Cristina Tarcea, fosta şefă a Înaltei Curţi, relata anul trecut o întâlnire de un grotesc desăvârşit cu Valer Dorneanu, preşedintele CCR: în biroul acestuia, cu telefoanele lăsate în anticameră şi pe întuneric – de şi-au confundat paltoanele la plecare. Vorbeau despre compunerea completurilor de 5 de la ICCJ, Valer Dorneanu insista pe un anumit articol al legii, iar doamna Tarcea l-a întrebat ce va face cu articolul următor, care îl contrazicea pe cel precedent. Răspunsul domnului Dorneanu a fost dezarmant: „Voi ignora”. Acest „Voi ignora” a devenit între timp nărav – adică jurisprudenţă.

Principalul reproş pe care CCR îl aduce preşedintelui, preluat intact din argumentaţia PSD, nu este că l-a desemnat ca premier pe Ludovic Orban în sine, ci că l-a demnat ca premier pe Ludovic Orban care cu o zi înainte fusese demis prin moţiune de cenzură. În opinia CCR, era imposibil ca Parlamentul să se răzgândească atât de rapid şi să voteze azi guvernul pe care l-a demis ieri.

Reprezentanta Preşedinţiei a argumentat că demiterea unui guvern ca urmare a asumării răspunderii pe o lege nu înseamnă că Parlamentul nu e de acord cu politica Guvernului, ci că nu e de acord cu acea lege. De altminteri, a evocat şi un fapt concret: Kelemem Hunor a declarat că UDMR a votat moţiunea strict pentru a bloca legea alegerii primarilor în două tururi, dar nu va vota un premier propus de PSD. Ce a făcut CCR cu acest argument? Exact ce a zis domnul Dorneanu: l-a ignorat.

Cu prilejul acestei sesizări, Curtea Constituţională mai face însă ceva: trei breşe majore în propria-i jurisprudenţă, care deschid larg poarta pentru viitoare decizii arbitrare.

Prima. Până acum, una din condiţiile esenţiale pentru constatarea unui conflict constituţional era existenţa unor blocaje instituţionale. Cum în cazul de faţă nu exista un blocaj, întrucât Parlamentul a continuat procedura de desemnare ca premier a lui Orban, CCR a statuat că existenţa unor blocaje nu mai este o condiţie obligatorie. Prin urmare, pe viitor, CCR va putea decide, total arbitrar, când existenţa blocajelor instituţionale este sau nu o condiţie în evaluarea unui conflict constituţional.

A doua. Până acum, jurisprudenţa CCR spunea că simplele declaraţii politice ale actorilor constituţionali, oricât de contondente, nu pot declanşa în sine un conflict constituţional dacă nu sunt urmate de fapte concrete care să le materializeze. Cum decizia de faţă se baza exclusiv pe declaraţii politice ale premierului Orban privind preferinţa sa pentru anticipate, CCR a schimbat jurisprudenţa: pe viitor, va decide ea, Curtea, de la caz la caz, dacă declaraţiile politice declanşează sau nu un conflict constituţional.

A treia. În toamna anului 2018, Viorica Dăncilă a reclamat un conflict constituţional pe motiv că preşedintele refuza să desemneze o garnitură de miniştri remaniaţi. Preşedinţia, în argumentaţia sa, a evocat câteva considerente dintr-o decizie a CCR din 2014, prin care a fost invalidată tentativa USL de modificare a Constituţiei. CCR i-a dat dreptate Viorică Dăncilă şi a respins argumentaţia preşedintelui, pe motiv că considerentele dintr-o decizie privind o lege care n-a mai intrat în vigoare nu au aceeaşi forţă obligatorie ca a celorlalte decizii, deci nu pot face parte din fondul activ al jurisprudenţei. Cu toate acestea, în decizia privind desemnarea lui Orban, CCR foloseşte fix considerente din aceeaşi decizie din 2014, dându-le forţă obligatorie. Cu alte cuvinte, CCR foloseşte arbitrar atât un anume argument, cât şi contrariul său - rezultatul fiind că întotdeauna dă dreptate PSD-ului.

Stabilitatea şi previzibilitatea jurisprudenţei sunt factori cruciali în justiţia constituţională, mult mai importanţi decât în justiţia ordinară. Şi asta pentru că la instanţele curente, deciziile sunt obligatorii doar pentru părţi, nu pentru toată lumea – iar o jurisprudenţă haotică poate fi disciplinată prin intervenţia Înaltei Curţi. Pe când deciziile CCR sunt general obligatorii, adică trebuie să le respecte toată lumea, nu doar părţile din dosar, şi nu e nimeni care să disciplineze jurisprudenţa. Aşa încât existenţa în acelaşi timp a unor decizii care spun lucruri perfect contradictorii ridică serioase probleme de securitate juridică şi fac imposibilă respectarea hotărârilor CCR, pentru simplul motiv că nu ştii pe care să o respecţi. Şi nici nu poţi prevedea pe care o va prefera Curtea într-o speţă anume.

Dar lucrul cel mai grav pe care îl face această decizie este că lipseşte de orice conţinut o prevedere din Constituţie: articolul 89 din Constituţie, privind dizolvarea Parlamentului şi, implicit, organizarea de alegeri anticipate. Iată cum vede lucrurile Curtea Constituţională:

„Faptul că dizolvarea Parlamentului se poate realiza numai după consultarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi a liderilor grupurilor parlamentare (deci nu numai a partidelor parlamentare, ci şi a independenţilor, în cazul în care aceştia şi-au constituit un grup parlamentar), demonstrează caracterul excepţional al unei asemenea măsuri, care implică un grad ridicat de coeziune politică în sensul producerii efectului dizolvator. Cu alte cuvinte, dizolvarea forului legiuitor trebuie să fie rezultatul unor negocieri şi înţelegeri politice în care să fie implicate toate entităţile parlamentare şi să reflecte voinţa comună a celor care au obţinut voturile cetăţenilor în urma sufragiului electoral”.

Aşadar, dizolvarea Parlamentului nu se poate face decât prin votul în unanimitate al parlamentarilor. Cum acest lucru este, practic, o imposibilitate, iar altă cale de a ajunge la anticipate  nu există, putem spune că, prin interpretare, CCR a şters din Constituţie articolul 89: alegerile anticipate nu vor fi posibile niciodată. Din argumentaţia CCR lipseşte, evident, un factor esenţial: poporul, titularul suveranităţii naţionale, care iată că nu poate scăpa nicicum, înainte de termen, de un Parlament pe care îl socoteşte inept.

La această decizie, au formulat opinie separată judecătoarele Livia Stanciu şi Simina Tănăsescu. Cine le citeşte argumentele, înţelege perfect ce au făcut ceilalţi.