Nu sîntem martorii unui accident de muncă. Asistăm la deznodămîntul unei boli genetice în care PSD îşi joacă rolul cu aplicaţie de somnambul. PSD cîştigător detaşat a fost mereu un partid cu arma în mînă şi mîna la tîmplă. Dragnea nu e un meteorit solitar. Dragnea se trage direct din cinismul infantil al lui Victor Ponta, persecutorul de alegători. Care se trage din boieria moţată a lui Adrian Năstase. Care se trage din consecvenţa de tartor nepensionabil a lui Ion Iliescu, Preşedintele care a găsit timp, în ultima zi de mandat, să îl graţieze pe Miron Cosma.

Care se trag, toate, din mîrlănia istorică a comuniştilor întemeietori, secta declasată de la care PSD a învăţat să semneze de preluarea puterii cu pumnul. Dragnea şi-a întregit şi depăşit dascălii. Şi-a organizat, adică, propriul flagrant. La vedere, negru pe negru, plus semnăturile legale. PSD era pregătit să mintă, tot drumul de la Bucureşti pînă la Bruxelles, fără cel mai mic argument în sprijin.

Ordonanţa 13 e o făcătură de avocat delincvent, un permis de liberă ciculaţie pe deasupra legii pentru toţi penalii din PSD, în frunte cu Dragnea.

Demonstraţia practică şi pe înţelesul tuturor a apărut joia trecută în Adevărul, sub semnătura lui Liviu Avram.

Sute de mii de demonstranţi au umplut străzile, sprijiniţi de tot atîtea motive întemeiate. Mai puţin unul, bine aciuat la pieptul purtătorului. Atiţia oameni aflaţi în stradă s-ar fi scutit de furia şi frustrarea de azi, dacă ar fi făcut o plimbare scurtă, pînă la secţia de vot, acum o lună. Muntele de aroganţă nebună de pe care PSD a sfidat legea înainte de a se arunca în cap a fost clădit de electoratul PSD şi de absenţa electoratului anti-PSD. 60% din alegători au stat acasă, într-o zi în care nu se juca Real-Barcelona, Transilvania nu era cedată Ungariei şi nu ploua cu catran. O mare parte a celor rămaşi acasă au petrecut ziua de vot fredonînd aria Aceeaşi Mizerie! din ampla operă Toţi o apă şi-un pămînt!

Acum se poate înţelege că mizeria are nuanţe distincte, că apa e plată sau minerală şi că pămîntul e mai rotund decît se crede. Refuzul doct care mută nasul în loc de creier la vederea politicii e o eroare tipică şi neiertătoare. Ştiam sau nu, după 28 de ani de recidive, că, lăsat singur la putere, PSD e un partid mai periculos decît o bonă canibală? Ştiam. Ştiam sau nu că, oricît de fripturişti, ceilalţi preferă carnea fină Kobe? De vită. Ştiam. În fond, politica nu e nicăieri altceva. Răul cel mai mic e tot rău dar, bine ţinut în lesă, are toate şansele să stea la picior şi să nu îşi serbeze majoratul.

Nu cred că a existat demonstrant pe stradă care să poată jura cu mîna pe inimă că partidele care se cheamă altfel decît PSD au făcut sau ar putea face vreodată ce face mereu PSD. Cine aşteaptă partide de sfinţi, are toate şansele să se întîlnească mai repede cu prepoziţia „pe” în gura lui Tăriceanu sau cu Halep ducînd în braţe trofeul de la Wimbledon. Din cîte se ştie, primul partid creştin al lumii a pornit la drum cu un lider şi 12 membri fondatori. Încă de la început, unul din membrii de bază s-a lepădat de lider, de trei ori în 24 de ore. Cu toate astea, omul a fost reabilitat şi recunoscut ca Apostol. Un public larg învăţase, cu adevărat, că slăbiciunea umană e umană. Ce ne rămîne nouă e să ştim că idealul se bagă în politică doar spre a face loc erorilor. Uneori, ireparabile.

Unde merge un duş rece, încape şi un iceberg! Prin urmare, e de spus, după ultima săptămînă de patimi, că România e parcată într-un impas. Că nu poate ieşi din bucla care uneşte impostura politică, jandarmismul oportunist şi lirismul civil. Pe numele lor: PSD, procurorii asudînd pe dosare şi lumea bună. Problema nu e un dezcord în trei. Problema e că toate trei greşesc simultan (laolaltă cu autorul acestor rînduri). 

PSD nu poate face pasul spre politica reală pentru că nu îşi va depăşi nicicînd condiţia de grup recuperator al puterii şi averilor pierdute prin prejudiciu comunist. Condiţiile de ilegalitate sînt vitale pentru acest partid care nu poate lega cel mai sumar gînd politic. Aşa am ajuns cu un partid care ia 45% la alegeri, după care îşi serveşte electoratul instalînd un guvern inexistent. O echipă de paznici toleraţi care semnează mapa trimisă de Dragnea.

Procurorii şi, mai ales, DNA ar trebui să se calmeze. Militanţii îşi pot face partid, pot picheta şi chibiţa caustic, dar nu au ce căuta între procurori. Ar trebui să fim cu ochii pe binefăcătorii noştri. Din clipa în care s-a anunţat că procurorii anchetează guvernul pentru că a emis Ordonanţa 13, ceva comic şi monstruos a scăpat din lesă. Lăsînd la o parte teoriile, bunul simţ şi judecata simplă spun că, totuşi, cineva a luat-o razna şi că acelaşi cineva îşi dă cu ciocanul în petec. 

Buna noastră lume bună nu are o vină directă în afara repaosului duminical respectat excesiv pe 11 decembrie 2016. Şi a cîtorva remarci lansate cu o uşurinţă care trece şprinţar peste gravitatea istoriei. Aşa de pildă, ideea după care Ordonanţa 13 pregăteşte dictatura. Am vrea noi! Ar fi o clarificare. O dictatură impune o idee unică, o dogmă devastatoare dar articulată. De unde idei şi teologie politică la PSD? De la Grindeanu, Iordache şi Dragnea? În plus, dictatura e complet inutilizabilă. PSD nu e interesat de obligaţiile complicate ale unei dictaturi, pentru că urmăreşte numai şi numai delapidarea generală, în baza schemei pentru care a fost nevoie de decembrie ’89. De unde şi dezinteresul plictisit faţă de tot ce înseamnă politică externă, mediu, pieţe financiare şi alte fiţe la modă în Europa.

Dar să lăsăm PSD-ul la o parte, pentru a observa că a lăsa PSD-ul la o parte e o mare eroare. Absenţa de la urna de vot şi prezenţa în masă la reparaţiile necesare ca urmare a absenţei de la urna de vot sînt semnul unui blocaj circular. Sîntem în situaţia unei societăţi care ştie să îşi plîngă problemele fără să le poată împiedica apariţia sau grăbi rezolvarea.

Am intrat cu multă încredere într-o formulă terapeutică înşelătoare: abuz - protest - să vină UE! Am dezvoltat o oarecare dependenţă de intervenţia salvatoare a UE, instanţa şi tăvălugul care rezolvă tot şi, într-un fel, ne permite să ne întoarcem liniştiţi la blazare, pînă la următoarea criză. Nu e o cale de urmat. Efectul e pervers. Cei ce jură pe statul de drept vor fi şi mai încredinţaţi că salvarea e UE, ca extinctor şi substitut de guvernare internă. Cei ce nu cred în cei ce cred în statul de drept vor fi şi mai încredinţaţi că ţara e condusă din afară. Însumînd, sciziunea creşte iar cooperarea socială devine imposibilă. Însă rezultatul cel mai grav e devalorizarea ireversibilă a României. Majoritatea statelor occidentale erau, oricum, convinse, în secret, că România, cu tot cu pesedişti şi anti-pesedişti, e o ţară înapoiată şi, în fond, pseudo-europeană. Această convingere a primit întăriri proaspete. Să nu ne aşteptăm la respect sau înţelegere.

Trăim un moment riscant. Sîntem infiltraţi, din afară, de vechii noştri peţitori gata să sară pe divan şi, dinăuntru, de prostie politică plus naivitate civilă. Putem aluneca în mîna sau în sacul oricui. Jur-împrejur: furii justificate, pericole neînţelese şi manevre obscure. E noapte adîncă şi lupta se duce în pivniţă. În beznă. Cînd se va aprinde lumina vom da nas în nas cu adevăruri neplăcute şi stăpîni noi.