Şi cum ar fi arătat o reconstituire, la NBC, a Primului Pod de Flori, peste Prut, din 6 mai 1990?

Cu imagini iniţial filmate în dreapta luncii Prutului. Acolo unde am poposit, prima oară - pe un dig bun şi azi pentru autoturismele şi căruţele localnicilor -, cu prietenul meu, Constantin Negru.

Un  ofiţer de grăniceri ce se uita spre Basarabia, încă sovietizată, murmurând printre dinţi:"Pe tata, care a luptat pe front, l-au ţinut sovieticii, în lagăr, prin Siberia, până în 1956. A venit acasă tăcut şi înverşunat. Aşa a şi murit."

La Constantin Negru mă gândeam, când am sosit, pe 5 mai, seara, în Iaşi. Murise şi el... Victimă a unui scelerat, care nu suporta uniforma militară şi l-a lovit scurt, cu un obiect metalic, în staţia de tramvai, în cădere capul ofiţerului lovindu-se de o bordură. Nici cel mai bun chirurg din Iaşi nu l-a mai putut salva. S-a stins, ca o lumânare, în acea noapte, la puţin timp după ce a fost bandajat pe masa de operaţie...

Pe 5 mai 1990, seara, primul interlocutor a fost Gheorghe Huianu. Înalt. Energic. Cu o sensibilitate nebănuită, pentru un ofiţer care i-a fost mentor lui Negru. El mi-a facilitat prezenţa, a doua zi, la mijlocul podului de cale ferată, de peste Prut. 

Din acea seară, nu l-am mai văzut. Am aflat, după aceea, că la o întrevedere purtată ulterior, la nivelul împuterniciţilor de frontieră, român şi sovietic, la aroganţa unui ofiţer imperial a răspuns cum se cuvenea. Demn. Şi pe acelaşi ton. Spiritele s-au încins. Apoi raţiunea a învins. Dar pentru inima conaţionalului Huianu a fost o tensiune prea mare. Şi a încetat să mai bată...

Acum, crucea - pe care scrie Gheorghe Huianu şi anii existenţei sale - este lângă aceea a sublocotenentului, post-mortem, Bogdan Valerian Hâncu, asasinat mişeleşte, în teatrul de operaţiuni militare din Irak. Al cărui trup a fost adus în ţară, în sicriul acoperit cu Tricolor, de o delegaţie militară - condusă de generalul Ioan Sorin, actualul lider al Forţelor Terestre Române -, în rândurile căreia viaţa a făcut să fie şi cel ce scrie aceste rânduri. 

Hâncu a fost ucis a doua zi, după ce a luat lumină, de la bisericuţa din lemn, a militarilor români dislocaţi în Irak.  Era o dimineaţă cu soare, de Paşti. Şi militarii italieni l-au solicitat, ca să îi însoţească, într-o patrulare de rutină. Fire veselă, vorbea fluent limba italiană, ca urmare a unei perioade petrecută în peninsulă, înainte de a se înrola, ca voluntar, peste voia părinţilor - amândoi ofiţeri în armata naţională - în batalionul de la Iaşi.

Transportorul militar italian a trecut pe lângă un post de poliţie irakian. Bogdan le-a făcut cu mâna poliţiştilor îmbrăcaţi în cămăşile lor specifice, albastre. I-au răspuns surâzând. Blindatul italian a luat-o apoi la dreapta. A mai mers câteva sute de metri. Şi s-a auzit o puternică explozie. 

La faţa locului, în transportor, patru italieni şi românul nostru erau morţi, arşi de explozia declanşată laş, de la distanţă. Braţele, picioarele şi capetele erau frânte, la toţi. Se mai ţineau de trupuri prin pielea corpului. Atunci am văzut o solidaritate ce nu ţine de regulamentele militare. Au venit cu sutele, nu la ordin, militari aliaţi - americani, italieni, croaţi, bosniaci. Toţi în jurul bisericuţei din lemn, unde slujeau, alături, preotul ortodox român şi cel catolic italian. Niciodată nu am văzut mai multă îndârjire pe chipurile împietrite ale aliaţilor. 

Semn că, la nevoie, nu rămânem singuri. 

Dar, pe 6 mai 1990, românii erau singuri.

Comandantul de batalion, de grăniceri, lângă care am stat, la mijlocul podului de cale ferată, de la Ungheni, mi-a dat să port, pe braţul drept, o brasardă tricoloră. El era cel ce îi luase locul lui Constantin Negru. În împrejurări nu prea ortodoxe. Motiv pentru care amicul meu plecase, în seara aceea, trist şi clipa sa ultimă a venit atât de repede...

De la prima privire, din mijlocul căii ferate suspendate, mi-am dat seama că numai cuminţenia nativă a românilor, de pe ambele maluri ale Prutului, îi mai făcea să asculte, formal, de autorităţi. De o parte şi de alta a podului - valuri, valuri de români. 

Ofiţerii sovietici erau palizi. Le simţeam frica în priviri. Şi nu era o închipuire. Unul dintre ofiţerii lor s-a împiedicat de calea ferată. Era cât pe aici să cadă cu faţa în pietrele ascuţite dintre traverse. 

Grănicerii români au propus devansarea orei, la care se permitea accesul populaţiei, de pe un mal pe altul. Sovieticii nici nu  vroiau să audă de asta. 

Atunci s-a produs imprevizibilul. Prima făptură care a sărit în Prut, ca să îl traverseze. Nu a fost un român din Moldova lor, a sovieticilor de atunci. Nu a fost un român din Moldova noastră.

A fost o căprioară!

Se speriase de faptul că românii din Moldova lagărului sovietic rupseseră gardul de sârmă, trecuseră rapid pe lângă santinelele sovietice, uluite de ceea ce vedeau, apoi ajunseseră pe malul Milcovului de azi şi fluturau drapele roş-galbene-albastre, scandând fantastic:

"MOLDOVA, ARDEALUL ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ!"

Lângă mine şi comandantul de batalion se aflau doi ofiţeri KGB, veniţi special de la Ambasada Uniunii Sovietice, de la Bucureşti. Erau îmbrăcaţi în costume civile. Palizi. Se gândeau cu groază ce vor trebui să raporteze. Unul dintrei ei, cu o voce joasă, într-o limbă română brusc redescoperită, a întrebat: ce o să se întâmple?

Ce să se întâmple? S-au pornit cele două mulţimi de români, una spre alta. 

Nu a mai contat niciun grănicer sovietic.  Se scanda non-stop:

"MOLDOVA, ARDEALUL ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ!" 

Acestea au fost cuvintele la care a tremurat Mihail Gorbaciov. Atunci, Gorbaciov a sunat, speriat, la  François Mitterand, preşedintele Franţei. 

Care a făcut un apel, telefonic, la Ion Iliescu, cerându-i să nu facă vreo imprudenţă. 

Adică...să NU folosească entuziasmul celor peste 1.000.000 de români, care au trecut paşnic, atunci, în Basarabia,

Generalul Petre Teacă - comandantul Trupelor de Grăniceri - mi-a oferit aceste ultime detalii, în seara zilei de 6 mai 1990.

Asta după ce omologul de peste Prut, general sovietic, îl plimbase cu elicopterul, de-a lungul frontierei, pentru ca să îi arate camioanele pitite în păduri, pline cu pistolari ce aveau şi câini lupi, gata să îi sfâşie...pe acei simpli cetăţeni români.

Precum naziştii! 

Şi o să reamintesc asta de câte ori va fi nevoie.

Atunci, România mai era parte a Tratatului de la Varşovia. Acum este în NATO.

Atunci, Ion Iliescu tremura şi pentru ziua sa de mâine, în fruntea bucatelor ţării. Acum, mandatele prezidenţiale sunt constituţionale. 

Atunci, România de la răsărit abia aştepta să se prăbuşească, cum s-a şi întâmplat, colosul sovietic. Acum, Republica Moldova este scuturată de ultimele spasme ale boierilor vânduţi Moscovei, precum ultimii conducători ai Republicii Democrate Germane. 

Din fericire şi premierul de la Bucureşti şi acela interimar, de la Chişinău, au dat semnale, deloc neserioase, privind conectarea sistemelor ce vor permite livrări de energie electrică suplimentară şi gaze naturale, din România în Republica Moldova, în următorii ani. Nu decenii. 

Semn că, probabil, în cinci-zece ani, podurile de peste Prut vor fi interne, nu între două state ale aceluiaşi popor. 

Cui nu îi convine această afirmaţie să aplaude, pe 9 mai, la Chişinău, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, pe cei care neagă existenţa limbii române între Prut şi Nistru. Vizionare plăcută.