Autodemolarea marilor politicieni

E plină lumea de politicieni răi. Dar nu toţi se prostituează. Există şi în România unii cinstiţi şi eligibili. Din păcate, puţini. Alţii, între cei mai numeroşi din SUA, îşi distrug singuri, dar eficient, reputaţia.

Abundă, în Europa şi America, oamenii politici pasabili. Şi mai mulţi sunt lesne criticabili. Mai există apoi oligarhii, cleptocraţii şi tiranii, pozând în democraţi, de felul celor de extracţie securisto-KGBistă, mafiotă, ori islamistă, aflaţi la cârmă în Rusia, Turcia, România, ori în varii ţări africane, asiatice şi sud-americane. Care au îmbătrânit, in corpore, în rele.

În fine, există, la antipodul tâlharilor politici, politicienii buni, oneşti şi eligibili. Şi oamenii de stat, ori salutare personalităţi istorice, apropiindu-se de anvergura unui Woodrow Wilson, Churchill sau Iuliu Maniu, care ar fi fost, poate, chiar şi mai remarcabili, dacă istoria şi norocul nu i-ar fi persecutat.

Şi dacă ar fi ajuns la cârmă. Îl trecusem între potenţialii oameni de stat pe senatorul american John McCain, un erou al războiului din Vietnam şi un veritabil patriot, intrat recent în eternitate. Ceea ce va lipsi pe viitor, în clipe grele, raporturile transatlantice şi valorile reprezentate de NATO de un puternic, de un credibil apărător.

Împreună cu senatorul Christopher Murphy, marele John McCain îi adresase în ultimele sale săptămâni de viaţă o scrisoare memorabilă prim-ministrului României, Viorica Dăncilă, exprimându-şi îngrijorarea faţă de demiterea procurorului-şef al DNA. Alarmaţi de cursul guvernului PSD-ALDE, de „reformele“ din sistemul judiciar şi de propunerile de lege pentru „dezincriminarea anumitor delicte de corupţie“, preconizate de oamenii lui Dragnea, cei doi congresmeni americani îi ceruseră executivului de la Bucureşti să revină pe calea progreselor în combaterea corupţiei.

În panoplia mea personală, ca şi în a altor ziarişti, eseişti, istorici, politologi şi cunoscători ai scenei politice americane a figurat mult timp, alături de John McCain, numele lui Rudolph Giuliani. Actualul avocat al lui Donald Trump făcuse o figură extraordinară în siajul mega-atentatelor terorismului islamist de la 9/11, ca apărător al libertăţii şi al modului de viaţă american. În cel mai sângeros şi tragic moment prin care a trecut America după catastrofa de la Pearl Harbour, Rudolph Giuliani izbutise să-şi câştige, ca primar curajos, înţelept şi harnic al metropolei New York, un binemeritat respect nu doar din perspectiva concitadinilor, ci din partea tuturor compatrioţilor săi.

Dar vârsta, din păcate, nu l-a înţelepţit pe politicianul republican. Nici cancerul pe care l-a combătut cu îndârjire lăudabilă şi cu succes. Dimpotrivă. Crezându-se chemat, recent, să apere un posibil delincvent de drept comun, ocupând funcţia de preşedinte al SUA, republicanul Giuliani a sărit pârleazul care desparte un politician credibil, de cei prefăcuţi în jenante obiecte al deriziunii.

Ca avocat al lui Donald Trump, Giuliani a optat, deci, pentru a se face de râs şi a se umple de ruşine. Căci nu s-a mulţumit să-l sfătuiască pe clientul său sus-pus să refuze să depună mărturie, spre a clarifica, sub jurământ, acuzele puse în varii mărturii în sarcina preşedintelui. Ci, spre paguba sa şi a şefului statului american, s-a repezit să-şi explice sfatul controversat şi problematic în medii, susţinând, la televizor, că n-ar exista „un adevăr“. Ci, pasămite, doar „adevăruri“.

Transformându-se astfel în relativist, o poziţie dragă extremei stângi, Giuliani n-a făcut decât să-şi proptească preşedintele, probabil delincvent, şi să amplifice, totodată, caraghioasa apologie a minciunii susţinută de o colaboratoare a lui Donald Trump în 2017. E vorba de Kellyanne Conway, o consilieră a lui Trump. Spre a apăra de critici gogoşile demascate ale unui preşedinte cu un ego hipergonflat, ca şi pe ale purtătorului său de cuvânt, Sean Spicer, cu privire la numărul aplaudacilor de la învestirea preşedintelui, Conway se umpluse de ridicol afirmând că ar exista, chipurile, şi „fapte alternative“. Deci nu doar fapte. Sau falsificarea lor.

Plasându-se pe aceeaşi linie, a „faptelor“ şi „adevărurilor“ cică „alternative“, linie promovată intens de extremiştii susţinuţi de Moscova, Giuliani pare hotărât nu doar să-i aducă majore deservicii de imagine clientului său prezidenţial, ci şi să-şi îngroape propriul rest de credibilitate. Una risipită uşor după ce fusese adunată din greu, în epoca în care mai apăra libertatea americană în faţa asaltului barbar al terorismului islamist.

Căci, împins nu se ştie de ce anume, dacă nu de o amplă dezinformare, sau de cine, dacă nu de clienţi foarte darnici şi foarte mincinoşi, fostul primar al New York-ului a semnat o scrisoare adresată preşedintelui Iohannis şi altor oficiali români. Atacând protocoalele DNA-SRI care, perfect legal, au ameliorat mult lupta anticorupţie din România, corupţia fiind un flagel care minează şi capacitatea ţării de a-şi îndeplini obligaţiile asumate în structurile euro-atlantice, misiva lui demonstrează că omul nu pare a şti despre ce vorbeşte. Ori semnează.

Dacă nu cumva are vreo agendă ascunsă. Fapt e că, în răspăr cu adevărul de pe teren şi cu pasajul din propria scrisoare în care afirmă că ar „recunoaşte“ şi ar „înţelege“ importanţa luptei anticorupţie, Giuliani nu regretă în misiva lui nefăcutele PSD. Ci deplânge într-un stil adecvat mai degrabă semianalfabetismului devenit marca PSD decât carierei sale de jurist, „prejudiciul continuu adus statului de drept în România… sub pretextul aplicării cu eficienţă a legii“. Prejudiciu care, nota bene, ar afecta „negativ, în mod direct, cursul investiţiilor străine directe în România“.

După nişte pasaje de auto-tămâiere greţoasă, Giuliani mai înfierează fără argumente şi probe nişte „excese“, probabil imaginare, „ale DNA“, precum şi o prezumtivă „intimidare a judecătorilor, a avocaţilor apărării şi a martorilor; ascultarea neconstituţională a telefoanelor; mărturii silite şi procese judiciare incorecte“. Fără să dea dovadă de o minimă cunoaştere a realităţii de la faţa locului, Giuliani propune „o amnistie“ celor „condamnaţi“ ca urmare a presupuselor „excese“, precum şi, în fine acceptabil, „verificarea protocoalelor“ de către „o comisie de judecători internaţionali“.

Ajutorul aiuritor, oferit prin această misivă nu celor care, în România, luptă cu vitejie şi inteligenţă pentru statul de drept şi ancorarea ţării în alianţele ei apusene, ieşind cu sutele de mii în stradă pentru egalitatea tuturor în faţa legii, ci acordat, vai, agitpropului unei puteri hotărâte să refeudalizeze România şi s-o alinieze intereselor Moscovei, Turciei şi Chinei comuniste, ar fi fost oricum regretabil.

Căci direcţia de atac a scrisorii fostului primar al New Yorkului contravine flagrant şi intereselor româneşti şi celor americane. Iar semnatarul ei nu e o personalitate neglijabilă, ci respectabilă, cândva.

Nu ştiu, de fapt, ce e mai demn de a stârni hohote amare. Misiva lui Giuliani? Contraserviciul făcut, prin ea, românilor? Prejudicierea cauzei investiţiilor occidentale, care, vezi cele maghiare ale marilor producători auto germani, ca BMW, preferă net, în continuare, Ungaria României, mai ales de când la Bucureşti îşi fac de cap cleptocraţii, iscând mânia unei mari părţi a poporului?

Sau faptul că semnatarul ei a avut grijă, încă înainte s-o trimită, să se autofaulteze dur, demolându-şi fără milă propria credibilitate?

Petre Iancu - Deutsche Welle