EXCLUSIV Refugiaţii care au speriat Europa. O noapte la gardul care separă Ungaria de Serbia

VIDEO REPORTAJ Criză umanitară în Balcani

Zeci de mii de refugiaţi 
iau cu asalt graniţele Europei, încercând să ajungă în Germania sau Marea Britanie. I-am însoţit la unul dintre hopuri, gardul unguresc de la graniţa cu Serbia.

Ştiri pe aceeaşi temă

Într-un cort umed şi rece, Mohamed Baraket îndeasă în grabă într-o pungă de plastic câteva haine de schimb, o cutie mare de biscuiţi şi o sticlă de apă. E tot ce i-a mai rămas după o viaţă de inginer mecanic în Alep, Siria. Împreună cu soţia şi cei trei copii, a fugit din calea urgiei războiului civil ce a pus stăpânire pe Siria în ultimii patru ani. „Trebuie să reuşesc. Dacă nu pentru mine, cel puţin pentru copiii mei. Ei merită să trăiască“, îşi repetă Mohamed, mai mult ca o îmbărbătare, în timp ce mâinile continuă să împacheteze mecanic cele câteva bunuri ale familiei Baraket.

În tabăra amplasată la marginea oraşului sârbesc Kanjiza, aflat la mai puţin de opt kilometri de graniţa cu Ungaria, e o forfotă şi un du-te vino continuu. Aici sosesc zilnic mii de refugiaţi, majoritatea din Siria şi Irak, se odihnesc câteva ore, suficient cât să-şi tragă sufletul după drumul lung prin Turcia, Grecia şi Macedonia, ca apoi, cu ultimele puteri, să-şi încerce norocul la gardul care le barează drumul spre Europa occidentală şi, implicit, spre o viaţă în siguranţă şi libertate, cele două valori cel mai des invocate de miile de suflete aflate în aceste zile pe drumurile din sud-estul Europei. 
 
Jihan şi Mohamed Baraket şi-au riscat viaţa pentru a le oferi celor trei copii o şansă la un viitor mai bun
 
Kanjiza, un oraş la graniţa speranţei
 
Un orăşel de mărimea Agnitei, cu o populaţie preponderent maghiară, Kanjiza e o destinaţie preferată pentru cei în căutarea de tratamente naturiste. Un oraş renumit pentru băi şi tratamente cu nămol, acesta a devenit un adevărat punct de tranzit pentru miile de refugiaţi în căutarea unei portiţe de intrare în Europa.

Zilnic, sosesc între o mie şi două mii de refugiaţi, autorităţile locale declarându-se complet depăşite de situaţia fără precedent. Ervin Huzvar, viceprimarul oraşului, e destul de nemulţumit de lipsa de implicare a guvernului de la Belgrad, dar şi de comportamentul imigranţilor, de la care are cele mai înalte aşteptări în ceea ce priveşte simţul civic. „Nimeni nu s-a ţinut de cuvânt. N-am primit niciun fel de ajutor din partea guvernului. Doar două transporturi de apă, dar nu e de ajuns“, a declarat viceprimarul, al cărui orăşel a cheltuit peste 70.000 de euro în ultimele săptămâni pentru menţinerea curăţeniei în spaţiile publice, dar şi pe ajutoarele umanitare pentru refugiaţi. „Noi nu ne lăsăm nici măcar copiii să se joace pe iarba din parc. Problema e că aruncau gunoiul peste tot (n.r.- refugiaţii), nu în coşurile de gunoi“, mărturiseşte viceprimarul, vădit deranjat de lipsa unui spirit civic al unor oameni scăpaţi de urgia războiului.
   

Refugiaţii, prilej de îmbogăţire pentru localnici 
 
Localnicii se declară solidari cu autorităţile. Foarte puţini au întins o mână de ajutor celor aflaţi în aceste zile în oraşul lor, fiind mai degrabă preocupaţi de soarta culturilor agricole, decât de criza umanitară a căror martori sunt fără voia lor. „Merg pe marginea drumului, nu respectă regulile de circulaţie şi ne mănâncă fructele din pomi. Noi trăim din agricultură aici. Ce-o să ne facem dacă nu mai avem ce vinde?“, se întreabă o localnică, a cărei casă se află chiar pe drumul spre graniţa cu Ungaria. Nu acelaşi lucru par să creadă şi taximetriştii şi hotelierii din oraş, care au văzut în criza umanitară oportunitatea de a se îmbogăţi.

Odată cu lăsarea serii, taximetriştii încep să dea târcoale taberei, ca nişte vulturi în căutarea unei prăzi uşoare. Preţul unui drum de opt kilomteri până „la gard“? Două sute de euro. Negociabil, evident. Cei mai cu dare de mână, extenuaţi de drumul lung şi în speranţa că va fi ultimul efort financiar pe care vor trebui să-l facă, pun mână de la mână şi se înghesuie în taxiurile ce demarează în trombă spre graniţă.
 
Kanjiza, ultima oprire înainte de visul european
 
Noaptea, 
prin pădurile sârbeşti
 
Mohamed şi familia sa nu au suficienţi bani să-şi permită „luxul“ unui drum cu maşina, aşa că pornesc pe jos, urmărind şinele de tren ce duc spre Ungaria. Un şir lung se formează de la ieşirea din tabără de-a lungul drumului ce şerpuieşte spre pădurile stufoase ale Banatului sârbesc. Mii de oameni mărşăluiesc spre nord, în căutarea unui loc prin care să se strecoare în Ungaria şi să-şi continue drumul spre Occident, acolo unde, cred ei, vor fi primiţi cu braţele deschise. Cu feţele transfigurate de oboseală, frig şi spaimă, aceştia îşi pierd urma printre copacii deşi, în căutarea unui loc unde aşteaptă lăsarea nopţii, momentul cel mai propice să-şi încerce norocul. E frig şi umed, copiii plâng şi sunt gălăgioşi. Cu ultimele puteri, Mohamed încearcă să-şi păstreze optimismul şi le spune copiilor o poveste despre Alepul copilăriei sale, un oraş aflat acum sub controlul Statului Islamic şi în ruine. Doar ochii refugiaţilor licăresc printre frunzele dese ale pădurii sârbeşti, ca nişte luminiţe jucăuşe în peisajul tern al scenelor din aceste zile. Ocazional, câte un foşnet de crengi şi paşii grăbiţi ai nou-veniţilor sparg liniştea ca de mormânt a pădurii din buza Serbiei.
 
107.500 de refugiaţi au ajuns în Europa doar în luna iulie, conform statisticilor 
   
„Vrem să trăim!“
 
Întunericul se aşterne peste acest loc aflat la mai puţin de o oră de Timişoara. Oamenii sunt gata de „asaltul final“, se îmbrăţişează şi schimbă numere de telefon. Nimeni nu ştie dacă se vor mai revedea, odată trecuţi de gard. După gardul de sârmă ghimpată se află o nouă viaţă, una departe de urgia războiului, decapitări arbitrare şi fanatism religios. Nimic nu-i va opri din drumul spre o viaţă liberă şi în siguranţă. „Vrem să trăim!“, îmi spune Jihan, soţia lui Mohamed, vădit emoţionată de tensiunea momentului. E prima dată când vorbeşte în cele cinci ore de când i-am însoţit pe drumul spre frontieră. „De ce Europa ne tratează ca pe nişte animale? Fugim de soldaţi care trag în noi şi venim aici ca să găsim alţi soldaţi care fac la fel.“  E greu s-o contrazici. În ultimele zile, imaginile cu armata macedoneană care a deschis focul cu gaze lacrimogene asupra femeilor şi copiilor au făcut înconjurul lumii, stârnind dezbateri aprinse pe marginea subiectului. Însă Mohamed nu are timp de dezbateri politice. Fiecare muşchi de pe faţa sa e încordat la maximum şi privirea e mai ageră ca niciodată. Pe umerii săi se află siguranţa şi soarta întregii familii, iar asta îi dă o energie cu care reuşeşte să se urnească din loc.
 
Mulţi refugiaţii sunt copii cu vârste fragede, care merg sute de kilometri prin pădurile Banatului sârbesc
 
Drumul prin noapte către visul european
 
Marşul începe. Suntem la mai puţin de opt sute de metri de graniţa cu Ungaria. Toată lumea merge în tăcere şi cu ochii-n patru, ca nu cumva să fie zăriţi de privirile agere ale grănicerilor aflaţi în turnurile de control. Nici măcar nu-şi imaginează că au fost reperaţi cu mult timp înainte să se apropie de graniţa propriu-zisă. Cu ajutorul camerelor cu infraroşu, grănicerii sârbi sunt imediat alertaţi de prezenţa noastră în zona de frontieră.

La primul luminiş, un grup de grăniceri îşi face aparţiţia şi îi intoarce din drum pe cei aflaţi în faţa noastră. „Go back!“ ( n.r.- „Înapoi!“), strigă grănicerull sârb, fluturându-şi bastonul în aer ameninţător. Mohamed şi familia sa sunt la coada grupului, dar nu au nicio şansă să scape. Grupul e încercuit. Visul european se încheie aici, la câteva sute de metri de prima ţară europeană. 
Go back!, strigă grănicerul sârb, fluturându-şi bastonul în aer ameninţător. 
Refugiaţii sunt conduşi la punctul de control, identificaţi şi amprentaţi. Un grănicer sârb, care şi-a declinat identitatea, a mărturisit că e cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l facă vreodată. „Ştiu că nu vor să facă rău. Vor doar să treacă mai departe. Dar noi avem ordin clar să-i procesăm conform legilor statului sârb. Cei care au acte pot să meargă mai departe, da. Însă mulţi refuză să se înregistreze şi noi nu ştim cine tranzitează în aceste zile teritoriul nostru“.

Însă argumentul său e contrazis de mulţi refugiaţi cu care am vorbit. Un număr considerabil a mărturisit că ofiţerii sârbi îi reţin doar pentru a le cere mită ca să-i lase să treacă mai departe. Informaţiile nu au putut fi verificate independent, însă o parte dintre cei care se aflau în grupul pe care l-am însoţit au reuşit să treacă în aceeaşi noapte în Ungaria.

 
 
Bine aţi venit în Europa!
 
La punctul de frontieră din apropiere de Asotthalom, primul sat unguresc de după frontieră, a început construcţia controversatului gard menit să oprească valul de imigranţi. Autorităţile de la Budapesta susţin că gardul de sârmă ghimpată, întins pe o lungime de 175 de kilometri, îi va proteja de influxul de imigranţi, însă aceştia din urmă par să nu fie de aceeaşi părere. Un gard cu o înălţime de un metru şi jumătate, din sârmă ghimpată, nu-i va intimida pe cei care au străbătut două mii de kilometri, în şalupă, pe jos, dormind în păduri şi fabrici abandonate. Sunt oameni care fug din calea războiului, care şi-au vândut sau amanetat ultimele bunuri ca să plătească pentru acest drum, şi pentru care nu există cale de întoarcere. 
 
Gardul de la graniţa cu Serbia are 175 de kilometri. Costul total depăşeşte 100 de milioane de euro
 
Cu un cost estimat la peste o sută de milioane de euro, gardul pare să fi stârnit dezbateri aprinse în Ungaria şi nu numai. Prim-ministrul Viktor Orban susţine că „fiecare bănuţ cheltuit pe acest gard îl ustură“. Într-o declaraţie de presă susţinută pe 25 iulie, la Băile Tuşnad, acesta a declarat: „Adevăratul pericol nu vine din zonele de conflict, doamnelor şi domnilor, ci din inima Africii“.
 
Poliţiştii ungari, vigilenţi cu refugiaţii 
 
Discursul pare să ofere suficient fundament legal şi moral ca proiectul să continue nestingherit. Însă pentru miile de oameni care vin în valuri dinspre Macedonia, vestea că gardul va fi gata până la finalul lunii pare să fi precipitat lucrurile până în punctul în care zeci de mii s-au gândit că s-ar putea să fie ultima şansă înainte ca porţile Europei să se închidă pentru totdeauna.
 
Spre Europa, 
prin Budapesta
 
Gara din Szeged e un vacarm de nedescris. Sute de oameni dorm pe bănci, pe podea sau chiar afară, sub cerul liber. Aici sosesc cei mai mulţi refugiaţi, în căutarea unui tren spre Budapesta. Extenuaţi şi hăituţi de poliţia de frontieră, aceştia realizează destul de repede că Europa e încă departe şi Ungaria e doar un alt punct de tranzit în care vor trebui să fie la fel de vigilenţi ca şi până acum.
 
Gara din Szeged, locul de unde migranţii pleacă spre Europa, via Budapesta
 
În toată agitaţia, o mână de voluntari pare să fie singura speranţă a miilor de femei, copii şi bărbaţi care sosesc zilnic pe peronul gării din Szeged. Tinerii, majoritatea studenţi, lucrează neîncetat. Împart apă, mâncare, dar şi sfaturi utile cu privire la drepturile pe care un migrant le are pe teritoriul Uniunii Europene. E o gură de aer proaspăt într-un peisaj îmbâcsit de dezbaterea politică încinsă, cu argumente aprinse de ambele părţi ale baricadei.
 
Un copil sirian se pregăteşte de călătoria spre Europa
 
Safaa are 24 de ani, trei copii şi e absolventă a Universităţii din Damasc. Cu ochii de un albastru intens, femeia îşi urmăreşte cu o privire goală copiii care se joacă în faţa ei. „Soţul meu şi-a pierdut fratele în războiul civil din Siria. Familiile noastre au rămas acolo şi nu ştim nimic de ei de câteva săptămâni. Mă bucur că sunt aici, dar nu pot să nu mă gândesc la cei care au rămas în Siria“.
 
Safaa împreună cu cei trei copii înainte de călătoria spre Budapesta 
 
Cel care le alină dorul de cei dragi e Balazs Szalai, un inginer IT în vârstă de 34 de ani şi co-fondatorul ONG-ului „Migszolg“ , un grup sprijinit din donaţiile localnicilor destinat ajutorării refugiaţilor. „Am decis să nu aşteptăm ca guvernul să facă ceva pentru aceşti oameni, ci să punem noi umărul şi să-i ajutăm. Chiar dacă e puţin, acest puţin poate fi o mare diferenţă în viaţa unui om care nu înţelege limba, cultura şi care vine dintr-o zonă de conflict cum este momentan Siria“, susţine Szalai.
 
Balazs Szalai, 34 de ani, specialist IT şi co-fondatorul organizaţiei „Migszolg“ 
 
Voluntarii îi conduc pe oameni la trenurile cu plecare spre Budapesta, în număr de 16 pe zi. Li se răspunde la întrebări pe un ton calm şi e pentru prima dată când cineva le zâmbeşte în ani buni. Copiii se relaxează repede, iar adulţi par să răsufle uşuraţi. Odată urcaţi în trenul de Budapesta, aceştia încep uşor-uşor să realizeze prin ce au trecut ca să ajungă până aici. Se gândesc la cei lăsaţi în urmă, familie şi prieteni, dar şi la viaţa nouă pe care o vor avea în Europa, noua lor casă.
   
 
UPDATE: De la publicarea reportajului, Mohamed şi familia sa au ajuns cu bine în Germania şi s-au stabilit la Frankfurt.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările