Desigur, cel puţin în România (cu atât mai mult înainte de alegeri), politicienii privesc gânditori doar spre orizonturi stelare cât mai îndepărtate, băgându-se în seamă cu precădere pe probleme globale, evitând astfel să intre pe teritoriul primejdios al realităţii româneşti. Cu atât mai puţin veţi auzi discuţii aplicate despre soluţii gândite pentru un viitor rezonabil în care să fie revitalizate sectoare profund afectate de pandemia care s-a suprapus peste găurile lăsate de nepăsare cronicizată timp de decenii.

Oare nu vi se pare absurd că în timp ce pe ai noştri îi preocupă exclusiv meciul Biden-Trump, ceilalţi din spaţiul european, desigur atenţi la ce se petrece în SUA, discută fără încetare proiecte dintre cele mai diverse care, prin programe credibile, să stabilească un orizont de speranţă care să aducă oarece speranţă pentru zone economice vitale? Vorbe mari şi inutile? Aş spune că nu, din moment ce – chiar dacă nici despre asta nu vor să discute politicienii noştri preocupaţi doar de supravieţuirea personală după alegeri – instituţiile europene, dar şi diversele servicii de prognoză vorbesc despre apropierea unui tsunami despre care ştiu doar că, în actualele condiţii climatice, va fi pe cât de enorm, pe atât de inevitabil: criza alimentară profundă şi extinsă care s-ar putea să se constituie într-o prelungire logică a actualei pandemii.

În acest contex au apărut mari întrebări care au evoluat foarte rapid pentru a deveni nelinişti grave şi, acum, pentru a se coagula într-un nou pachet de priorităţi strategice de securitate pe toate planurile: naţional, continental şi mondial. În context de criză, găsirea de soluţii concrete pentru identificarea unor resurse sustenabile este o prioritate logică şi care nu ar trebui să pună prea multe probleme.

Numai că, în realitate, chestiunea se discută pe mai multe paliere şi totul va deveni o reală bătălie pentru supravieţuire între naţiuni. Nu atât pentru ceea ce este, ci pentru reglementarea a ce urmează să fie. Şi, din nou, ca mereu în context de criză majoră, încleştarea majoră se face pe domeniul socotit rezervă strategică de hrană pentru omenire: mările şi oceanele. Bătăliile sunt pe stabilirea unor noi cote de pescuit, pe întinderea şi regimul de acces al zonelor de exlpoatare naţionale şi pe stabilirea eventuală a unor cooperări extinse. În cazul Europei, interesul fiind “stabilireaa unei noi strategii pentru pescuit şi acvacultură şi în Marea Neagră” (aceasta fiind şi titulatura unei reuniuni la nivel înalt organizate ieri de FAO - Organizaţia ONU pentru alimentaţie şi agricultură - şi Comisia generală pentru pescuit în Mediterana şi Comisia Europeană). Consultaţi programul reuniunii virtuale pentru a vedea nivelul de interes provocat de tematica respectivă, reflectat prin nivelul de participare (miniştri şi doar în câteva cazuri miniştri adjuncţi).  România este singura dintre ţările participante care a trimis un reprezentat doar la nivel de secretar de stat (dl. Gheorghe Ştefan, secretar de stat la Ministerul agriculturii şi dezvoltării rurale). Asta e, atâta dorim, atâta dăm, aveţi aici posibilitatea de a urmări interveniile participanţilor.

Numai că, din punctul meu de vedere, ar putea fi uşor de interpretat ca un semnal de dezinteres care ne va costa pe viitor, căci obiectul acestei întâlniri răspunde unei priorităţi trasate de Consiliu, adică dezvoltarea cât mai urgentă a unui sistem de cooperare care să asigure sustenabilitatea pescuitului şi acvaculturii în regiune “inclusiv prin promovarea unopr răspunsuri specifice inclusiv pentru a putea depăşi impactul avut de pandemia de COVID-19 asupra întregii regiuni”.

În opinia mea, aici se află cheia şi de aici ar trebui să înceapă întrebările de la care să poată porni, dacă vreodată cineva va dori acest lucru, una dintre discuţiile reale despre securitatea naţională a României în dimensiunea sa alimentară. În afara unei demagogii de prost gust, nu vom putea discuta despre angajarea României în programe integrate de dezvoltarea pescuitului fără a avea o flotă minimală care să poată să fie deplasată în cele trei zone de lucru în care am avea dreptul să lucrăm: zona fluvială, zona maritimă de dimensiuni mici (Marea Neagră) şi apoi zona Mediteranei şi, în fine, zona oceanelor. De cealaltă parte, fără investiţii specifice, nu putem să ne închipuim că fermele de acvacultură vor putea fi eficiente şi să producă relevant pentru economia naţională.

Ne mândrim că avem o flotă militară care este din ce în ce mai bine reprezentată la toate categoriile şi, dacă mergem tot aşa, ne vom vedea dotaţi şi cu crucişătoare grele şi chiar se va găsi o baterie pentru submarinul celebru.

Ok, de ce nu, dar n-ar fi oare util ca, măcar la zece corvete şi trei distrugătoare, să se construiască şi o navă de pescuit performantă, baza unei viitoare flote de pescuit funcţionale măcar la nivelul secolului următor? Nu e deloc o glumă, fie ea şi foarte tristă. Pentru a vedea nivelul real al acestei dezbateri, uitaţivă-vă la ce tensiuni enorme sunt acum şi în perspectivă imediată deoarece, dacă va lipsi acordul pe Brexit, va urma încăierarea fizică între echipajele navelor de pescuit care vor încerca să cucerească piratereşte, în vechiul stil, cât mai multe zone pline de peşte şi, în trecere, vor afecta şi ferme de acvacultură aşezate în apropierea unor ţărmuri cu acces contestat.

De asta va depinde în imediat o mare parte a supravieţuirii economiilor regionale şi va afecta relaţii comercial şi politice. Iar în caz de criză majoră, resursa pescuit va fi imediat prioritate de securitate naţională. Va fi şi la noi, dar în prezenţa unei industrii care-şi pierde substanţa şi a depopulării Deltei Dunării de cealaltă resursă, pescarii, în condiţiile unei poluări persistente şi unui pescuit sălbatic.

În aceste condiţii pe care dvs. le cunoaşteţi foarte bine, România este invitată să contribuie, prin intermediul programului său propriu, la elaborarea unei noi strategii globale pentru pescuit şi acvacultură în Marea Neagră şi Mediterană care va fi prezentată şi adoptată la o reuniune în Grecia, anul viitor, în iunie. Ar merita o dezbatere naţională, ar merita ca tema să fie analizată în CSAT.

Dacă nu, să nu ne plângem că priorităţile lor nu sunt şi ale noastre. Şi, între timp, uitându-ne la lista de participanţi, să le numărăm vasele de pescuit (tonaj, an de fabricaţie, dispersare globală) şi veţi vedea care este miza aceea care nouă ne lipseşte.