Dirijorul-guru e un oficiant ritualic, asemenea unui preot, exemplul cel mai bun fiind Barenboim, care ghidează orchestra şi publicul asemenea lui Moise prin deşertul ascultării, arătându-i Ţara Făgăduinţei. Titlul cărţii sale – „Everything is connected“ – nu-i o glumă sau o metaforă, ci realitatea pură. Barenboim ne arată cum oamenii se pot conecta prin fire nevăzute, trecând de la comunicare la comuniune, apoi decolând împreună spre Absolut.

Dirijorul-lider e un militar curajos, aureolat de nimbul vitejiei, precum un erou. Muschetar inteligent, spadasin agil şi samurai intransigent, această specie de D’Artagnan muzical inspiră deopotrivă prin ştiinţă şi putinţă. Până acum, în Festival, am avut doi asemenea cavaleri. Pe de o parte, Antonio Pappano, în Requiem-ul de Verdi, cu o mare capacitate explozivă uluitoare în „Dies Irae“ şi un pianissimo ireal în debut. Pe de alta, Leo Hussain, salvatorul concertului cu Gurre-Lieder, foarte inspirat şi inspirant, virtuoz, charismatic, capabil şi sigur. Un adevărat comandant de oşti, care a câştigat o bătălie decisivă, pe care toţi o credeau pierdută din start. De acest cârmaci cu siguranţă vom mai auzi!

Ce ne facem, însă, că, pe lângă sacerdot şi erou, mai există şi o a treia, cea a dispecerului. Specie aparte, care se antrenează în oglindă, asemenea maşterei din „Alba-ca-Zăpada“, şi se întreabă mereu: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai frumos, deştept, talentat din ţară?”, prin ţară înţelegând, bineînţeles, lumea întreagă. Pentru dispecerul dirijor nu contează muzica, contează doar propria persoană, poza, fitness-ul şi publicitatea. Trece pe lângă muzică cu iuţeala vântului, iar când concertul se termină te întrebi, ca în poezia lui Topârceanu: „Ce se-ntâmplă?“ Şi tot singur îţi răspunzi: „Nu-i nimic. A trecut acceleratul“.