Articol publicat pe blogul Despre Opera.

În Miercurea aceea, 2 Septembrie 2015, Ora 17.00, Ateneul Român
Scottish EnsemblePatricia Kopatchinskaja – vioară
Silvestri – Trei piese pentru orchestră de coarde op. 4 nr. 2
Brahms – Trei Chorale – Preludii din op. 122
Mansourian – Four Serious Songs (Solistă: Patricia Kopatchinskaja – vioară)
Enescu – Intermezzi pentru instrumente de coarde op. 12 în Re major
Ravel – Petite Symphonie (aranjament Rudolf Barshai)

Prima surpriză a fost Silvestri şi cele Trei piese pentru orchestră de coarde. Nişte divertismente practic, în evoluţie de la stilul folcloric românesc (prima) până la rafinamente moderne, comparabile cu muzica lui Prokofiev. Dar pline de viaţă, potenţate şi de apariţia celor de la Scottish Ensemble, care au ales să cânte în picioare (mai puţin violoncelele şi contrabaşii). Interpretarea lor se bazează mult pe dinamica sunetului, prin accentuarea diferenţei dintre piano şi forte, specifică barochiştilor. Cu atât mai spectaculos, atunci când aceste accente sunt aplicate muzicii moderne.

Momentul cel mai interesant al concertului a fost însă cel al violonistei Patricia Kopatchinskaja. Compoziţiile contemporane sunt în general greu de înghiţit de către publicul obişnuit. De obicei la asemenea concerte eram obişnuit să văd în sală studenţi de la Academia de Muzică, pregătind revoluţia muzicală a generaţiei lor. Lucru rar să vezi cum o lucrare redată pentru prima oară în România, repet, de muzică contemporană, să cucerească spectatorii, aşa cum a fost cazul celor Patru cântece serioase de Tigran Mansourian. Lucrarea a fost compusă în anul 2006 în memoria soţiei compozitorului şi este sfâşietoare, de un patetism extrem, la limita bunului gust. Dar cum să nu fii impresionat? Muzica e simplă, dar directă. Kopatchinskaja, îmbrăcată într-o rochie roşie, intră pe neobservate în sală, prin spatele muzicienilor scoţieni, solo-ul ei de vioară din prima parte nu este nimic altceva decât un bocet, un lamento care se reazemă pe acompaniamentul grav al orchestrei. Apoi, violonista, ajunsă în faţa publicului, începe a doua parte a lucrării, în care tonul îndurerat al viorii este dublat de voce. O violonistă care şi cântă în acelaşi timp, şoptind între acorduri: „Morte, morte!”, aruncând priviri de stafie către ceilalţi instrumentişti. Dincolo de şoc, emoţia este de necontestat. Durerea din celelalte părţi este împinsă la limita nebuniei, în care secvenţele melancolice sunt alternate cu crize de furie, cu atacuri de arcuş violente. La sfârşit, succesul este instantaneu şi entuziasmant. Violonista basarabeancă (câştigătoare a premiului Gramophone pentru cea mai bună înregistrare a anului 2013, cu un disc cu muzica lui Bartók, Ligeti şi Eötvös) anunţă în limba română că îi dedică acest concert prietenei sale, pianista Mihaela Ursuleasa, dispărută atât de devreme şi de tragic, acum câţiva ani. Emoţie pură. Un bis, Féerie d'automne de György Kurtág, şi spectacolul acestei artiste extrovertite şi cuceritoare lasă sala întreagă electrizată.

Restul concertului a rămas o afacere a celor de la Scottish Ensemble: Preludiile corale de Brahms, impecabile, dar, încă o dată, muzica lui Ravel şi Enescu aproape confundându-se una cu alta. Intermezzi-urile lui Enescu au fost continuate cu transcripţia pentru orchestră de coarde a unui cvartet de Ravel, (Cvartetul în Fa Major, M35) trecerea de la o lucrare la alta fiind aproape imperceptibilă. Sigur, îl vrem pe Enescu al nostru să fie unic. Totuşi el a fost coleg de generaţie şi chiar de Conservator la Paris cu Maurice Ravel. Un compozitor care cu greu reuşeşte să evadeze din cercul închis al succesului Bolero-ului, la fel cum Enescu rămâne captiv propriului succes al Rapsodiilor române. Acum doi ani, Antonio Pappano unea Une barque sur l’océan a lui Ravel cu Vox maris, fără pauză, demonstrând, cel puţin într-o anumită parte a creaţiei celor doi colegi, un filon comun.