Neajunsurilor deja obişnuite, lipsurilor de tot felul adăugându-li-se tot mai proeminent primejdia ameninţării teroriste. La urma urmei nici ea tocmai o noutate, dacă ar fi să luăm în calcul ceea ce s-a întâmplat în lume, fie şi numai odată cu piatra de hotar reprezentată de atentatele din Statele Unite din 11 septembrie 2001. Deşi, după cum ştim cu toţii, terorismul e una dintre specificităţile negative ale întreg secolului al XX lea. Un act terorist a dus la declanşarea Marelui Război, un rău despre care istoricii şi politologii susţin că se află la originea relelor încă şi mai mari ce au marcat întreg veacul trecut- nazismul şi comunismul.

Speranţa că lucrurile s-ar putea îndrepta în 2016, o speranţă pe care o exprimam cu prudenţă în editorialul sus-menţionat, s-a dovedit o simplă iluzie. Atacurile teroriste s-au înmulţit, au lovit locuri cheie ale civilizaţiei europene, simboluri ale culturii şi ale luminii.

Serviciile antitero, altminteri destul de puţin predispuse la declaraţii şi e firesc să fie aşa, vorbesc despre faptul că astfel de ameninţări reprezintă, în fapt, o realitate cotidiană invizibilă. Şi că, pe cale de consecinţă, fiecare dintre noi trebuie îndemnat să adopte în faţa iminenţei acestei situaţii o atitudine deopotrivă prudentă şi calmă. Aceasta pentru simplul motiv că frica reprezintă principalul aliat al terorismului internaţional şi al profesioniştilor acestuia.

Fireşte, nu putem decât să ne bucurăm că în anul ce se încheie astfel de situaţii extreme au ocolit, fie şi numai la suprafaţă, la vedere, România. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu trebuie să fim mereu în stare de veghe tocmai fiindcă stă în specificul acestor operaţiuni anti-umanitate, anti-creştinism şi anti-civilizaţie să lovească exact acolo unde ne-am aştepta mai puţin.

Autorităţile americane au avertizat chiar în ajunul Crăciunului că deţin informaţii potrivit cărora militanţilor ISIS li s-a cerut să îşi intensifice operaţiunile în această perioadă.

Atacurile teroriste cu care s-a confruntat lumea creştină în cursul anului 2016 au avut mari costuri în vieţi omeneşti. Nu vreau să devin deloc patetic, dar trebuie să spun că aceste pierderi ne-au arătat deopotrivă şi cât de preţioasă, dar şi cât de fragilă ne este viaţa. La lucrul acesta poate s-ar cuveni să medităm în aceste zile de sărbătoare.

Închei însemnările mele de azi reproducând un fragment din editorialul de acum un an. Cu convingerea fermă că ceea ce scriam atunci nu şi-a pierdut actualitatea.

Zilele Crăciunului sunt îndeobşte asimilate cu simbolistica regăsirii propriei persoane în sânul familiei şi alături de prieteni. Parcă şi ei din ce în ce mai puţini şi tot mai grăbiţi.

Ar fi de dorit ca această regăsire să depăşească cadrul restrâns al acestor două-trei zile de sărbătoare şi să se extindă asupra unor comunităţi umane cât mai largi. Regăsirea aceasta e în spiritul Crăciunului şi perpetuarea ei dincolo de zilele de sărbătoare ar însemna punerea în practică a sensului profund al acestei mari sărbători a creştinătăţii.

Iisus, cel a cărui naştere o sărbătorim în aceste zile, cu patimile sale cu tot, ne-a dat tuturor, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, pentru eternitate, lecţia iubirii, a iertării, a solidarităţii şi a regăsirii. Lecţie la care s-ar cuveni să medităm ceva mai mult şi mai profund cu ocazia acestui Crăciun al unei Europe şi al unei Lumi la răscruce.

Crăciun fericit tuturor!