte în ţări în care votul este poate obligatoriu (Belgia) sau dacă nu, care au măcar sentimentul că a vota este obligatoriu, moral. Ei vor schimba calimera. Şi nimeni nu i-a vizitat sau băgat în seamă.

Cu cine votez eu? Cu cine vor vota aceşti oameni uitaţi? Aceasta este întrebarea. Cei vizaţi de campaniile electorale, pe web sau în realitate, au deja convingerea lor. Încă o dată, votul va fi în altă parte.