Cum este firesc, mă întreb de ce nu mi-aţi cerut opinia - conform unor reguli elementare de etică jurnalistică şi al protocolului profesiei de ziarist - pentru articolul pe care l-aţi publicat în data de 24 februarie. Ne-am văzut la Bucureşti recent la un eveniment caritabil, când ne-aţi „onorat” cu prezenţa, acum o lună, la Gală Veteranilor de Război Români şi Americani, la Casa Armatei. Aţi mâncat, băut şi aplaudat şi aţi plecat fără a mulţumi gazdelor şi organizatorilor, printre care mă aflam şi eu. De clarificat poate aspecte importante din ce urma să scrieţi, exclus!

Îmi amintesc că în urmă cu un an am discutat mai multe elemente importante, prezente şi în următoarele paragrafe, la o cină pe Wall Street, în New York. Şi atunci ne-aţi fost oaspete în biroul Consiliului de Afaceri Româno-American şi mai târziu la un celebru stakehouse, când împreuna cu partenerul meu, Valentin Pipa, v-am explicat cum funcţionează sistemul politic şi diplomatic în Statele Unite. Se pare că am eşuat în a vă convinge sau nu am descris eu foarte clar realitatea văzută de doi români care combinat au trăit nouăzeci de ani în America. La fel de posibil este că nici pe dumneavoastră să nu vă fi interesat o altă opinie decât cea personală, formulată arbitrar acasă la Bucureşti în epicentrul tuturor realităţilor – numit România lui Nistorescu.

Dar să revenim la articolul dumneavoastră. Într-adevăr, domnul ambasador Adrian Zuckerman nu este un diplomat de profesie şi provine din mediul de afaceri din New York, mai exact expertiza sa juridică este în domeniul pieţei imobiliare, ca avocat. La fel ca domnia sa, mai mult de jumătate din şefii de misiune ai Statelor Unite aflaţi la post astăzi, au fost nominalizaţi fie de fostul preşedinte Barak Obama, sau de către actualul lider de la Casa Albă, Donald J. Trump. Lipsa de expertiză diplomatică al acestor zeci de ambasadori nu reprezintă un handicap pentru aceştia şi, mai ales, nu-i califică drept “ageamii”. În lumea civilizată, din care cred eu că şi România face parte, noului şef al unei misiuni diplomatice i se acordă un termen de graţie, sau aşa numita “lună de miere de 100 de zile”, în care acesta are timpul necesar să se acomodeze, să se integreze corespunzător, să preia funcţiile, răspunderile predecesorului şi misiunea importantă cu care a fost încredinţat de către Casa Albă şi Departamentul de Stat.

Din păcate, nu sunteţi singurul nefericit care nu-l mai suportă pe Adrian Zuckerman pe postul de ambasador în România. Atacurile împotriva acestuia au început încă din perioada când excelenţa sa nu era confirmat, iar de la sosirea domniei sale la Bucureşti au continuat la foc automat, mulţumită şi dumneavoastră, cel care se pare că aveţi probleme cu toţi ambasadorii Statelor Unite la Bucureşti din ultimii zece ani. Drept urmare este firesc să vă întreb domnule Nistorescu, ce vă califică pe dumneavoastră expert în diplomaţie astfel încât să îl etichetaţi pe domnul Zuckerman un ageamiu?

Continuaţi să descrieţi în articolul dvs. contextul prin care Senatorul Bob Menendez, şeful Comisiei Externe al Senatului American, a avut iniţial o rezervă în a-l confirma pe Adrian Zuckerman la post comentând ca a fost „o luptă crâncenă” – rezolvată, în final, în pur “stil românesc”. Iertaţi-mi ignoranta, îl cunoaşteţi dumneavoastră pe Senatorul Bob Menendez şi aţi discutat cu dânsul pe tema confirmării ambasadorului Zuckerman? Ştiţi dvs. ce l-a determinat să valideze, în final, confirmarea şi trimiterea la post a ambasadorului Zuckerman? V-aţi întâlnit cu dumnealui vreodată pentru a afla cum au decurs audierile din Senat? Aţi fost la vreuna dintre audieri? L-aţi intervievat telefonic măcar pentru articolul din Cotidianul? Răspunsul este NU. Dumneavoastră descrieţi, analizaţi şi comentaţi din România o dispută politică în calitate de expert omniprezent la audierile în Senat, strângerea de fonduri în New York, la negocierile de culise din Washington, de parcă aţi fi fost un martor ocular la tot. Când, de fapt sursele dvs. de informaţii în afară de Mediafax, CNN s-ar părea, provin de la un mare zero, numit Grigore Culian. Ce vă leagă pe amândoi evident şi paradoxal este faptul că nici unul din voi nu are vreo idee elementară referitoare la regulile elementare care guvernează jurnalismul internaţional. Dumneavoastră nu aveţi nici măcar o scuză, aţi terminat totuşi facultatea de filologie, Culian a cântat la ţambal şi este de profesie lăutar, mascat de ceva vreme în ziarist comunitar. Vă mai leagă de asemenea pe amândoi şi lipsa de caracter, integritate, profesionalism, bun simţ elementar şi cei şapte ani de acasă.

Mai departe, faceţi referire la “mâna de români” care s-au strâns să contribuie la campania politică a Senatorului Menendez, un obicei de rutină în Statele Unite şi în organizaţia noastră, Consiliul de Afaceri Româno-American - RABC. Ceea este bine ştiut de toţi, afară de dvs. se pare, este faptul că nu contribuţia RABC a determinat votul Comisiei din Senat, respectiv trimiterea la post a domnului Zuckerman, ci o serie de factori mult mai relevanţi precum calificările remarcabile ale dumnealui, ca vorbitor de limbă română, născut la Bucureşti, cunoscător de istorie şi politică, un expert în jurisprudenţă, un om de afaceri de succes şi un apropiat al actualului preşedinte american. Altfel spus, Adrian Zuckerman, cu aceste atuuri, este mai calificat la funcţia de ambasador american la Bucureşti decât majoritatea colegilor săi la post. Punct. Mai mult decât atât, această contribuţie către politicul american din partea noastră nu este un caz singular, ci o campanie în spiritul şi dorinţa de a ajuta România în Statele. Am susţinut şi alţi politicieni de seamă în egală măsură, democraţi şi republicani inclusiv pe actualul Preşedinte Trump, Nancy Pelosi – actualul Speaker of the House, al treilea om în Statul American, congresmenii Steve Israel, Mike Turner, Dan Lipinski, Loretta Sanchez şi mulţi alţii.

Revin la pseudo-ziaristul unei publicaţii cvasi-defuncte, New York Magazin - Grigore Culian, al dvs. surogat „reporter” de New York. Încerc de douăzeci şi cinci de ani să îl înţeleg pe Grigore, căruia i-am dat din anul 2001 stand gratis la Festivalul România Broadway, l-am invitat la recepţii şi evenimente nenumărate unde şi-a fluturat fiţuica sa, ca mai târziu să mă împroaşte cu noroi şi insulte drept mulţumire. Acelaşi Grigore Culian, omniprezent la evenimentele noastre, se scuza în luna mai a anului trecut, la acelaşi Festival de pe Broadway că, din cauza datoriilor financiare la „sponsorii” lui din comunitate, este forţat să scrie negativ despre mine. Quod erat demostrandum – agentul Cotidianului la muncă în New York!

O parte importantă a articolului dumneavoastră vorbeşte despre placa dedicată marilor eroi de la Timişoara, comemorând 30 de ani de la Revoluţia din 1989. Nici aici nu aţi rezistat tentaţiei de a îngurgita ceva. Nemulţumit se pare că locul de fabricaţie fost în România, de autorul mesajului de pe placă şi mărimea ei. Asta vă preocupă şi vă consumă conştiinţa şi patriotismul şi nu valoarea şi importanţa gestului. Ce valoare puneţi dvs. pe respectul acordat de actualul şef de la Casa Albă pentru jertfa martirilor de la Timişoara. Şi acest moment unic şi istoric în analele oraşului erou al României (cu suport şi meşteşug local şi bronz românesc) devine subiect de scandal, bârfă şi perversiune în Cotidianul. Şi vă asigur că Preşedintele Donald J. Trump însuşi a aprobat acele rânduri şi a donat acea placă comemorativă făcută la Cluj.

Când am păşit pe pământ american, acum patruzeci de ani, am jurat că nu voi uita ţara unde m-am născut şi format. Am promis că voi face tot ce-mi stă în putinţă să ajut România şi Statele Unite, mai ales relaţia dintre cele două naţiuni. În 1979, România era considerată un stat despotic, condusă de un tiran. Zece ani mai târziu România rămăsese terfelită în presa americană, de la New York Times, The Wall Street Journal şi până la The Washington Post; copii ai străzii cu SIDA, maidanezi omniprezenţi, prostituate agresive, frig şi foame, disperare post-decembristă. Atunci, eforturile MAE, ale ambasadei şi ale consulatelor, ale misiunii ONU de a schimba imaginea ţării în Statele Unite au fost din păcate anemice, ca să folosesc un cuvânt generos. În acel moment s-a născut ideea noastră de a face ceva inedit şi independent, pentru a ajuta România, o ţară care merită atât de mult şi continuă să aibă parte de atât de puţin.

Am lansat în anul 2000 Festivalul anual România Broadway, alături de Regele Mihai I şi Regina Ana, – azi la cea de-a XXI-a ediţie, pe celebrul bulevard newyorkez. Festivalul reuneşte, într-o singură zi, peste 25.000 de persoane din întreaga lume, dar mai ales români din diaspora. La el au participat şi preşedinţii Iliescu şi Constantinescu, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi, zeci de ambasadori, miniştri, congresmeni, demnitari şi vedete ale muzicii uşoare şi populare din România. Mai târziu s-a născut ideea de a intra în legătură cu legislatori americani, cu potentaţi din Senatul şi Congresul de la Washington, cu cei relevanţi de la Casa Albă şi nu numai. Aşa am decis că putem ajuta şi mai mult România, complementând eforturile misiunilor diplomatice române de aici şi cele guvernamentale de acasă. Desigur şi departe de noi ideea că am fi „inventat electricitatea”, ci emulat pur şi simplu, la scară mică ce făceau deja evreii şi grecii, polonezii şi brazilienii, şi mai nou albanezi, croaţii, slovenii, georgienii, sudanezii şi mulţi, mulţi alţii. Aşa am câştigat acces şi o voce în Senatul şi Congresul SUA şi, cam tot aşa, am reuşit să fim auziţi până şi în Biroul Oval. Aceste acţiuni definesc termenul de advocacy sau promovare şi susţinere la nivel naţional sau internaţional. Este business de o sută de miliarde de dolari anual, practicat de peste nouăzeci de ţări şi de toate companiile importante americane, precum Boeing, Ford, Lockheed Martin, Coca-Cola, Amazon, Facebook şi mulţi alţii. În România anului 2020 lobby-ul rămâne catalogat cu termenul de trafic de influenţă.

Tot în acest spirit, domnule Nistorescu, am reuşit să susţinem numirea şi confirmarea primului ambasador de origine română la Bucureşti, după 139 de ani de relaţii diplomatice cu Statele Unite. Iar, acum că avem un ambasador vorbitor de limbă română şi născut la Bucureşti, nici măcar nu-i dăm şansa de a-şi exercita prerogativele, pentru că orice ar face sau afirma diplomatul american prezintă o problemă mai mult sau mai puţin gravă, în opinia dumneavoastră.

Înainte ca Donald Trump Jr. să vină în România în primăvara lui 2017, însoţit de fiul său Don Jr. III şi alţi prieteni, au existat oferte generoase pentru această vizită în multe ţări europene, precum Ungaria, Cehia, Turcia sau Polonia. Don Jr. a ales România şi aşa s-a născut pasiunea lui şi a fiului său pentru România şi Transilvania, spre exemplu. Înclin să cred că noi la RABC am avut un rol în decizia acestuia. Şi încă ceva – tot noi, cei de la RABC, am iniţiat campania de eliminare a vizei pentru românii care călătoresc în SUA, aşa numitul Visa Waiver Program, înainte ca MAE să înceapă propriile demersuri.

RABC a luptat alături de copreşedinţii pentru România în Congresul American, Congresmenul Dan Lipinski (Dem. Illinois), şi Congresmenul Mike Turner (Rep. Ohio) pentru aderarea în tandem a Poloniei şi a României la Visa Waiver Program. În septembrie anul trecut, Polonia a reuşit marea performanţă, însă noi (fără suficienţi prieteni şi lobbişti) va trebui să mai aşteptăm, fiind obişnuiţi cu statul la coadă, (lamentându-ne).

Ca să înţeleg mai bine, domnule Nistorescu, aveţi o problemă cu contactele şi eforturile noastre din Statele Unite pentru România şi viceversa? Vă deranjează că încercăm să solidificăm parteneriatul strategic dintre cele două ţări? Preferaţi o alianţă puternică cu Rusia sau China, în schimb? Nimeni şi nimic nu vă opreşte să faceţi ce doriţi, dar se pare că prin Cotidianul exercitaţi săpatul şi dărâmatul şi mai puţin clăditul.

Ar fi bine să ştiţi că am început un proiect de spital american de recuperare în România, care va deservi în bună parte o clientelă românească şi nu numai. Mai mult decât atât, lucrăm la listarea unor firme importante pe bursă NASDAQ, la repatrierea a peste cincizeci de medici români care doresc să practice medicina în ţara lor natală. Prin forumul BestInvets Healthcare de la New York din 2018 am reuşit să convingem Ministerul Sănătăţii să accepte Podiatria drept o specialitate medicală recunoscută în ţară, în SUA aplicată de mai bine de o sută de ani. Am ajutat şi ajutăm în continuare case de orfani şi cămine de bătrâni din ţară. Oferim locuri de muncă, sprijin juridic şi medical celor din comunitatea româno-americană, care nu au suficiente posibilităţi materiale. Am susţinut cu mari eforturi, alături de Misiunea Permanentă a României la Naţiunile Unite şi a ambasadorului acesteia, intrarea ţării noastre în Consiliul de Securitate al ONU, anul trecut, pentru perioada 2021-2022. Am contribuit, de mai bine de 20 de ani, la schimbarea imaginii şi a mentalităţii americane vis-as-vis de România. Astăzi, în Statele Unite, românii sunt respectaţi şi apreciaţi, mai mult ca niciodată şi oriunde pe glob, şi îmi place să cred că şi noi am contribuit la această metamorfoză.

Evident că până la final de articol tipic mârşav, mincinos şi tendenţios nu aţi uitat să precizaţi şi de procesele mele civile de la New York – toate soluţionate şi închise, majoritatea cu mulţi ani în urmă. Trăiesc în Statele Unite - cea mai litigioasă ţară din lume - de patruzeci de ani şi lucrez în Wall Street din 1998. Este greu, dacă nu imposibil, să nu devii ţinta unor atacuri şi procese sau să nu faci greşeli. În acelaşi timp trebuie ţinut cont de faptul că majoritatea oamenilor mai mult sau mai puţin puternici şi bogaţi din America au avut şi continuă să aibă procese, inclusiv Preşedintele Donald J. Trump (sau chiar Preşedintele român Klaus Iohannis), Michael Bloomberg, Mark Zuckerberg, familia Clinton şi mulţi alţii. Nu mă pretind a fi un om perfect, ci, mai degrabă, un produs al unei familii renumite şi un am care a făcut greşeli şi a avut eşecuri. Dat fiind faptul că trecutul nu îl putem schimba, ne uităm la viitor şi la cum am putea să fim mai buni şi să facem mai mult şi bine pentru umanitate.

Domnule Nistorescu, sunteţi un om mărunt la suflet, un fricos, un laş cu o gândire tendenţioasă şi obtuză, un individ care nu produce nimic bun. În schimb faceţi zgomot, scandal, emanaţi intrigă, ură, nefericire şi nemulţumire. Sunteţi, în opinia mea, un produs toxic şi expirat de care România anului 2020 nu mai are de mult nevoie. Un alt pseudo-ziarist care scrie cu patimă şi nostalgia vremurilor securist-comuniste (apuse), la ordinele camarazilor de breaslă şi tip Sputnik.

Închei prin a afirma că ambasadorul Adrian Zuckerman este un prieten al României, cel mai bun dintre toţi predecesorii acestuia în opinia mea. Îl cunosc personal de ceva timp şi pot să vă asigur că este un profesionist desăvârşit, integru şi pregătit să facă tot ce-i stă în putinţă pentru binele României şi al Statelor Unite. Domnul Zuckerman are nevoie de înţelegere, de timp şi de suportul nostru, al tuturor. Şi mai mult, de a i se acorda şansa de a-şi duce mandatul la bun sfârşit. Adrian Zuckerman nu este Hans Klemm. Nici Mark Gitenstein. Comunicarea şi mesajele de la biroul înaltului diplomat din Băneasa însă vor trebui schimbate, reorientate cu mai multă sensibilitate la nevoile şi realităţile curente ale României. Echipa cu care lucrează Adrian Zuckerman în aceste zile la ambasadă este aproape identică cu cea de anul trecut, condusă de predecesorul ambasador Hans Klemm. În mod implicit deci, această formaţiune este cea care continuă să folosească strategia, parametrii şi şablonările administraţiei precedente. Demonizarea şi denunţarea publică a unor partide şi mişcări politice în România este un modus operandi standardizat deja la ambasada SUA din Bucureşti. La fel de năucitoare este şi implicarea repetată şi ostentativă în politica internă a unei ţări suverane şi democrate cum este România. Domnul Zuckerman credem că îşi va formula curând propria strategie şi abordare a acestor subiecte şi elemente critice, delicate şi cu impact profund şi de durată în rândurile şi percepţia poporului român. Reinventarea şi renaşterea departamentului de comunicare al ambasadei va trebui să devină o prioritate imediată şi sine-qua-non al ambasadei SUA la Bucureşti. Înlăturarea comunismului, a ruşilor şi a oligarhilor maligni ţării nu poate să fi înlocuită cu hegemonia unei alt fel de stăpâniri, fie ea şi de centru dreapta. Pe românul de rând îl încălzesc astăzi drumuri şi spitale, şcoli şi chiar sarmale, mai puţin baze militare, scuturi antirachetă şi reputatele F-16. Iată aşadar reala provocare a domnului Zuckerman la început de mandat. Dialogul şi cooperarea cu toate forţele politice din ţara ar ajuta mult şi ar oferi în acelaşi timp o soluţie în acest sens, mai puţin acuzaţii dure şi etichetările provocatoare. Dacă Donald Trump poate face pace cu Talibanii la Doha, Ambasada SUA la Bucureşti va trebui să facă pace cu duşmanii acesteia sau ai României. Cu un nou dirijor la pupitru numit Zuckerman, tara aşteaptă ca la un concert naţional o nouă partitură de la ambasada americană din Capitală. Un alt fel de muzică cu alte viori şi instrumentişti sunt necesari astăzi, mai virtuoşi şi mai omenoşi pentru a-i înlocui pe cei care încă preferă militantismul şi pesimismul lui Wagner în loc de optimismul şi umanismul lui Vivaldi.

Dar toate aceste schimbări cer timp, educaţie, patriotism şi înţelegere, domnule Nistorescu, calităţi pe care nu se regăsesc încă la dumneavoastră. Fără toate acestea, riscăm să rămânem o ţară de sinucigaşi, făcând treaba duşmanilor noştri în loc să ne apărăm de ei împreună.