Secretele căluşului, dansul popular românesc care a cucerit o lume întreagă. Ce legătură are cu ielele şi cine este Mutul, adevărata căpetenie a căluşarilor

Secretele căluşului, dansul popular românesc care a cucerit o lume întreagă. Ce legătură are cu ielele şi cine este Mutul, adevărata căpetenie a căluşarilor

Imagine cu căluşari la Festivalul Naţional de Căluş de la Slatina - 2015    (FOTO: Mugurel Manea)

Căluşul este unul dintre cele mai valoroase dansuri tradiţional al ţării noastre. Istorici cunoscuţi precum Dimitrie Cantemir sau Mircea Eliade s-au aplecat asupra studierii acestui obicei străvechi care, anual, în luna iunie, umple zona Olteniei cu sunetul său atât de familial. Dansul în sine nu este unul întâmplător, iar costumul unui căluşar trebuie să îndeplinească anumite cerinţe foarte clar stabilite ce au fiecare însemnătatea ei.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe seama căluşului au circulat tot felul de legende - unele adevărate, altele închipuite. Cert este că el reprezintă una dintre cele mai originale tradiţii româneşti. Dansul căluşarilor, atât de ritmat încât îţi readuce instantaneu buna-dispoziţie, nu este defel unul oare jucat la întâmplare, ci tehnica şi paşii sunt bine aleşi. De asemenea, costumul unui căluşar trebuie să îndeplinească anumite cerinţe foarte clar stabilite ce au, fiecare, însemnătatea ei.

Gheorghe Atanasescu, inginer de profesie, dar, altfel, unul dintre puţinii oameni de cultură ”compleţi” din judeţul Olt prin domeniile în care excelează – etnografie, istorie, fotografie, pictură ş.a., spune că obiceiul Căluşului nu este defel unul specific doar zonei Olteniei şi Munteniei, ci şi în Ardeal, de exemplu.

”Pe la Rădeşti (sat în judeţul Olt, n.r.), de unde sunt eu, se credea, pe când eram copil, că, în vremurile trecute, cu mii de ani în urmă, atunci când nu se organizase familia, căluşarii veneau de Rusalii, lăsau gravide - prin atingere cu ciomagul - fetele nemăritate, apoi fugeau în pădure pentru a scăpa de obligaţia de creştere a copiilor. Aceeaşi explicaţie am auzit-o şi prin Maramureşul istoric, Poenile de sub Munte, Petrova, Leordina, Ruscova  - localităţi cu mulţi ucrainieni, unde căluşarii veneau ca nişte cai, căluşei, care struneau năravul iepelor, ielelor, relelor, apoi fugeau şi se băgau în vârful Puzdelor, de unde mai ieşeau la celelalte Rusalii, când erau chemaţi de iele, atunci când copii născuţi se măriseră şi trebuiau făcuţi alţii”, afirmă Gheorghe Atanasescu.

În ce priveşte simbolistica căluşului, trebuie menţionat că dansul efectiv ar fi avut ca sursă de inspiraţie burniţa - ploaia măruntă pe care o invocă dansatorii din căluş. Înainte ca dansul să ajungă ce este acum, respectiv să fie jucat mai mult pe senă, ”se bătea” în bătătura (curte, n.r.) fiecărui gospodar. De altfel, prin vechii căluşari exista vorba că, dacă aveai probleme la tălpi din cauza bătăturilor la tălpi, cel mai bun leac pentru vindecare era uleiul de răsură/măceşe. Răsura sau măceşul este un arbust care creşte peste tot, iar frunzele, florile şi fructele sale – măceşele - conţin aproape toate vitaminele: A, B1, B2, C, PP, K, E, F, fiind extrem de indicat pentru prevenirea multor boli.

Iar acest ulei de răsură nu este întâmplător pomenit în legătură cu căluşul deoarece înseamnă un al simbol al acestui dans străvechi pentru că tufa de răsură (cunoscut mai ales sub numele de măceş) semnifica măsura  pe care trebuia s-o treacă orice căluşar care, înainte de începutul  pregătirii căluşului, trebuie să sară peste o ”răsură”, ce reprezenta acel hotar dintre două locuri de pământ care, fiind mai puţin muncit, dădea voie măceşilor să-şi dezvolte coroanele sferice de câţiva metri.

”Legătura” este un alt obiect-simbol de nelipsit în căluş: ”Această legătură erau o grămăjoară de plante miraculoase, care se punea în vârful parului de stejar din căluş şi care trebuia să aibă legate împreună, printre altele, nouă buruieni vindecătoare: tei, usturoi, pelin, răsură, soc, nuc, busuioc, muşeţel, alun etc. Apoi mai avem podoabele cu care trebuia costumaţi căluşarii: iia, <rochiţa> liliachie - a cărei culoare se obţinea prin fierberea rochiţei căluşarului în frunze, flori şi fructe de boji -, mărgelele de la gât - măceşe prinse pe o aţă din coajă de tei folosite şi de călugării catolici din antichitate ca mătănii rozolii. Culoarea albă dominantă a costumului de căluşar scoate în evidenţă roşul unor piese precum beţele - antidot împotriva deochiului”, precizează Gheorghe Atanasescu.

Căluşarii primesc beţe şi basmale de la fete şi femei deoarece se spune că, astfel, acestea vor fi protejate de boli peste an; în plus, fetele speră să se căsătorească mai repede, iar femeile sterile să aibă copii. Clopoţeii, nelipsiţi, sunt purtaţi de căluşari la picior, la brâu sau la gât, despre ei spunându-se că zgomotul pe care-l fac alungă spiritele rele. Inelele, păftăluţele, cordelele, florile, fluturelele întregesc echipamentul căluşeresc.

Tot ca legendă despre căluş se spune că ar fi un dans popular ce are legătură cu cultul unui străvechi zeu cabalin ce imita tropăiturile calului. Dansul este executat de băieţi sau bărbaţi cu lovituri ale călcâielor, bătăi apăsate în pământ, sărituri în aer şi strigături. În trecut, mamele îşi aduceau copiii pentru a fi săriţi de căluşări, crezând că în acest mod vor creşte sănătoşi şi voinici. Numărul căluşarilor este, de regulă, impar.

Mutul este adevărata căpetenie a căluşului: în general, poartă pe faţă o mască din piele de capră şi, pe cap, are o căciulă din piele de ied. Numele îi vine de la faptul că el nu vorbeşte cu ”muritorii de rând”. Teoretic, este greu de prezentat ce anume face mutul în timpul jocului: merge înaintea cetei, intră în curţile oamenilor şi delimitează spaţiul sacru în care vor juca căluşarii, pune în mijlocul cercului obiectele care vor fi vrăjite (usturoi, pelin, frunze de nuc, un vas cu seminţe sau cu apă etc.), îi pedepseşte pe căluşarii neatenţi la comanda vătafului (conducătorul cetei de căluşari, n.r.), uneori chiar îi opreşte pe lăutari din cântat pentru ca el să facă tot felul de năzdrăvănii - îmbrăţişează femeile şi fetele, se repede după copii şi-i sperie ş.a. Practic, mutul atrage atenţia şi interesul spectatorilor, iar în timpul jocului face tot ce vrea: se amuză, joacă, nu răspunde la comenzile vătafului, iese şi intră în dans când vrea, îi face pe căluşari să comită greşeli şi apoi tot el îi pedepseşte lovindu-i cu băţul pe spate. Bărbatul care joacă rolul mutului nu este ales, ci el se impune prin calităţi înnăscute sau dobândite de dansator.

Mutul este respectat de ceata de căluşari, dar şi de oamenii din sat. Vătaful, pe de altă parte, este conducătorul al cetei de căluşari: este respectat şi temut de căluşari şi se deosebeşte de ei prin detalii ale costumaţiei: are fes roşu şi beţe mai late. El este cel care instruieşte ceata, conduce jocul cu autoritate şi îi revin obiceiurile legate de steag, cioc, vindecarea bolnavilor ”luaţi din căluş”. Deşi colaborează cu Mutul în anumite momente ale ceremonialului, vătaful îi este subaltern şi credincios acestuia.

Despre vechii căluşari se mai ştie că, pentru a se apropia de perfecţiune, învăţau să joace căluşul în putină (butoi din lemn) - sub corlată -, legaţi la picioare sau ”înjugaţi”.

Cea mai veche descriere autentică a căluşului şi căluşarilor o avem de la Dimitrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”, apărută în anul 1716: ”…jucătorii se numesc căluceri, se adună o dată pe an şi se îmbracă în straie femeieşti. În cap îşi pun cunună împletită din frunze de pelin şi împodobită cu flori; vorbesc ca femeile şi ca să nu fie recunoscuţi îşi acoperă obrazul cu pânză albă...”.

Despre căluş şi căluşari pomeneşte şi Romulus Vulcănescu în ”Mitologie română” (1985): ”Când citim descrierea ciudatei societăţi iniţiatice la Cantemir nu putem să nu fim surprinşi de  amestecul de feminitate simulată, violenţă şi moarte. Să fi fost oare căluşarii o asociaţie homosexuală iniţiatică?... Iar puterile magice ale iniţiaţilor să fi venit de la totala lor heterogeneitate a cărei dezvăluire era pedepsită cu moartea aşa cum era pedepsită cu moartea  homosexualitatea în societatea normală?”.

O explicaţie şi mai ciudată oferă Mircea Eliade în ”De la Zamolxis, la Gengis-Han”, unde lămureşte participarea la căluş a ielelor, relelor, lelelor prezente de la Pacific la Atlantic. El spune, astfel, că ielele sunt invocate ca ”lele” şi ”leliţă”, cuvinte ce apar în versurile căluşului.

Nu în ultimul rând, vorbind despre căluş nu putem să nu amintim despre marele folclorist Constantin Brăiloiu, cel care, în anul 1935, a trimis la Festivalul Internaţional de Folclor de la Londra formaţia de căluşari din Pădureţi, judeţul Argeş. Iată cum descrie revista ”Folk Dancers” momentul căluşarilor români: ”Dougas Kennedy a trebuit să cutreiere Londra după usturoi proaspăt deoarece căluşarii din Argeş au refuzat să urce pe scenă fără usturoi proaspăt la steagul ritual, despre care ei credeau că conferă puteri supranaturale venite de la iele”. Festivalul de pe Albert Hall din Londra avea să fie câştigat de căluşarii din Pădureţi - România. Astăzi, satul Pădureţi din judeţul Argeş continua să ducă mai departe tradiţia căluşului, membrii actualului grup participând cu succes la numeroase competiţii de profil.

Mai puteţi citi pe aceeaşi temă:

FOTO+VIDEO  Marele Premiu al concursului naţional pentru copii „Căluşul Românesc” de la Slatina a rămas la Olt

VIDEO  Slatina, capitala căluşului din România pentru a 17-a oară

Slătineanul Gheorghe Atanasescu, un nostalgic incurabil al Regalităţii: "Sunt monarhist de când mă ştiu"

FOTO+VIDEO  Ziua Regalităţii: adevărata semnificaţie a zilei de 10 Mai, explicată de unul dintre cei mai cunoscuţi regalişti

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările