1989 - 1990. Lungul drum al „Scînteii” către „Adevărul” şi revoluţia tovarăşilor ziarişti

1989 - 1990. Lungul drum al „Scînteii” către „Adevărul” şi revoluţia tovarăşilor ziarişti

Ziariştii "Adevărului", în primii ani de după Revoluţie.

Istoria ziarului „Adevărul“ continuă după o pauză de 38 de ani. „Adeverul“ interzis de regimul comunist renaşte din ruinele oficiosului PCR, „Scînteia“, în ajunul Crăciunului 1989.

Ştiri pe aceeaşi temă

Resurecţia „Adevărului“ nu este o pagină scrisă cu mândrie. Modul în care cotidianul a reapărut porneşte din teama unor ziarişti cu deprinderi comuniste în faţa unor vremuri necunoscute.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, pe când în Piaţa Universităţii din Bucureşti mureau oameni împuşcaţi de Armată, câţiva kilometri mai la nord, în Casa Scînteii, ieşea de sub tipar ultimul număr al ziarului „Scînteia“. Discursul lui Nicolae Ceauşescu, rostit în 21 decembrie 1989 de la balconul Comitetului Central, acoperea prima pagină. Era redactat cuvânt cu cuvânt. El nu cuprindea şi sincopa pricinuită de explozia din piaţă, în timp ce dictatorul rostea această frază: „Doresc, de asemenea, să adresez mulţumiri iniţiatorilor şi organizatorilor acestei mari manifestări populare, considerând aceasta ca o...“.

Aici s-a oprit tirania ceauşistă. Dar în „Scînteia“ tirania a continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în piaţă: „...considerând aceasta ca o expresie a întregului nostru popor de a acţiona cu toată putearea, în strânsă unitate, în jurul partidului, pentru apărarea independenţie, integrităţii şi suveranităţii României“. Aceasta a fost ultima dezinformare a „Scînteii“.

La 22 decembrie 1989, ora 12.09, Nicolae şi Elena Ceauşescu fugeau cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central şi se îndreptau spre nordul oraşului. Lăsau sub ei monumentala Casă a Scânteii, plină de ziarişti speriaţi. Pentru prima dată în cariera lor jurnalistică erau liberi să facă un ziar. Ce au făcut?

„SCÎNTEIA POPORULUI“ SAU REVOLUŢIA TOVARĂŞILOR

 

Proces-verbal al Adunării Generale a membrilor redacţiei ziarului „Scînteia“: „Adunarea generală a hotărât în unanimitate, la propunerea conducerii redacţiei, încetarea apariţiei ziarului «Scînteia». În aceeaşi adunare, la propunerea unui comitet format de iniţiativă format din Constantin Stănescu, Ion Mitran, Viorel Sălăgean, Anghel Paraschiv, Dumitru Tinu, Ion Marin şi Ştefan Ciochinaru, s-a hotărât editarea unui nou ziar cotidian, cu o platformă izvorâtă din idealurile revoluţionare şi cu statutul de publicaţie independentă. Numele ziarului s-a hotărât în unanimitate să fie «Adevărul», ca un continuator al vechiului ziar «Adevărul», apărut în perioada 1888 – 1950. S-a hotărât că în perioada următoare se va proceda la o amplă restructurare a colectivului redacţional, iar cine nu poate face faţă cerinţelor noului ziar să se pensioneze sau să-şi găsească de lucru în altă parte. Primul număr al noului ziar «Adevărul» urmează să apară în ziua de 25 decembrie 1989“. (23 decembrie 1989)

Sergiu Andon, fost ziarist la „Scînteia“ şi apoi la „Adevărul“, îşi aminteşte că oficiosul PCR a mai „agonizat“ două zile după fuga lui Ceauşescu.„A fost o perioadă de două zile în care s-a căutat un titlu. Cineva a venit cu ideea neinspirată să i se zică «Scînteia poporului». A apărut două numere şi după aceea s-a trecut la «Adevărul»“.

„Scînteia poporului“ a fost ca un număr de echilibristă din partea ziariştilor care nu ştiau ce turnură aveau să ia evenimentele. Cum să fii şi comunist şi de partea Revoluţiei? În acest context, la 24 decembrie 1989, în „Scînteia poporului“ au apărut câteva rânduri care au scandalizat o ţară întreagă: „Toţi cei ce pot folosi o armă, la arme! Cetăţeni, tovarăşi, membri ai Partidului Comunist Român! Duşmanul poate fi răpus fără întârziere şi definitiv prin lupta unită a tuturor, acum, în aceste clipe!“. Românii s-au întrebat „cum adică membri ai Partidului Comunist Român? Atunci, de ce mai striga toată ţara «Jos comunismul!»? Atunci, îndemnul la luptă nu e cumva împotriva Revoluţiei?“.

Ion Marin, şi el fost ziarist la „Scînteia“ şi „Adevărul“, îşi aminteşte: „Anghel Paraschiv a trântit acel articol aiurea pe prima pagină care spunea «Comunişti, la arme!». În acea zi, coloane de oameni s-au îndreptat spre Casa Scînteii să ia cu asalt redacţia, considerând că este un îndemn la contrarevoluţie“.
Tot mai tensionaţi, ziariştii şi-au dat seama că trebuie să mute decisiv şi să se rupă de orice legătură cu trecutul. „Viorel Sălăgean şi-a adus aminte că are pe acasă câteva ziare «Adeverul» din interbelic. El a propus să ne numim «Adevărul». Am luat capul ziarului şi l-am reprodus ca atare după ziarul adus de el“, spune Romulus Căplescu, vechi ziarist de internaţional la „Scînteia“.

„ADEVĂRUL“, CADOU DE CRĂCIUN

În ajunul Crăciunului, ziariştii de la „Scînteia“ terminau de tipărit primul număr din „Adevărul“, seria nouă. Dumitru Tinu, ziarist expert în politică externă, a scris un soi de argument pe prima pagină: „Ziariştii colectivului nostru redacţional, care din primele ore ale Revoluţiei s-au făcut purtătorii de cuvânt ai voinţei populare, aduc la lumina tiparului faptele de înălţător eroism pentru apărarea libertăţii, demnităţii şi valorilor naţionale într-o nouă expresie publicistică: «ADEVĂRUL». Este numele acestui cotidian politic şi social, care continuă activitatea desfăşurată în aceste zile eroice de «Scînteia poporului». Colectivul redacţional al ziarului «Adevărul» aderă la programul general al Frontului Salvării Naţionale“.

În prima zi de Crăciun, românii au văzut că pe străzi circula din mână-n mână un nou ziar: „Adevărul“. Primele cuvinte de sub frontispiciu erau, însă, parcă rupte din „Scînteia“: „Amplă conlucrare a tuturor forţelor creatoare ale ţării!“. Mai jos: „Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale“.

Cam aşa a fost renaşterea „Adevărului“, un nume de tradiţie al publicisticii româneşti, reînviat în conjuncturi nu tocmai onorabile. Cu trecerea anilor, „scînteiştii“ au lăsat locul ziariştilor tineri, „Adevărul“ a traversat ape tulburi dar a devenit „Crucişătorul presei româneşti“ – o publicaţie respectată de concurenţă, temută de mai-marii vremii şi căutată de cititori.

2,1 milioane de exemplare tipărea ziarul „Adevărul“ în primele săptămâni ale anului 1990.

Au vrut să se mute în fosta redacţie

Ziarul „Adevărul” de după 1990 s-a văzut ca un continuator al cotidianului înfiinţat de Alexandru Beldiman. Redactorii au intenţionat chiar să mute birourile în vechea clădire de pe strada Sărindar, unde fusese redacţia „Adeverului” până în 1951. „Voiam să fugim de butada asta că în toate capitalele presa e în centru şi circul la periferie, iar la Bucureşti e exact invers. Circul era pe vremuri pe locul actualului Intercontinental, chiar în centru, iar presa la marginea oraşului, la Casa Presei”, spune Sergiu Andon. Mutarea nu s-a mai făcut din pricina spaţiului mic din Palatul Sărindar. „Adevărul” a rămas până în 2007 în Casa Presei Libere. „La etajul întâi, unde era redacţia «Scînteia», m-am speriat de secerile şi ciocanele basoreliefate pe pereţi. Era un hol imens în care se poate intra cu tancul” , îşi aminteşte jurnalistul Cristian Tudor Popescu, ziarist la „Adevărul” între 1990 şi 2004. Clădirea din Sărindar, redacţia „Adeverul” de la începutul secolului trecut, există şi azi, dar e o ruină.

Nu fugise, încă, Ceauşescu şi s-a hotărât să ieşim cu un alt nume. Decizia a fost a redactorului-şef să-i spunem «Scânteia poporului». Am pregătit o foaie, atunci, în momentele fierbinţi. Acea foaie a ieşit după-amiaza.
Dumitru Tinu
fost ziarist la „Scînteia“ şi „Adevărul”

 


22-25 decembrie 1989: trei ziare, o singură redacţie

Cum a pus FSN mâna pe ziarul „Adevărul“

În 1990, „Adevărul“ era ziar de stat. De la clădire, la tipografie şi maşini de scris, totul era al statului. Puterea FSN-istă a început Revoluţia la Televiziunea de stat şi a continuat-o la ziarul de stat. „Adevărul“ a intrat imediat sub tutela noii conduceri. „În seara de 22 decembrie am primit o vizită în redacţie. Doi domni amintind de comisarii revoluţiei din octombrie 1917 au venit în inspecţie pe la redacţiile ziarelor. Unul dintre ei era Darie Novăceanu. Veniseră în seara când încă nu se aşezaseră apele. Cineva, atunci, a gândit că e important să existe un control asupra presei“, povestea Dumitru Tinu, în ultimul său interviu televizat, acordat Eugeniei Vodă, la TVR.

Cum şi de unde a apărut Darie Novăceanu? Ion Marin, fost ziarist la “Scînteia“ şi „Adevărul“,  explică: „În zilele Revoluţiei, am ajuns la concluzia că noi nu prea suntem legitimi. Prea eram toţi de la «Scînteia». Se dorea aducerea unui director care nu lucrase la vechiul ziar comunist. Cineva a venit cu Darie Novăceanu. El şi-a făcut o echipă din oameni care nu lucraseră la «Scînteia»: Magdalena Boiangiu, Cristian Tudor Popescu şi alţii“.
Acel cineva care „a venit cu Darie Novăceanu“ era chiar Petre Roman, premierul adulat de români imediat după Revoluţie. Mircea Bunea, de asemenea gazetar atât la „Scînteia“, cât şi la „Adevărul“, spune că Novăceanu avea în birou un tablou cu el şi cu Roman la o coridă în Spania, semn că erau prieteni.

Dovada prieteniei dintre Novăceanu şi Roman avea să se vadă în timp: sprijinul necondiţionat al „Adevărului“ în vara tensionată a anului 1990, atacurile ziarului la adresa lui Ion Iliescu, în 1991, când relaţiile dintre preşedinte şi premier se răciseră, încercarea lui Novăceanu de a privatiza ziarul - Guverul fiind acţionar cu peste 90%, postul de ambasador în Spania pe care Novăceanu l-a primit atunci când el a fost „mazilit“ în redacţia „Adevărul“, după tentative nereuşită de a face din Executiv acţionarul cu puteri depline la „Adevărul“.

Pentru istorie, toate acestea sunt detalii. Rămâne doar atât: de la Revoluţie şi până la jumătatea anului 1991, ziariştii de la „Adevărul“ au continuat să facă ceea ce făceau când pe frontispiciu era „Scînteia“: adică să scrie după dictarea conducerii statului.

Remember: „Adevărul“ în 1990

Cum era „Adevărul“ în primul an de libertate? Cristian Tudor Popescu a devenit ziarist la „Adevărul“ în primăvara anului 1990. El îşi aminteşte cu neplăcere de ziarul la care lucra atunci: „Dacă privim standardele de presă occidentală, din punct de vedere jurnalistic, «Adevărul» era o catastrofă. Era un ziar plin de păreri, opinii în neştire, de la secţia scrisori până la cultură toată lumea îşi dădea cu părerea. Informaţie puţină şi era firesc pentru că astea erau reflexele comuniste. Ziarul «Scînteia» nu era un ziar de informaţie, era un ziar de antiinformaţie. Principala lui menire era să blocheze informaţia, nu să o dea în ziar. Existau reflexele presei de propagandă, să se scrie articole de poziţie prin care să fie influenţată opinia publică“.

„Adevărul“ era un ziar de citit, nu de răsfoit. Pozele erau rare şi nesemnificative pe cele 4 (şi uneori 6) pagini, caricaturile erau fără haz, iar titlurie articolelor nu lăsau cu niciun chip să se întrevadă subiectul textului. Pe prima pagină trona în fiecare zi câte un text din Biblie, iar din când în când, Darie Novăceanu publica în chenarul editorialului de fond câte o poezie din lirica personală.

Dacă editorial „Adevărul“ era o catastrofă, logistic el începea să se comporte ca marile ziare din Europa. Avea trimişi speciali în toată lumea, de la Tiraspol la Strasbourg şi de la New York la Moscova. „Adevărul“ a transmis Campionatul Mondial din 1990, de la faţa locului, din Italia.

Conform unui sondaj IRSOP din octombrie 1990, „Adevărul“ era preferat de 64% din cititorii de ziare. Portretul cititorului de „Adevărul“ era: bărbat, cu vârsta între 33 şi 44 de ani, de profesie muncitor.

„Adevărul“ era, cu bune şi rele, un ziar puternic. Deputaţii şi senatorii răspundeau la articolele din paginile „Adevărului“ direct de la pupitrul din plen.

Din 28 decembrie 1989, „Adevărul“ a început să publice în foileton cartea lui Mihai Pacepa, „Orizonturi Roşii“, „care dezvăluie în toată hidoşenia ei faţa unei dictaturi odioase“.

„Adevărul“ milita ca Premiul Nobel Pentru Pace 1990 să fie acordat poporului român.

După ce în 1948 „Scînteia“, prin condeiul redactorului şef de atunci, Sorin Toma, l-a scos pe Tudor Arghezi din viaţa publicistică, în ianuarie 1990 „Adevărul“ face o reparaţie morală şi republică paginile de gazetărie ale lui Arghezi din anii ’40.

„SCÎNTEIA“, DORITĂ ŞI DUPĂ REVOLUŢIE

În ultima parte a anului 1990, săptămânalul „Academia Caţavencu” a scos pe piaţă o remarcabilă parodie: un ziar care avea pe frontispiciu numele „Scînteia”. Naivii şi nostalgicii s-au înghesuit să-l cumpere. Oamenii şi-au închipuit că este organul de presă al nou-înfiinţatului Partid Socialist al Muncii.

Până în ’92 «Adevărul» a avut o componentă informativă redusă. Se întâmpla ceva şi apărea un comentariu după două zile la chestia aia. Ziceau «lasă, că dăm o sinteză». «Adevărul» a încetat să mai fie «Scînteia» abia prin ’96.

Cristian Tudor Popescu
fost ziarist la „Adevărul“

citeste totul despre: