Evenimentele din decembrie 1989 ne sînt cunoscute, mai ales prin ce nu ştim despre ele. Vărsarea întîmplătoare de sînge, teroriştii invizibili, delirul circular stîrnit de panici stîrnite de zvonuri stîrnite de delir circular, busculadele inepte din studiourile tv, proclamaţiile solemne întrerupte de alte proclamaţii solemne pot fi rememorate în detaliu dar nu lămuresc. Execuţia Ceauşeştilor a încoronat şocant un spasm fără origini cunoscute şi autori asumaţi. Povestea furioasă a acelor zile nu răspunde întrebărilor simple: cine, cum şi de ce? Decembrie ’89 e istorie haotică. Mister, tragedie şi comedie, unite în încercarea de a-şi ascunde părinţii.

În mai puţin de o săptămînă (16-21 decembrie) o dictatură fortificată 42 de ani dispărea cu totul. Cu toate astea, aproape nici un act închegat şi colectiv nu anunţase răsturnarea comunismului în România. N-ar trebui să ne mirăm. Închegaţi nu sîntem nici azi. Iar Colectiv avea să însemne ceva cumplit, abia în 2015.

Spre deosebire de Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, societăţi care au respirat religios şi moral sub apă, România era scufundată şi amuţită deplin. Ei erau pre-democratici, noi am rămas post-comunişti.  

Cert e că, în 1989, cea mai violentă şi mai declarativă revoluţie anti-comunistă a Estului nu a fost condusă de un partid, de un sindicat sau de grupuri de rezistenţă vizibile. Polonia a lăsat în urmă imaginea lui Lech Walesa - electricianul care a carbonizat comunismul, România a rămas cu imaginea lui Nicolae Ceauşescu - cizmarul care l-a desăvîrşit.

Pînă aici, datele şi evenimentele. De aici încolo, discuţia despre sensul lui 1989, la 30-a aniversare.

Mai întîi şi de la bun început: substituirea. Înlocuirea actorilor absenţi cu fantome de rezervă. În lipsa eroilor şi a forţelor vizibile, pe scenă au fost îmbrîncite noţiuni largi şi demagogic-prestigioase: poporul, armata, anti-comunismul, libertatea, democraţia. Toate au fost confirmate rapid şi emoţionant în funcţia de autor al Revoluţiei. De atunci încoace, realitatea prin delegaţie şi impostura oficial agreată sînt regula de mişcare a societăţii româneşti. După 30 de ani de practică, am devenit rezultatul acestei prefaceri prin prefacere.

Tot în primele zile ale Revoluţiei, a fost rezolvată şi problema cauzelor. De unde şi pînă unde răsturnarea furibundă a comunismului, într-o ţară mistuită de comunism? Explicaţia a fost încredinţată unei alte etichete copeeşitoare: miracolul. Aşa cum atîţia oameni s-au obişnuit să spună: Revoluţia a fost o minune. De altfel, un celebru anunţ la Radio a legat oficial execuţia Ceauşeştilor de Sfînta Zi a Crăciunului.

În următorii 30 de ani, albia deschisă de teoria miracolului s-a lărgit. Efectul cumulat a dus la cooptarea inexplicabilului în structurile de bază ale vieţii cotidiene. Legitimarea inexplicabilului a adus credinţa larg răspîndită în jocul întîmplării fericite. O ploaie de transformări fulgerătoare a creat miliardari, imperii media şi averi fabuloase. O ceată exhibiţionistă de parveniţi cu proptele în vechiul regim comunist a apărut, dintr-o mişcare, pe crestele aristocraţiei. Saltul spre succes a devenit o banalitate frecventă, dar, în secret, rezervată unui trib select de beneficiari.

Pe acceeaşi strucutră, s-a produs şi saltul în gol. Nenumăraţi oameni fără relaţii au crezut că pot deveni orice îşi doresc pentru ei şi pentru îndreptarea istoriei. După un timp, mai toţi au înţeles că s-au dat unei iluzii. Aşa s-a născut frustrarea pe care o mare parte a societăţii o trăieşte şi azi. De aici, protestul neîntrerupt al ultimilor 30 de ani, sub diverse nume şi alcături: anti-comunism, civism, rezsistenţă. De remarcat că anti-comunismul a atins apogeul după şi nu înainte de 1989. Ceea ce spune că, în absenţa unei împotriviri reale la comunism, răfuiala a fost reprogramată şi a ţintit cavalerii dubioşi ai post-comunismului.

Născută de o Revoluţie spectaculoasă şi incoerentă, istoria noii Românii a continuat să producă anomalii de calibru. La mai puţin de cinci ani de la victoria asupra comunismului, s-a dezlănţuit cea mai mare mutaţie cunoscută în istoria modernă a ţării: migraţia. Milioane de oameni au părăsit ţara şi procesul continuă, de 25 de ani. Decembrie 1989 a devenit, astfel, un paradox fără seamăn: prima revoluţie urmată de plecarea învingătorilor, nu a învinşilor. 1989 e, practic, un 1848 inversat. Renaşterea anunţată în 1989 a trecut repede în declin şi, apoi, în panică demografică.

Deprecierea imaginii iniţiale a Revoluţiei a înaintat natural. În 30 de ani, s-au născut generaţii care nu cunosc nimic din umilinţa comunismului şi trăiesc total desprinse de trecut. Însă lovitura de graţie a fost aplicată cu mîna victimei. Proasta educaţie a înflorit după 1989, a devenit cel mai reuşit produs naţional şi s-a ocupat de rest. Dispariţia valorilor şi, chiar, a ştiinţei de carte a anihilat nu numai memoria lui 1989, dar orice altă referinţă la trecut.

Şi interacţiunea deschisă cu Occidentul a forţat efecte bizare. Anii imediat următori lui 1989 au fost, în Vest, anii triumfalismului liberal. Reţeta democraţie-capitalism-stat de drept a devenit o predică şi o obligaţie de la sine înţeleasă. Statele incapabile de aşa ceva au învăţat să pretindă că pot fi şi face exact aşa ceva. Am intrat, astfel, în epoca imitaţiei. România e un caz clasic. Sîntem în grafic, deşi n-am făcut nici un grafic. Mania alinierii goale la norme şi obiective mimate domină politica ultimilor 30 de ani. În mare parte, e de crezut că imitaţia şi nu afinitatea stau la baza prezenţei statului român în UE.

În aceste condiţii, întîlnirea care a adus, în aceleaşi minţi, ignoranţa şi mimetismul era inevitabilă. Rezultatul tîrziu al pseudo-descălecatului din decembrie ’89 a cristalizat în două show-room-uri politice groteşti. La 30 de ani de la Revoluţie, USR a descoperit religia seculară PC, reuşind, astfel, să se îmbăieze de două ori în  acelaşi rîu. Căci puritatea PC e un extract tîrziu din zoaiele comunismului. În paralel dar mai calculat, D. Cioloş a reuşit să întrupeze agale o figură politică nouă: europortunistul.  

După 30 de ani, partea substanţială a Revoluţiei are un înţeles mult diferit şi  restrîns. Dimpotrivă, componenta verbală e un cîştig în extindere. O revoluţie dominată de teatral, declamaţie şi imprecaţie a produs o epocă în care tribuna şi discursul sînt, cu adevărat, libere. Majorittatea statelor occidentale au dresat şi limitat dreptul la expresie liberă. România e, în continuare, un paradis cu spume la gură. Se poate spune orice şi oriunde. Aproape sigur, vom vorbi şi scrie despre Revoluţie, la fel de liber şi inutil, şi la a 60-a aniversare.

Memoria şi uitarea nu se exclud. Dimpotrivă, scriu istoria împreună, umăr osos la umăr poros. Cîndva, 1989 a fost treapta pe care am păşit în căutarea viitorului. Apoi, a devenit  scara părăsită în debaraua pe care o deschidem o dată pe an. Istoria neclarificată şi istoria lipsită de părinţi declaraţi n-au început şi sfîrşit.

Ce a fost n-a fost şi va mai fi.