Discursuri: De la Trump la Iohannis e o cale atât de lungă...

A 73-a Adunare Generală a ONU s-a desfăşurat pentru noi între două puncte de reper: a început cu discursul populistului preşedinte american, Donald Trump şi s-a încheiat cu discursul cvasi-inexistentului preşedinte român, Klaus Iohannis. În aceste două zile, eu am fost la Bruxelles, unde, din necunoaştere sau prostie, conducerea României a venit să se scuze.

Un nou Powershift – schimbare de macaz pentru marea putere mondială de peste Ocean şi doar cei mai ignoranţi mai pot scăpa din vedere faptul că lumea se transformă sub ochii noştri. Semnalul s-a dat de la New York, iar fiecare an şi lună de întârziere în aplicarea schimbării se va plăti foarte scump de către ţările cu conducători fără viziune, aviz României şi Republicii Moldova!

Preşedintele american Donald Trump a revenit la tribuna Adunării Generale a ONU cu un discurs fluviu pe numeroase teme. Criticii l-au descalificat încă din prima parte a alocuţiunii, când showmanul de la Casa Albă şi-a adus sieşi înflăcărate osanale cu privire la realizările administraţiei sale, apoi a gafat şi a fost tras de mânecă atunci când a rostit sintagma „ţara noastră” în faţa unui public cosmopolit prin însăşi calitatea oficială a fiecărui ocupant al sălii de plen a ONU. Sunt cifre din economie care par să-i dea dreptate lui Trump, la fel cum sunt şi analize pe termen lung care par să-l contrazică, dar nu asupra acestui fapt vreau să insist şi nu în jurul acestui subiect a orbitat discursul de marţi după-amiază de la New York.

În faţa reprezentanţilor legitimi ai fiecărei naţiuni a planetei, Donald Trump a enunţat viitoarea paradigmă a raporturilor de putere din lume. Indiferent că ne place ori ba, America şi preşedintele său continuă să dea tonul pe plan mondial, cel puţin de la Harry Truman şi Planul Marshall încoace. Actualul plan al lui Trump nu este câtuşi de puţin altruist, cum de altfel ne-am şi aştepta din partea unui lider care a promis să readucă Statele Unite pe primul loc, nu doar în competiţia internaţională, ci mai ales în politica de la Washington.

„Respingem ideologia globalismului şi acceptăm doctrina patriotismului” – aceasta a fost cheia discursului lui Trump din 25 septembrie. Preşedintele SUA a mers mai departe decât în 2017, la prima sa luare de cuvânt în Adunarea Generală a ONU, atacând „vechile dogme” şi „ideologii discreditate”. Lovind încă o dată în comunism şi socialism pe care le-a indicat responsabile de eşecuri pe linie în toate ţările în care au fost implementate, Trump a subliniat binefacerile autoguvernanţei bazată pe cultura libertăţii, pe familii puternice, pe tradiţii, pe dragostea şi loialitatea faţă de ţară.

Îmi doresc ca discursul lui Trump să fi fost atent înregistrat şi corect decodificat la Bucureşti în palatele Cotroceni şi Victoria, dar acest lucru nu se va întâmpla. Este un semnal în plus ca România să depăşească faza pasivităţii şi mentalitatea elevului sărman recunoscător să fie primit în clasa în care colegii mai buni îl tratează ca pe eternul codaş. În Uniunea Europeană, premianţii clasei îşi pun propriile interese pe primul loc, mascându-le sub chipul interesului comun al Europei şi obligându-i în schimb pe ceilalţi „elevi” să-şi lipească în frunte interesul european. Un exemplu la îndemână: când General Motors intenţiona să se retragă complet din Europa, cancelarul Angela Merkel a intervenit pentru salvarea fabricilor Opel din Germania, în condiţiile în care alte puncte de producţie din centrul continentului s-au închis. Noi, statul român, nu mascăm nimic, ci suntem, direct şi asumat, slugarnici şi „neutri”.

Discursul lui Trump prefaţează ridicarea unei puternice mişcări naţionale, un val ce are potenţialul de a răsturna consensul ruşinos şi complice al clasei politice româneşti faţă de interese străine, precum monstruoasa alianţă din Parlamentul României în ceea ce priveşte exploatarea resurselor energetice. Interesele naţionale pe termen mediu ale României sunt reconectarea cu românii din Diaspora şi reîntregirea ţării, prin unirea cu Republica Moldova. Dar nu le enunţăm, nici în faţa unuia sau altuia dintre aliaţii momentului, ci suntem preocupaţi numai de războaiele interne de moment...

Deloc întâmplător, Donald Trump a lăudat Polonia (şi nu România!) pentru „poporul său măreţ care se ţine tare pentru independenţa, securitatea şi suveranitatea sa”. Aceeaşi Polonie pusă la colţ de către Uniunea Europeană. Tot Polonia, cea lăudată de SUA şi blamată de UE, este ţara care a demarat proiectul Trimarium (Iniţiativa celor Trei Mări ori Intermarium), al cărui summit a fost găzduit de Bucureşti la mijlocul acestei luni. Şi nu sunt sigur dacă gazda evenimentului, preşedintele Klaus Iohannis, a prins subtilităţile acestui proiect geopolitic şi geoeconomic. Cu siguranţă baletul făcut cu această ocazie, prin care am căutat să nu supărăm pe nimeni ne-a adus ca rezultatul să fie exact ca discursul preşedintelui României: sublim, dar lipsit de conţinut.

Cu sprijinul străveziu al Statelor Unite, Polonia coagulează la nivel european o coaliţie împotriva birocraţiilor anonime care nu au fost alese în mod direct de cetăţeni şi care sunt rodul unor blaturi între polii de putere ai Uniunii Europene. După ce tendinţa structurilor transnaţionale de estompare a identităţii naţionale s-a accentuat în ultimul deceniu, discursul lui Trump de la ONU vine ca un îndemn la reversiune către interesele naţionale pe care fiecare ţară şi fiecare conducere de stat trebuie să le pună pe primul loc.

Istoria se repetă şi dă naştere la monştri!

Viziunea enunţată de Trump nu este o noutate absolută în plan internaţional. Chiar dinaintea Statelor Unite, China şi Rusia au adoptat politici şi viziuni naţionale, iar mai nou Marea Britanie, Polonia, Ungaria şi Turcia. Ce ar trebui România să facă este să nu rămână pe dinafară, deconectată şi decalată ca de obicei de la fenomenele mondiale (vezi gafele şi ezitările dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial). Să ne pierdem energia în micile noastre dispute interne în loc să optăm din timp pentru una sau alta dintre opţiunile prezente pe masă ar însemna să nu ne condamnăm singuri la înapoiere. Şi nimeni nu ne va acorda atenţie, chiar dacă alegem cele mai bune unghiuri pentru cei de acasă:

A nu se înţelege că aş face apologia autoritarismului politic sau a protecţionismului economic din unele ţări mai sus menţionate. Democraţia şi libertatea sunt oricând superioare celei mai luminate dictaturi, aşa cum patriotismul veritabil este în orice condiţii mai bun decât şovinismul şi xenofobia. A fi antieuropean înseamnă o mare ingratitudine faţă de structura care ne-a primit în 2007 şi ne-a racordat la ritmul continentului şi înseamnă, totodată, renegarea a cine suntem de fapt! Accederea în NATO şi UE au fost, pe lângă revenirea la democraţia de tip occidental şi la economia de piaţă capitalistă, cei mai importanţi paşi făcuţi de România după 1989, dar e timpul pentru paşii următori. Faptul că am fost pe atunci poate nepregătiţi se reflectă în imaturitatea cu care încă tratăm relaţia României cu UE, percepând-o de cele mai multe ori asimetric, ca de la copil la părinte. În această cheie, am urmărit de la Bruxelles vizita oficialilor români la Parlamentul European.

E uimitor cât de absenţi suntem în rândurile elitelor conducătoare europene şi ce scuze penibile invocăm pentru a nu ne asuma propriile fapte. „Dictatele” sunt valabile numai pentru cei care le acceptă ca atare, pentru restul lumii sunt subiecte de negociere. Căzând într-o retorică putinistă că „Bruxelles-ul dictează” când nici măcar nu ai vorbitori decenţi ai limbilor de circulaţie europeană ca trimişi în Parlamentul European sau alegând ca reprezentanţi pentru a fi trimişi la pensie fosile expirate arată cât de jos este nivelul clasei noastre politice. A urma calea neprietenului nostru Viktor Orban este o sabie cu două tăişuri, care trebuie să pornească în primul şi primul rând de la definirea obiectivelor naţiunii noastre. Pentru că actualul context mondial se schimbă şi există democraţie şi democraţie*...

* Discursul lui Nicolae Ceauşescu în faţa Conferinţei Generale Europene



Obiectivele majore de politică externă care România trebuie să le pună pe primul loc ar trebui să următoarele: să-i reprezinte şi să le apere interesele celor 4-5 milioane de cetăţeni din Diaspora românească, să creeze condiţiile în ţară pentru revenirea celor care vor să se întoarcă acasă şi să recâştige peste 3 milioane de cetăţeni vorbitori de limbă română de peste Prut, prin unirea cu Republica Moldova. Avem oamenii de stat cu care să le atingem? Va trebui să îi găsim!