Deschiderea lucrărilor a fost confiscată de politicieni. Nu merită să încep cu ei.

De educaţia în limba română pentru copiii născuţi în Diaspora se ocupă şi cultele religioase. O surpriză foarte plăcută, astăzi au vorbit un rabin din Ierusalim, un preot ortodox şi un pastor penticostal.

Pe aceeaşi lungime de undă. Bisericile lor participă activ, prin acţiuni educative, la păstrarea limbii, culturii şi civilizaţiei româneşti în străinătate. Impresionantă armonia argumentelor şi tenacitatea eforturilor pe care le fac. Şi respectul reciproc pe care şi-l poartă.

Sunt coerente şi cu demersurile Institutului Limbii române, care derulează astfel de cursuri în şcolile din ţări europene, predate de către profesori români. În curând vor începe şi în Franţa.

Orlandooooo chiar există. A vorbit astăzi la Forumul Românilor de pretutindeni. S-a lăudat cu entuziasm. Şi-a plimbat alura de gigolo, zâmbind fanilor sau imaginari. A vorbit mai mult decât toţi românii din diaspora la un loc. A lăudat Guvernul din care face parte. Apoi iar s-a lăudat pe sine.

Şi a spus că lucrurile în ţară merg din ce în ce mai bine. Dar unii rău intenţionaţi ascund paradisul românesc, folosind fake-news. Aruncă în derizoriu realizările Guvernului şi pe ale lui Orlandooooo personal. Învrăjbesc romanii folosind „metode foarte bine puse la punct“. Dar el ne-a explicat, zâmbind larg, că totul este bine şi va fi şi mai bine. Un discurs lung şi fără substanţă. O demonstraţie de narcisism.

Pentru final, un citat identitar, curat ars poetica: „Dacă zâmbesc, înseamnă că ăsta sunt eu“.

Un slogan fără conţinut. Pe spatele unui tricou primit cadou de participanţii la Forumul românilor de pretutindeni. Orlandooooo ne-a explicat, în felul său împleticit, dar mândru, cât de isteaţă este această formulare. Nu, nu este. Este ridicol sa te baţi cu pumnii în piept. Mai ales când ai sloganul pe spate. Sună a gol ceea ce ai mai sus de tricou. Culmea patriotismului de parada şi de tarabă: tricourile sunt fabricate în Bangladesh.

Înaintea sa, ministrul Sportului s-a lăudat cu Hagi şi Nadia, apoi a anunţat că România este „într-un continuu şi real“.

Au mai vorbit şi alţi politicieni, în deschidere. Iubesc toţi Diaspora şi o aşteaptă acasă. Unde ei au creat toate condiţiile. Căci, reiterează, iubesc ţara şi vibrează de dragul romanilor de „acolo“. Un paradox. Întrucât, de dragul lor, mulţi ar mai fugi odată, dar mai departe.

Apoi s-a cântat „Constantine, Constantineeee“.

După ce au plecat politicienii, s-a trecut la discuţii tehnice, care merită povestite. Va urma.

Românii din comunităţile istorice sunt impresionanţi. Au reuşit să îşi păstreze identitatea în ciuda unor încercări de necrezut. Pe care, îndrăznesc să spun, nu le-am fi putut duce. Am în minte comparaţia cu bretonii, care, după persecuţii cu mult mai puţin dure ale statului francez, aproape că s-au pierdut caracterul viu al limbii.

Ce facem însă pentru aceşti bravi români? În afară să le strângem mâna şi să ne fotografiem cu ei. Mai sunt multe de făcut pentru recunoaşterea naţionalităţii române, pentru o educaţie solidă în limba română şi pentru un sprijin activ pe piaţa muncii. Din păcate, din ceea ce spun, o mare parte din banii trimişi de statul român ajung la neprietenii lor.

Un veteran al războiului din Transnistria a venit cu un mesaj din partea mamei sale, care aşteaptă de 30 de ani să îi se înapoieze cetăţenia română, la care nu a renunţat niciodată. Acum, la 89 de ani, tot ceea ce doreşte este „să moară româncă“.

Patriotism de lacrimi şi stâncă am văzut şi la românii din Ucraina, şi ei prigoniţi timp de zeci de ani şi încă puţin cunoscuţi şi recunoscuţi.

Pentru final, un gând simpatic al unui român din New York, care a venit într-un costum popular superb: „România este mama, America este soţia. De mamă nu divorţezi niciodată“.