Dreptul la familie, lezat în Moldova femeilor cu dizabilităţi locomotorii

Dreptul la familie, lezat în Moldova femeilor cu dizabilităţi locomotorii

Ludmila şi Vasile s-au căsătorit anul trecut FOTO Arhiva personală

Femeile cu dizabilităţi locomotorii pot întemeia familii şi chiar naşte copii, iar scaunul rulant nu constituie pentru ele o piedică. În schimb, din cauza infrastructurii neadaptate, discriminării şi lipsei de informaţie, foarte puţine dintre ele reuşesc să se afirme pe acest plan. Problema, spun specialiştii, o constituie atât ignoranţa autorităţilor, cât şi atitudinea civică pasivă a femeilor cu dizabilităţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Eugenia, în vârstă de 35 de ani, originară din raionul Criuleni, nu poate merge de la vârsta de cinci ani, după o intervenţie chirurgicală nereuşită la o măsea. Din cauza dizabilităţii locomotorii, tânăra nu a frecventat şcoala din sat. Cu toate acestea, ea ştie să citească şi să scrie. Ba mai mult, a lecturat cărţile din biblioteca satului de trei ori.
 

Totul a învăţat singură

„Am învăţat rusa, engleza, calculatorul. Pot coase, croşeta şi pune injecţii. Şi toate astea le-am studiat acasă. Am iubit să învăţ. Dacă nu am posibilitatea să merg, atunci trebuie să am ceva gărgăuni în cap, mi-am zis. Visul meu era să mă trezesc dimineaţa, mai ales iarna, şi să mă duc la şcoală”, spune ea.
 
Eugenia nu se consideră o persoană inaptă sau „calică”, însă societatea este cea care îi aduce aminte de acest fapt. „În copilărie am fost ascunsă din cauza mentalităţii oamenilor, care mă vedeau ca un rebut. Observam cum sătenii se uită ciudat la mine, iar băbuţele îşi fac semnul crucii exclamând: „Sărăcuţa”. Stăteam mai mult în ogradă. Când am început, cu câţiva ani în urmă, să ies în societate, lumea din sat nu ştia de existenţa mea”, povesteşte dânsa.
 

Nicio diferenţă între femeile sănătoase şi cele invalide

O femeie utilizatoare de scaun rulant poate să facă tot ce face o femeie fără dizabilităţi, inclusiv să aducă pe lume copii şi să fie o mamă de excepţie, specifică Eugenia. „Gospodăria se ţine pe spatele meu. Eu fac mâncare, eu îngrijesc de animale. Diferenţa dintre o femeie în scaunul rulant şi cea fără dizabilităţi este în numărul la încălţăminte. Noi le putem face pe toate. Statul trebuie să-şi întoarcă faţa spre noi, iar femeile cu nevoi speciale să-şi ceară mai mult drepturile. Noi putem contribui cu bani în bugetul statului lucrând, nu doar cheltuind. Societatea trebuie informată că noi suntem ca şi ceilalţi”.
 
Tânăra are o relaţie de nouă ani cu un băiat în cărucior. S-ar căsători, ar aduce pe lume copii, dar realizarea acestui drept ţine şi de autorităţi, care aşa şi nu implementează legile ce îi apară. „M-am întâlnit şi cu un băiat fără dizabilitate. Credeam că trebuie să mă întâlnesc doar cu băieţi care au picioare, însă am ajuns ca eroul principal dintr-o carte a lui Preda - «Toată viaţa am fugit de blonde, ca la urmă să ajung să mă căsătoresc cu o blondă». Ne-am gândit să ne căsătorim, însă nu avem unde sta. Locuinţe sociale nu există. Nu vreau ca cineva dintre noi să fie o povară în plus pentru familiile noastre”, povesteşte fata.
 

Femeile cu dizabilităţi, discriminate dublu

Dreptul la familie al femeilor cu dizabilităţi locomotorii este lezat, iar ca să fie realizat e nevoie de accesibilitate, infrastructură, eliminarea discriminării şi a stereotipurilor, dar şi de sensibilizare, spune Ludmila Iachim, coordonatoare de proiect în cadrul asociaţiei „Motivaţia” şi utilizatoare de scaun rulant.
 
„Femeile cu dizabilităţi locomotorii din Moldova se confruntă cu diverse bariere şi obstacole sociale, medicale, economice, fiind frecvent abuzate şi discriminate. De regulă, ele sunt percepute ca fiind persoane bolnave, neputincioase şi o povară pentru sistemul de protecţie socială. Aceasta duce la excluderea lor din sistemul educaţional, lezarea drepturilor la angajare sau de a-şi întemeia o familie. O femeie cu dizabilităţi este dublu discriminată de către societate: atât pe criteriul de gen, cât şi pe criteriul dizabilităţii”, opinează Iachim.
 

Bărbaţii se conduc de stereotipuri

Deşi au aceleaşi necesităţi, ca oricare altă femeie, şi pot întemeia o familie sau naşte un copil, dacă le permite sănătatea, de multe ori acestea nu sunt acceptate de către persoanele de gen opus în calitate de viitoare soţii. Se întâmplă din cauza stereotipurilor care persistă.
 
„Am intervievat mai mulţi bărbaţi de diferite vârste, dacă s-ar întâlni cu o femeie în scaun rulant, iar răspunsul a fost acelaşi: «Nu ştiu, cred că ar fi o povară pentru mine. Ele au nevoie de ajutor, dar eu nu o să am timp. Ele pot face dragoste? Cum o să facă copii?». Acestea sunt stereotipuri, care persistă în societatea noastră. Bărbaţii se tem şi li-i ruşine să aibă o relaţie cu o femeie în scaun rulant. Însă ca prejudecăţile şi discriminarea să dispară e nevoie de multă sensibilizare”, zice Iachim.
 

Persoanele cu dizabilităţi, cele mai discriminate

Potrivit unui raport elaborat de Asociaţia „Motivaţie”, încălcarea demnităţii şi atitudinea discriminatorie este una din problemele de bază cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi. Cel mai mare procentaj din numărul cazurilor de discri-minare se atestă în rândul persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, situaţie cauzată de faptul că anume acest tip de dizabilitate este mai vizibil şi mai uşor de identificat. Femeile de la sate se simt mai discriminate decât cele de la oraş, din cauza prejudecăţilor existente.
 
Doina Străisteanu, avocată la Consiliul Nediscriminare subliniază că „plângerile depuse de către persoanele cu dizabilităţi sunt cele mai multe. Acestea se referă la neacomodarea spaţiului public sau privat. Din partea femeilor utilizatoare de scaun rulant nu sunt plângeri”.
 

Lipsa de acces în instituţiile medicale

Un alt aspect al problemei ţine de lipsa de acces în instituţiile medicale, care nu sunt architectural adaptate. În calitate de mame sau viitoare mame, femeile cu dizabilităţi trebuie să ţină sub control problemele de sănătate. Acest lucru devine imposibil atunci când încearcă să meargă la medic şi nu pot beneficia de serviciile acestuia.
 
„O amenajare rezonabilă e foarte importantă, ca acestea să nu se simtă discriminate. În primul rând, pentru ca ele să aducă pe lume copii, totul trebuie să fie ajustat: accesul în instituţie, echipamentul medical. Însă la noi nimic nu e adaptat, iar stereotipurile predomină foarte mult inclusiv în rândurile personalului medical”, conchide coordonatoare de programe SOIR Moldova, Olga Canalî.
 

Comportament discriminatoriu din partea medicilor

Astfel, femeile cu dizabilităţi care au reuşit să-şi întemeieze o familie şi care au copii relatează cazuri de comportament brutal din partea angajaţilor din instituţiile medicale, care le condamnă pentru faptul că vor să aducă pe lume copii. Deseori, li se spune că îşi doresc copii doar „pentru a le fi slugi”. Li se recomandă să avorteze, chiar dacă starea sănătăţii le permite să ducă sarcina, subliniază directoarea UN Women Moldova, Ulziisuren Jamsran (foto).
 
„Cel mai trist e să auzim de la femeile din scaunul rulant că atunci când merg la un cabinet ginicologic medicii le impută: «De ce ai nevoie de un copil?» E mai grav când aceste femei sunt impuse să avorteze din cauza dizabilităţii. Astfel, ele nu mai vor să meargă la doctor pentru că ştiu atitudinea acestora. Aş putea menţiona că reproducerea e una dintre cele mai mari probleme. Drepturile fundamentale ale femeilor cu dizabilităţi nu sunt respecate. Trebuie educată societatea - o femeie cu dizabilităţi locomotorii are dreptul sa aibă copii, iar dizabilitatea nu o împiedică să fie mamă”.
 
La Institutul Mamei şi Copilului din Chişinău anual nasc în jur de două femei utilizatoare de scaun rulant. Şeful centrului perinatal, Iurie Carauş, spune că în instituţie este un singur cabinet ginecologic adapat şi nu mai este nevoie de mai multe, întrucât cererea este mică. „Sunt foarte puţine femei cu dizabilităţi locomotorii care nasc. Aşa că, e de ajuns doar o masă pentru naşteri care se poate ridica şi coborî şi pe care o avem. Respectiv, asta se referă şi la adaptarea infrastructurii, dotarea cu echipament medical şi cu personal medical suplimentar. Dacă ar fi cererea mai mare, înţeleg că aceste lucruri ar fi o problemă, dar aşa, vin să nască maxim două femei pe an”, explică supărat Carauş.
 

Ratificare, de dragul ratificării

Republica Moldova a ratificat în anul 2010 Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi. În iulie curent se împlinesc cinci ani de când autorităţile şi-au luat angajamentul să ia măsuri „eficiente şi adecvate pentru a elimina discriminarea împotriva persoanelor cu dizabilităţi în toate chestiunile referitoare la căsătorie, familie, statutul de părinte şi relaţiile interpersonale, în condiţii de egalitate cu ceilalţi”. Însă acest articol din Convenţie a rămas doar pe hârtie.
 
„De când Convenţia a fost ratificată, acest subiect a fost discutat mai des, dar, în acelaşi timp, Moldova este departe de a implementa prevederile documentului. Este recunoscut la nivel de stat că această categorie de femei sunt supuse discriminării”, a declarat directoarea UN WOMEN Moldova.
 

Legi bune, pe hârtie

Acesta nu este unicul document ratificat de Republica Moldova. În 2012 a fost aprobată legea privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi, iar în 2014 - legea asigurării egalităţii şi combaterii discriminării, care au cam aceeaşi soartă cu cea a convenţiei sus-menţionată.
 
„Noi avem legi bune, doar că ele trebuie să fie aplicate. Discriminare poate fi în domeniul muncii, în serviciile pe care le primesc, în domeniul familial. Femeile utilizatoare de scaun rulant se pot adresa la Consiliul Nediscriminare, care are puterea să sancţioneze administrativ persoana care a comis discriminarea. Totodată, acestea pot merge în judecată şi să obţină prejudiciu moral. Pot chiar să ajungă la C(t)EDO. Astfel, noi putem pune capăt domeniul discriminării, dar mulţi nu cunosc aceste legi şi acest consiliu”, a specificat avocata Violeta Gaşiţoi.
 

Schimbarea lucrurilor vine din ambele părţi

Pentru ca lucrurile să se mişte în acest domeniu, Olga Canalî spune că schimbarea trebuie să vină din partea statului, dar şi a societăţii civile. „Lucrurile se mişcă foarte greu. Avem multe declaraţii politice, dar nu se face nimic. Nu există voinţă politică, mai ales la capitolul infrastructură. Nici societatea civilă nu se implică foarte mult şi are foarte puţină putere de a afecta procesul de elaborare şi monitorizare a politicilor publice. Societatea civilă nu este în poziţia de a responsbiliza autorităţile”, precizează Canalî.
 
Schimbarea trebuie şi din partea femeilor care depind de scaunele cu rotile, spune Ludmila Iachim. „Dacă o persoană cu dizabilitate nu se acceptă pe sine, atunci societatea nici atât. Trebuie să iasă mai des în lume. Istoriile pozitive trebuie cât mai mult mediatizate, ca societatea să înţeleagă că noi facem aceleaşi lucruri doar un pic diferit. Nu contează că nu aud sau nu văd, însă eu pot face mai mult decât tine. Sunt foarte multe persoane cu dizabilităţi consumatoare. Primesc pensie, însă ar putea să lucreze”.
 

„Aveţi puţintică răbdare”

Autorităţile centrale cer ca persoanele cu dizabilităţi să mai aibă răbdare, deoarece lucrurile se mişcă greu, dar se mişcă. „Trebuie să recunosc că avem nevoie de foarte mult timp şi de foarte mulţi bani. Am elaborat şi semnat legi. Nu stăm pe loc, însă este mult de lucru. Trebuie să înţelegem că am moştenit un sistem social din perioada sovietică şi că suntem liberi de doar 20 de ani. De exemplu, ţările scandinave au un sistem social pus la punct de sute de ani. Reformele nu le-au implementat ieri sau azi. Cât priveşte adaptarea şi infrastructura, asta ţine de Ministerul Construcţiilor. Da, şinele nu sunt potrivite pentru toate persoanele din scaunul rulant, dar totuşi e bun şi aşa. Cât ţine de informare, trebuie să muncim toţi împreună”, a declarat şeful Direcţiei politici de protecţie socială a persoanelor cu dizabilităţi din cadrul Ministerului Muncii, Vasile Cuşca.
 

Îndrăgostit lulea de Ludmila

 
 
În mai puţin de o lună, Ludmila şi Vasile, originari din oraşul Dubăsari vor deveni părinţi. Pe chipul tinerei mame, în vârstă de 22 ani, se poate citi mai mult decât fericire. „Îmi este un pic frică, dar o să depăşesc aceste emoţii. Vom avea o fetiţă. Sincer, aştept cu nerăbdare momentul”, spune ea, în timp ce Vasile îi cuprinde mâinile.
 
S-au cunoscut într-un cerc de prieteni. El s-a îndrăgostit pe loc, ea - după câteva întâlniri. „O mai văzusem înainte pe o reţea de socializare şi îmi căzuse cu tronc la inimă. Ştiam că e în cărucior, dar pe mine acest lucru nu m-a deranjat şi nici nu m-am gândit pe o clipă la acest aspect. Ce importanţă are că e în cărucior sau nu. E femeie. E mama copiilor mei”, zice Vasile cu licărire în ochi.
 

O sarcină sănătoasă

Sarcina Ludmilei decurge destul de bine, doar că nu va naşte la Dubăsari, ci la Tiraspol. Nu e un moft, dar din cauza moaşei din Dubăsari, astăzi nu poate merge. „M-am născut perfect sănătoasă, dar la naştere moaşa nu a fost atentă. De aceea, nu vreau să nasc la Dubăsari, ca să nu i se întâmple ceva şi fetiţei mele. Voi pleca la Tiraspol”, explică Ludmila.
 
Ludmila e o gospodină de excepţie, o laudă Vasile. Le face pe toate. Însă greul vine atunci când vrea să iasă până în oraş. „E foarte dificil pentru o persoană cu dizabilităţi locomotorii să se deplaseze prin Moldova, să facă studii, să meargă la un doctor. Sincer, anume din această lipsă de respect din partea autorităţilor nu m-am dat bătută. E drept că şi mama mi-a insuflat mult optimism, dar şi eu nu m-am considerat niciodată o neputincioasă. Pentru că nu sunt. Sunt ca toate femeile celelalte”, explică viitoarea mamă, care se enervează când lumea o face eroină. „Mă uit la dânsele şi le întreb: «Da’ tu ce eşti? Nu tot o eroină?». Ele nu înţeleg întrebarea mea”, zâmbeşte fata, care nu doar a luat diplome la şcoală, dar şi la concursuri de frumuseţe.
 

În curând vine barza

Cât despre discriminare, fata niciodată nu a luat în seamă atitudinea oamenilor. „Eu am ieşit foarte des din casă. La început, întâlneam ochi holbaţi, dar pe urmă - nu. E drept că sunt foarte pozitivă şi asta îi debusolează pe oameni. Ştiu că statul nostru nu ne respectă, dar eu pe mine - da. Niciodată nu m-am gândit că nu mă voi căsători sau nu voi avea copii”, explică tânăra, care şi-ar dori, peste ceva timp, să aibă şi al doilea copil.
 
Datele statistice arată că fiecare a zecea persoană cu dizabilităţi locuieşte într-o instituţie rezidenţială, fiindu-i încălcat dreptul de a avea o familie şi de a locui în comunitate.
 
Pe parcursul ultimilor ani se atestă o creştere continuă a numărului persoanelor cu dizabilităţi. În 2013, în Republica Moldova numărul total al persoanelor cu dizabilităţi constituia 183.693 persoane (dintre care 14.753 copii), cu 3.878 persoane (inclusiv 750 copii) mai multe faţă de anul precedent. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările