Alegerile din 24 februarie nu au condus spre victoria unui singur partid, care să-şi aroge guvernarea Republicii, ci votul a produs 3 forţe politice, aproape egale, cu viziuni diferite:

1. Igor Dodon şi PSRM (35 mandate) - pro-rus;
2. Vlad Plahotniuc şi PDM (30 mandate) - pro-european;
3. Blocul ACUM, format din PAS (14 mandate) şi PPDA (12 mandate) - pro-european;
4. Partidul Şor (7 mandate);
5. Independenţi (3 mandate);

Au urmat 3 luni, timp în care s-au încercat, câteodată mimat, negocieri politice, pe baza unui compromis rezonabil, între cele 3 forţe principale. Iniţial, Blocul ACUM a cerut funcţiile cheie de Speaker şi Prim-Ministru, iar PDM a răspuns pozitiv, numai că Maia Sandu şi Andrei Năstase au refuzat orice negociere cu democraţii lui Plahotniuc, datorită istoriei recente. Ulterior, Blocul ACUM a propus un pachet de legi de „dezoligarhizare“ a instituţiilor şi a invitat PSRM la discuţii, unde Dodon a cerut „partea leului“: Speaker, Reintegrare, Interne, Apărare, Externe, revenirea SIS în subordinea preşedintelui, statut pentru limba rusă şi o posibilă federalizare a Republicii, concepută la Moscova. Însă, nu s-a ajuns la niciun compromis, deoarece Blocul ACUM dorea şi funcţia de Speaker, pentru a introduce şi vota pachetul dezoligarhizării, iar PSRM acţiona după dictonul „ce-i în mână nu-i minciună“, chiar dacă Blocul promitea că va renunţa ulterior la funcţie. Pe scurt, negocierile erau blocate, iar Plahotniuc a profitat de situaţie, anunţând că invită PSRM la discuţii pentru o majoritate şi un Guvern, cumva validând zvonurile politice de la Chişinău privind acest scenariu. Între timp, Dodon sesizase Curtea Constituţională privind data dizolvării Parlamentului ales, deoarece avea nevoie de clarificarea Curţii privind de la ce dată se calculează cele 3 luni: validarea mandatelor versus convocarea Parlamentului, iar neoficial se cunoştea data de 9 iunie.

Pe data de 3 iunie, lucrurile s-au schimbat la 180 grade, prin venirea unui adevărat „desant“ extern în Republica Moldova: 

1. Johannes Hahn - Comisar UE pentru Extindere;
2. Bradley Freden - Director al Oficiului pentru Afaceri Est Europene din Dep. de Stat SUA;
3. Dmitri Kozak - Vicepremier al Rusiei şi Reprezentant special pentru relaţii economice cu Rep. Moldova;

Mesajul cel mai puternic a fost al comisarului european, care a operat o presiune politică asupra actorilor:

1. Alegerile anticipate ar duce la suspendarea suportului financiar FMI, iar UE ar urma acelaşi exemplu;
2. Este necesar formarea unui Guvern;
3. Asistenţa macrofinanciară va fi deblocată după ce Guvernul şi-ar face temele.

Ulterior, în aceeaşi seară, Maia Sandu şi Andrei Năstase au fost la Reşedinţa de Stat pentru o întrevedere oficială cu vicepremierul Rusiei, Dmitri Kozak, fapt care a cauzat consternare, dar si semnalul ca un pact strategic a fost înfăptuit. Ulterior, birourile politice de conducere ale PAS si PPDA au votat pentru o alianta cu PSRM.

Din acest moment, a început o cursă contracronometru, unde Blocul ACUM a reînceput discuţiile cu PSRM, plus că socialiştii au dorit să cunoască şi oferta democraţilor, iar pe 7 iunie, în urma unei noi runde de negocieri, socialiştii au anunţat că se va merge la anticipate. Pe acest fond, Curtea Constituţională, vine şi anunţă că termenul de 3 luni înseamnă 90 zile, iar ziua de 7 iunie este a 90-a zi, iar până la ora 00:00 va trebui ajuns la un acord sau se va merge la anticipate. Maia Sandu şi Andrei Năstase cheamă din nou socialiştii la negocieri, în miez de noapte, pâna la urmă ajungându-se la un consens. A doua zi, Dodon anunţă că nu va dizolva parlamentul, pe baza propriei interpretări a art. 85 şi a sintagmei „poate dizolva“, acuzând CCM de lovitură de stat. Blocul ACUM şi PSRM o aleg pe Zinaida Greceanîi, liderul de jure al socialiştilor, în funcţia de Speaker şi pe Maia Sandu, liderul PAS, ca Premier, totul sub privirea ambasadorului SUA de la Chişinău, prezent în Parlament. Între timp, CCM îl suspendă pe Dodon, timp de câteva minute, astfel încât Pavel Filip să devină Preşedinte interimar pentru a semna decretele de dizolvare şi anunţare a anticipatelor pentru 6 septembrie; plus, CCM decide că orice act al Parlamentului este nul ab initio. Astfel, Curtea şi Parlamentul duceau un război al supremaţiei juridice şi al legitimităţii, plus că existau două Guverne concomitent. Pe acest fond, Plahotniuc publică o înregistrare, filmată la negocieri, în care Dodon recunoaşte că este susţinut financiar de Moscova şi că se doreşte implementarea federalizării; PSRM avea deja funcţia de vicepremier pentru Reintegrare şi pe cea de ministru al Apărării în noul Guvern Sandu, Internele fiind date lui Andrei Năstase. PDM cheamă oamenii în stradă, instalează corturi în faţa instituţiilor guvernamentale şi cere demisia lui Dodon pentru trădare.

Începe „lupta la baionetă“, unde fiecare actor doreşte să cucerească poziţii vitale: PDM şi instituţiile aflate în subordinea sa versus Guvernul Sandu şi comunitatea internaţională, care vine să recunoască noul guvern; însă, Rusia are două mesaje cu nuanţe interesante:

1. Dmitri Kozak: „Mă bucur să observ susţinerea acestei poziţii din partea UE şi SUA. Din punct de vedere geopolitic, acest eveniment minor confirmă nevoia de a coopera şi de a ajunge la un acord privind problemele cheie ale ordinii mondiale în baza unei platforme comune şi civilizate.“

2. Vladimir Putin: „Puterea în Republica Moldova a fost uzurpată de oligarhi. Îl vom susţine pe Igor Dodon şi partenerii săi.“

Mesajul Moscovei a fost scurt, clar şi cuprinzător, prin care şi-a afirmat propriile interese la Chişinău, ele fiind acceptate în prealabil de către SUA şi UE: colaborare tripartită pentru menţinerea status-quo-ului regional în ideea „cordonului sanitar“ şi înlocuirea „rebelului“ Plahotniuc cu „partenerul“ Dodon. Astfel, după 10 ani, Rusia revine la „masa“ politicii de la Chişinău, având „uşa“ deschisă din interior de către un partener loial şi unul conjunctural, având o soarta încă incert[.

Între timp, Ucraina acţionează ca un actor interesat şi vizat de mişcările Rusiei, mai ales la Chişinău, fiind conştientă de faptul că orice rezultat de acolo i se poate aplica şi ei, prin puterea precedentului: federalizarea prin dominaţia minorităţii faţă de majoritate. În acest sens, a întreprins paşi consistenţi:

1. A emis un comunicat în care se poziţionează anti-federalizarea Rep. Moldova;
2. SBU a întărit monitorizarea pe frontieră;
3. A avut o şedinţă a Consiliului de Apărare şi Securitate;
4. L-au trimis pe reprezentantul lor, din Formatul 5+2, Viktor Krîjanovski, la Chişinău.

În acelaşi spirit, România, statul-frate şi partenerul strategic, a comunicat şi acţionat într-o manieră atipică şi lentă, prin comunicate neangajante, iniţial, de la nivelul Palatului Cotroceni şi Victoria, ulterior prin trimiterea unei scrisori către UE, pentru o colaborare comună, şi la final, trimiţând o delegaţie comună, a celor două palate, la Chişinău, fapt care a şi dus la rezolvarea situaţiei: guvernul interimar Filip a demisionat, PDM a revenit în Parlament pentru a intra în opoziţie şi Vlad Plahotniuc a plecat pentru „a-şi securiza familia“ din Elveţia (cu o posibilă relocare în Turcia, pe fondul parteneriatului cu Erdogan), dar anunţând că nu va renunţa la mandat şi la conducerea partidului, astfel încât să nu existe transferuri de la PDM către PSRM; pe acest fond, „a stării de fapt“, Curtea Constituţională şi-a revizuit ultimele decizii, astfel încât Parlamentul, cu majoritatea ACUM-PSRM, şi Guvernul Sandu să fie în cadrul constituţional.

Republica Moldova rămâne în „no man’s land“, fiind butonată extern prin actorii politici interni, unde alianţa „temporară“ ACUM-PSRM exemplifică pactul tripartit privind reactualizarea „liniilor roşii“ deja trasate de Rusia încă din 1992 în Transnistria şi reafirmate în 2014 prin Crimeea şi Donbas. În acelaşi timp, „seva“ tânără din Republică se „scurge“ în Occident prin vize şi cetăţenii româneşti, satele sunt abandonate rând pe rând şi el capo di tutti capi este schimbat cu altul încă de la Independenţă: Snegur-Moţpan-Sangheli, Lucinschi, Voronin, Filat, Plahotniuc. Orice victorie duce la reaşezarea taberelor, deoarece „pacea este continuarea războiului sub alte forme“. În acest sens, competiţia politică dintre cei doi aliaţi „conjuncturali“, uniţi de tripartita externă, va începe în „războiul resurselor“: administrative, economice, dar mai ales în zona judiciară şi de justiţie. La ora actuală, Maia Sandu are Internele, dar a trebuit să cedeze Armata, SIS şi SPPS, astfel încât va trebui echilibrată balanţa. Nu va exista nicio aderare la UE în 2030 sau 2040 sau 2050, din motive evidente. Unica şansă pentru toţi românii, ucrainienii, ruşii, găgăuzii şi bulgarii din Republica Moldova este Unirea cu România!