Spuneam data trecută că, spre deosebire de toţi ceilalţi ani, alegerile europarlamentare au stârnit pasiuni mari. Pariul e mult mai mare decât vede populaţia şi constă în păstrarea sau cucerirea dominaţiei politice pe scena românească. Numai că, dacă lăsăm faptele şi vorbele frumoase, dincolo de petarde şi fonfleuri, europarlamentarii români nu au nicio idee de europenism. Ei se comportă ca acasă: „Bună dimineaţa, birou, bună dimineaţa, parale, bine te-am găsit, cafeluţă!“. Protectorul de acasă, partidul binefăcător, i-a făcut cadou un locşor călduţ, din care-şi va putea admira liniştit toată viaţa. Turcul plăteşte. Dar merită?

Integrarea României în structurile comunitare nu e nici veselă, nici rodnică. Cu o populaţie numeroasă, cu resurse naturale de o bogăţie ieşită din comun, ţara noastră se târâie la coadă prin statistici. Cea mai ieftină mână de lucru nu e motiv de mândrie. Ea semnifică o înapoiere tragică, o condiţie precară a individului. Lipsa infrastructurii şi emigraţia hemoragică a populaţiei active şi/sau calificate ne condamnă, încă o dată, la înapoiere şi stagnare. În timp ce Uniunea Europeană standardizează preţurile la resurse şi servicii, unifică standardele, tace mâlc atunci când constată că, pentru muncă şi calificare egale, diferenţa dintre Vest şi Est e astronomică. Salariul minim din România e, de exemplu, de opt ori mai mic decât în Franţa. Dar fabrica Dacia-Renault nu numai că şi-a salvat uzina mamă de la faliment cu automobilul autohton, dar îşi plăteşte salariaţii autohtoni de de cel patru ori mai puţin decât pe cei francezi. Discuţia care se poartă în multe ţări e cum să se reducă acest decalaj care induce o concurenţă neloială pe pieţele locale. Cum s-ar zice, ne apără alţii de propria noastră trufie prostească. Aţi auzit vreun europarlamentar român băgându-se în vorbă? Cum e şi normal, costul vieţii în România, raportat la puterea de cumpărare, e imens. Dar, în mediile politice, această porcărie se cheamă „avantaj“. Poate n-ar fi lipsit de sens să-i aduc pe căpşunarii români în discuţie. Datorită lor şi numai lor, Spania exportă căpşuni tot anul, la preţuri fără concurenţă (încă mari!). De ce nu muncesc românii în România, pe aceiaşi bani? Uite-aşa, obişnuit de decenii cu umilinţa şi sărăcia, muncitorul românesc e bun la toate! Ah, uitasem că până şi investitorii strategici au uitat să vină!

Tot europenii de vest (care îşi apără interesele socio-economice) îşi pun la cel mai înalt nivel o întrebare ciudată. De ce Banca Centrală Europeană nu are voie să împrumute direct statele membre? Ar trebui să precizez că dobânda percepută e de 1%. Bine, veţi spune, la ce foloseşte o bancă dacă nu dă bani? Ba dă, dar numai la alte bănci, particulare, de la care statele se pot împrumuta, însă la o dobândă nu mai mică de de 5%. Frumoasă afacere, ar spune ideologii noştri, lăudând inteligenţa bancherilor. Sau „trai, neneacă, cu banii babachii!“ Numai că tot ei, vesticii, săracii, pun cu mânie în discuţie acest mecanism birocratic. Noi nu. Zicem bogdaproste dacă obţinem măcar dobânda a din urmă, îmbogăţind un intermediar veros. În felul acesta, România e tot mai departe de integrare. Şi, în loc să ridice aceste probleme reale, care implică supravieţuirea sau prosperitatea, cu un servilism lunecos, ideologii români o ţin gaia maţu' cu umilinţa. Să fim recunoscători şi să facem ciocu' mic. Halal! Ne merităm soarta!