De această dată, „ciclul” de după- amiază a fost deschis de ansamblul „Tharice Virtuosi” condus de violonistul Liviu Prunaru, oferind piese amalgamate, de la Vivaldi la Bridge şi Şostakovici, de la Bruch la Barriere sau Ysaye, instrumentiştii punându-şi în valoare, şi în momentele solistice, acurateţea tehnică, sunetul rotund şi cald, capacitatea de a se omogeniza şi de a colabora „lejer”, alegând, în bis, o miniatură de Scărlătescu şi o lucrare de Paganini, desigur adaptate pentru acea formaţie de corzi. Apoi am reascultat cu plăcere cvartetul „Belcea” într-un opus de Beethoven şi un cvintet de Schubert, în care s-a alăturat şi violoncelistul Valentin Erben; dacă în prima partitură a încântat rafinamentul momentelor abia sugerate ce au alternat cu pagini dramatice, în forţă, de un efect aparte, în cvintet am constatat o abordare similară, impactul diminuându-se prin repetarea deja obositoare, fără a mai vorbi despre nediferenţierea stilistică. De ce o interpretare de mare frumuseţe a trebuit să se transforme în clişeu, sincer nu am înţeles.

Au urmat două zile pline doar cu lucrări modern-contemporane, confirmând cerinţa „apăsată” a actualului-fost director de a se renunţa la programarea unor creaţii clasice sau romantice în favoarea celor scrise în ultimele decenii, pe care melomanii trebuie să le descopere şi, eventual, să le şi aprecieze. Din fericire, Scottish Ensemble a constituit o enormă surpriză - evident plăcută -, impresionând prin sunetul compact, de o consistenţă şi o omogenitate cu totul specială, ansamblul de corzi conferind o interpretare excepţională celor Trei piese de Silvestri, înţelegând cu adevărat partitura, reliefând fiecare detaliu cu o percutanţă şi o vibraţie fascinată, într-o versiune de referinţă. De altfel, şi Intermezzi de Enescu au avut şi lirism şi fineţe, delicată arcuire, ca şi Petite symphonie de Ravel (aranjament de Barşai), rafinată lucrare în care viorile au sunat diafan, violoncelii au adus gravitatea introspecţiei, iar „linia mare” a guvernat întregul discurs de o frumuseţe din nou captivantă. În Patru cântece serioase de Mansourian, ansamblul a colaborat cu violonista Patricia Kopacinskaia, misterioasă, temperamentală, explozivă, ţesând fire orientale melismatice, dezlănţuind apoi virtuozităţi în care „se simte bine”, cunoscută fiind atracţia sa către lucrările moderne; şi tocmai de aceea, în bis a preferat o miniatură de Kurtag (dedicată memoriei Mihaelei Ursuleasa, pianistă care i-a fost prietenă). Cumva „rătăcite” printre toate acestea, cele Trei preludii pe teme de coral de Brahms au găsit însă tălmăcirea adecvată, pentru că Scotish Ensemble este alcătuită din muzicieni de elită, care „fac muzică” în cel mai frumos sens al cuvântului.

Dar Filarmonica bucureşteană a fost condusă de compozitorul Peter Ruzicka, pe care l-am tot întâlnit în ediţiile din ultimii ale festivalului, promovat cu insistenţă de cel care anterior a impus la Operă montarea lucrării sale Celan (retrasă din repertoriu după doar 4 spectacole din motive lesne de înţeles), revenind acum pentru a-şi prezenta Clouds pentru cvartet de coarde şi orchestră, încadrată de Simfonia nr. 4 de Enescu/Bentoiu şi de poemul Kossuth de Bartok, desigur de cu totul altă factură, dar parcă prea mult pentru melomanii dornici să (re)asculte (şi) creaţii binecunoscute pe lângă opusuri mai dificil de „accesat”. Este lăudabilă şi benefică încercarea de a-i apropia de compozitorii veacului trecut sau chiar contemporani nouă, dar cred totuşi că... ce e prea mult strică...

Fazil Say

Probabil involuntar, ne-am aflat, aproape o săptămână, sub „dominaţia” pianului, pentru că la Ateneu s-au programat, succesiv, 4 pianişti, iar la Palat au cântat, alături de orchestră, alţi doi... Dar publicul a „invadat” sala, iar aşteptările i-au fost pe deplin răsplătite. Pentru că, spre exemplu, Fazil Say îi atrage pe cei ce apreciază maniera lejeră de abordare şi tratare a unor lucrări, cu care pianistul face adesea spectacol; dacă în Nocturnele de Chopin nu m-a convins, rămânând departe de romantismul şi visarea specifică, în opusurile de Debussy am avut surpriza unei interpretări excelente, cu transparenţă, sunete picurate şi sugestii ce au conturat atmosfera poate misterioasă sau învolburată a Preludiilor, pentru ca în Sonatele beethoveniene să prefere tempo-urile excesiv de rapide (până şi în celebra Sonată A lunii!), cu structuri mai aproape de jazz şi atacuri dure, agresive, destul de neimplicat ca sensibilitate şi trăire interioară, dar cu o tehnică performantă.  Aplauzele prelungi l-au determinat să ofere 4 bisuri care, de fapt, îl definesc, şi pe care parcă el însuşi le aştepta, trecând într-o cu totul altă „cheie”, de la o piesă proprie (combinaţie pe clape şi pe corzile pianului), la o posibilă muzică de film, apoi la o prelucrare pe teme din Porgy şi Bess de Gershwin şi o alta pornind de la Rondo Alla turca de Mozart, cântate cam în stil „cafe concert”, entuziasmând o parte a spectatorilor, care poate agrează tocmai un asemenea repertoriu.

După-amiaza următoare l-a readus pe podium pe Murray Perahia, în două lucrări de Haydn tratate mai curând... beethovenian, prea masiv, mult mai în largul său în paginile de Brahms, având şi gravitate şi introspecţie şi anvergură, în construcţii de o claritate impecabilă; astfel l-am redescoperit pe vestitul pianist infinit mai dezinvolt, mai viu şi expresiv decât în precedentele sale recitaluri, ieşind din închistarea pe care i-o reproşam atunci, comunicând idei, stări, sentimente, având chiar şi o gestică uneori agitată, dar perfect încadrat în conturarea partiturilor ample şi solicitante. Şi pot să spun că în acel recital am avut revelaţia adevăratului muzician Murray Perahia, sobru şi pasionat de muzica pe care o interpretează, cu o profunzime pe care anterior o consideram doar introvertire excesivă. Trebuie spus şi că spre finalul recitalului, pianistul şi spectatorii au avut parte de un brutal fond de „bubuituri” apăsate, venind din Piaţa „Enescu”, acolo unde, în loc de muzică clasică, se repeta pentru „Folk You”, boxele fiind, evident, la maximum, decibelii umplând şi strada şi... sala Ateneului. Conform unui comunicat ulterior, prin care organizatorii îşi cereau scuze pentru disconfortul auditiv provocat publicului - deşi era cazul să ceară scuze mai ales solistului -, se preciza că „în timpul recitalului, (...) organizatorii au încercat să îi convingă pe cei care făceau probe de sunet (...) să se oprească şi să reia după încheierea concertului de la Ateneu, dar solicitarea lor nu a fost acceptată, motivul invocat fiind că 'există autorizaţie'.”

În treacăt fie spus, de fiecare dată am avut „plăcerea” să asistăm la interminabilul acordaj al pianului, întârziind chiar începerea recitalului, revenind în pauză pentru a... o lua de la capăt! Nu cred că spectatorii sunt obligaţi să suporte asemenea „fond sonor” care ţine de „bucătăria” unui recital, deci nu se „adresează” niciodată celor din sală... Poate află şi specialistul obsedat de acurateţea sunetului (ceea ce în principiu e lăudabil...).  

Sfârşitul de săptămână a adus, sub acea cupolă, concertele „de noapte”, la care sala a fost destul de plină, dar nu asaltată ca la ediţiile anterioare - să fie oare „de vină” faptul că s-au transmis în direct pe la TVR şi pe Internet? Posibil... În prima  „nocturnă”, corul „Madrigal” condus de Anna Ungureanu a prezentat, cel puţin surprinzător, un repertoriu pe care îl ştim de decenii, prioritar preclasic, „de la sacru la profan”. Componenţa s-a schimbat, maniera de cânt de asemenea, deci mă aşteptam să se aducă ceva nou şi în ceea ce cântă - poate data viitoare.

În schimb, ansamblul King's Consort dirijat de Robert King (cu o gestică atipică, în linii frânte şi o mişcare a braţelor aparent mecanică) a oferit o splendită versiune a oratoriului Paulus de Mendelssohn-Bartholdy, orchestra şi corul sunând impecabil, asemeni soliştilor - soprana Carolyn Sampson, cântând cu fineţe şi muzicalitate, mezzosoprana Hilary Summers, al cărei glas calitativ şi bine condus s-a înălţat în scurta sa arie, tenorul James Gilchrist, bine ales pentru partitura „de linie”, fără a avea un timbru deosebit, bas-baritonul David Wilson-Johnson, o voce frumoasă, incisivă, cu accente dramatice şi o expresie aparte. Iar sâmbătă seara, ansamblul a propus Ode pentru Sf. Cecilia, semnate de Purcell, Britten şi Handel, alături de soliştii din seara precedentă evoluând şi contra-tenorul Robin Blaze, la fel de adecvat şi în stil, în lucrări destul de speciale, prezentate de dirijor la începutul concertului.

King's Consort, la Festivalul George Enescu 2015 FOTO Vlad Eftenie

Mai puţin aglomerat ca de obicei, fără suprapuneri stufoase şi greu de acoperit pentru spectatori, festivalul a inclus şi dimineţi de muzică (prioritar) românească, la Auditorium cântând trio „Contraste”, Ansamblul „Profil” cu Tiberiu Soare la pupitru, apoi „Musica Nova” şi „Hyperion” condus de Ilan Volkov, în timp ce la Palatul Cantacuzino s-a organizat Simpozionul dedicat creaţiei enesciene, anunţându-se şi recitaluri interesante.

Se poate spune că prima săptămână a Festivalului a fost plină de tentaţii, de muzică în general bună, de interpreţi adesea excepţionali, semn că nivelul manifestărilor s-a menţinut deosebit de ridicat, aşa cum, de altfel, s-a dovedit şi în zilele ce au urmat şi cum se profilează până în 20 septembrie, ceea ce, deşi obositor, este minunat.