Diferenţele dintre saşi şi şvabi. Etnicii germani au ajuns pe teritoriul actual al României la diferenţă de cinci secole unii de alţii şi vorbesc dialecte diferite

Diferenţele dintre saşi şi şvabi. Etnicii germani au ajuns pe teritoriul actual al României la diferenţă de cinci secole unii de alţii şi vorbesc dialecte diferite

Sasi (stânga) şi şvabi (dreapta) in costume traditionale - Foto stânga - Arhiva Centrului de dialog şi cultură Friedrich Teutsch al Bisericii Evanghelice C.A. din România. Foto dreapta - Ştefan Both

Perioadele de timp diferite în care au ajuns pe actualul teritoriu al României, religia, dar şi dialectul vorbit sunt doar câteva din aspectele care îi diferenţiază pe saşi şi pe şvabi, şi unii, şi alţii membri ai comunităţii de etnici germani din ţara noastră.

Ştiri pe aceeaşi temă

Primul şi cel mai important aspect care îi diferenţiază pe saşi şi pe şvabi este legat de perioadele istorice diferite în care au ajuns pe teritoriul României şi de locurile din ţară unde aceştia s-au stabilit. Practic, saşii şi şvabii nu au avut, anterior venirii lor în România, nicio legătură unii cu ceilalţi, iar identitatea comună s-a format „pas cu pas” ca şi etnici germani minoritari în România. 
 
„Saşii s-au aşezat aici când Transilvania aparţinea de regatul maghiar, începând cu secolul XII, mijlocul secolului XII şi în principiu au fost chemaţi din două motive: pentru a apăra Transilvania împotriva invaziilor şi a o dezvolta economic. Ei au primit privilegii şi aveau dreptul să se autoadministreze complet, să-şi aleagă atât preoţii, ceea ce era iarăşi foarte rar în timpul catolic, cât şi juzii. Obligaţiile lor erau plata impozitelor şi participarea la războaie, apărarea Transilvaniei. Timp îndelungat saşii au plătit peste jumătate din întreg impozitul Transilvaniei, deşi au fost doar un grup destul de mic tot timpul“, explică Winfried Ziegler, istoric şi director executiv al Forumului Democrat al Germanilor, organizaţia de Transilvania.
 
Nu se ştie cu exactitate de unde provin saşii, dar lingvistic s-a realizat că dialectul săsesc seamănă foarte mult cu ceea ce se vorbeşte astăzi în Luxemburg şi astfel se spune că probabil o mare parte vin din zona Luxemburgului până spre Rin. „Sunt cel puţin câţiva şi din Germania de Sud de astăzi, Bavaria, zona aceea, şi au fost şi flamanzi, şi valoni. Şvabii bănăţeni au venit mult mai târziu, după al doilea asediu al Vienei de către turci prin 1685, practic când trupele habsburgice au intrat în zona Banatului. Banatul era foarte puţin populat şi era şi o zonă unde agricultura era anevoioasă, erau multe mlaştini. Atunci, Imperiul Habsburgic a început o colonizare masivă a Banatului, dar nu doar prin germani, ci prin populaţii din întregul imperiu. Au venit şi cehi, şi slovaci, şi sârbi, şi maghiari, şi evrei, tot felul de populaţii au fost aşezate. Nu exista un sistem special de drepturi sau privilegii. S-au construit sate noi foarte riguros organizate de administraţia habsburgică“, mai spune Winfried Ziegler (foto jos)
 
 

Religie, simboluri şi tradiţii

 
Al doilea lucru important care îi diferenţiază pe saşi şi pe şvabi este religia. Primii sunt evanghelici luterani, iar şvabii, catolici. Spre deosebire de şvabi, saşii au avut o biserică proprie şi asta i-a ajutat foarte mult în păstrarea identităţii. „Şvabii erau catolici şi astfel nu au avut organizaţie bisericească separată cumva doar a populaţiei germane. În schimb, saşii, la reformă, au trecut la Biserica Evanghelică Luterană şi astfel au avut şi o biserică proprie. Asta i-a ajutat foarte mult când sistemul medieval de drepturi a fost desfiinţat: s-au regăsit în biserica proprie. Asta le-a lipsit şvabilor bănăţeni, la fel şi şvabilor sătmăreni, care toţi erau catolici şi aşezaţi în jurul Sătmarului. Neavând o structură proprie, la şvabi maghiarizarea a avut un impact mai mare. Pentru saşi, maghiarizarea nu a avut aproape niciun efect. Şvabii sătmăreni, de exemplu, au fost în mare majoritate maghiarizaţi“, adaugă Winfried Ziegler. 
 
În ceea ce priveşte simbolurile fiecărui grup, saşii, având structuri separate, au avut şi un steag propriu, albastru şi roşu, pe care s-a folosit iniţial stema Transilvaniei, şi apoi o stemă proprie. Portul tradiţional, spune istoricul, este de asemenea complet diferit. „Există şi port specific, atât la saşi, cât şi la şvabi. La saşi e interesant că diferă în fiecare sat destul de mult: la bărbaţi sunt nişte cizme negre, pantaloni negri, brâu de piele cu broderie tot din piele, cămăşi albe brodate cu negru, o cravată neagră brodată în diferite culori, aproape totul alb negru. Doar brâul şi cravata sunt colorate. La femei e după zone. În zona Ţării Bârsei e mult alb şi bej, în Bistriţa - mult alb-negru, în restul Transilvaniei mai viu colorat. Există benzi de stofă din mătase brodate foarte viu pe care le poartă din păr până în jos. La şvabi, specific la femei sunt rochiile foarte late, cu mai multe rochii care se poartă dedesubt, până la şapte straturi. La bărbaţi, tot alb-negru în mare majoritate, iar la ei se poartă şi pălării negre“, mai spune Winfried Ziegler. 
 
Saşi
 
Păstrate şi astăzi la saşi sunt tradiţia stropitului, în a doua zi de Paşte, Maialul, la începutul lunii mai, şi Sărbătorile Coroanei, organizate de obicei de Sfântul Pavel. „Atunci se ridică pe un stâlp o coroană mare, un băiat o escaladează şi ţine o scurtă cuvântare de acolo. După aceea e sărbătoare. La început de mai, se face Maialul. de început de primăvară, o serbare pentru tineri şi copii. Se merge într-o pădure lângă oraş, la început este spectacol şi după aceea, un picnic. La şvabi avem Keirveih, sărbătoarea hramului bisericii, care se ţine în fiecare sat, cu port popular şi dans“, adaugă Winfried Ziegler. 
 

Cele două dialecte 

 
Deşi cu toţii sunt etnici germani, saşii şi şvabii au dialecte total diferite şi, atunci când vorbesc, pentru a se înţelege, folosesc limba germană literară. „Limba săseasca seamnănă mult cu luxemburgheza de astăzi, s-a vorbit ceva asemnănător şi în alte părţi ale Germaniei, dar acolo practic limba a evoluat“, adaugă Winfried Ziegler. 
 
Wolfgang Rehner, preot şi bibliotecar în cadrul Centrului de dialog şi cultură Friedrich Teutsch al Bisericii Evanghelice C.A. din România, povesteşte amuzat că există şi o glumă apropo de dialectele diferite ale saşilor şi şvabilor, aceea că, dacă vor să se înţeleagă, cel mai bine e să vorbească limba română. 
 
„În dialect nu prea se înţeleg. Dialectele diferă foarte mult şi în interiorul Germaniei. Diferă ca şi construcţie, ca şi vocabular, dar mai mult sunetele. Sunt diferenţe de sunet inclusiv la elemente de vocabular uzual. Saşii au venit din mai multe părţi şi dialectele moştenite s-au mai amestecat, s-au mai unificat dar nu total“, explică Wolfgang Rehner (foto jos)
 

Saşii şi prima atestare a Sibiului

 
Istoria saşilor în Transilvania este legată în primul rând de Sibiu, prima menţiune documentară referitoare la oraş, cea din 1191, fiind cea a prepoziturii (n.r. – funcţie de conducere în anumite congregaţii religioase) saşilor cu sediul la Sibiu. „Cucerirea Transilvaniei se face treptat de către regalitatea maghiară, nu este un proces care se întâmplă într-un an-doi, am putea spune că acest proces a ţinut câteva sute de ani bune. Una este să ocupi un teritoriu, al doilea lucru este să-l şi administrezi. Ei aveau nevoie, pe lângă controlul efectiv al teritoriului, şi de o dezvoltare a acestuia, pentru că Transilvania avea foarte multe resurse. Regalitatea maghiară are această idee de a invita în Transilvania populaţii alogene pe baza unui contract prin care cei care veneau aveau obligaţia de a dezvolta teritoriul pe care se aşezau şi de a-l apăra, ei primind în schimb libertăţi, mai ales libertatea de a nu avea decât direct suveran pe însuşi regele“, spune istoricul Răzvan Pop, directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Sibiu.
 
„Primul nucleu de colonizare este zona Sibiului de astăzi, de aceea cele mai vechi aşezări atestate ale saşilor sunt cele din jurul Sibiului începând cu Sibiul în sine, care este atestat la 1191. S-au aşezat în comunităţi distincte una de cealaltă la început, apoi a început acest proces de adunare în jurul lor. Primul centru care a avut o oarecare autoritate administrativă şi judiciară a fost Sibiul şi de aici şi începe atestarea Sibiului, la 1191, când practic se decidea ca prepozitura principală a saşilor să fie cea din Sibiu, cu hramul Sfântului Ladislav“, mai spune istoricul Răzvan Pop. 
 

Etnicii germani în România de azi

 
Potrivit istoricului Winfried Ziegler, astăzi în România mai trăiesc aproximativ 36.000 de etnici germani, comparativ cu 850.000 câţi erau în perioada interbelică. Din cei 36.000, aproximativ 12.000 sunt saşi, iar restul, şvabi bănăţeni, şvabi sătmăreni, germani din Banatul montan, germani din Bucovina, Dobrogea şi Bucureşti.
 
Etnicii germani sunt reprezentaţi de un deputat în Parlamentul României, în cadrul Grupului Minorităţilor Naţionale, iar organizaţia care îi reprezintă pe plan politic este Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR). FDGR este format din organizaţii locale, judeţene şi regionale. Cele regionale sunt în număr de cinci, câte una pentru: Regiunea Extracarpatică, Banat, Bucovina, Transilvania de Nord şi Transilvania. Între 2002 şi 2013 FDGR a fost condus de către Klaus Iohannis, actualul preşedinte al României, iar în prezent la conducerea formaţiunii se află medicul Paul Jurgen Porr. După ultimele alegeri locale, cele din 2012, FDGR are nouă primari, şapte în comune din judeţul Satu Mare, unul în municipiul Sibiu şi unul în oraşul sibian Avrig, dar şi 11 consilieri judeţeni, dintre care nouă la Sibiu şi doi la Braşov. 
 

Şvabii bănăţeni au venit cinci secole mai târziu

Aducerea coloniştilor şvabi în sud-estul Europei, acum mai bine de 300 de ani, a fost un experiment economic, social şi cultural remarcabil al acelor vremuri. Din nimic, din zone mlăştinoase, din păduri dese şi munţi sălbatici, şvabii au lăsat în urma lor sate şi oraşe înfloritoare. Au adus cu ei o cultură aparte, au dezvoltat industrii şi bresle. Înainte de a vorbi despre cine sunt şvabii, de unde au venit, în ce condiţii, care este tradiţia, religia şi limba lor, trebuie spus că viaţa primilor colonişti nu a fost deloc simplă. 
 
„Şvabii s-au stabilit într-o zonă în care turcii au lăsat prăpăd, unde au fost epidemii de ciumă, cu ţinuturi depopulate, cu mlaştini, sălbăticie şi boli. În toată zona de la Partium (Satu Mare, Bihor, Arad), în Banat (Timiş, Caraş-Severin), într-o parte din Hunedoara, Alba şi Mehedinţi a supravieţuit, după plecarea turcilor, mai puţin de opt la sută din poluţia băştinaşă. În toată această vastă zonă trăiau în jur de 37.000 de persoane, erau mai puţini locuitori decât are astăzi Lugojul“,  a declarat istoricul Michael Sellner (foto jos - sursa Banater Zeitung)
 
 

 

 
Şvabii au venit pe aceste meleaguri cu 550 de ani după stabilirea saşilor în Transilvania. Între cele două etnii există mai multe diferenţe decât asemănări. Aşadar, şvabii au venit în perioade de timp şi contexte diferite, din zone diferite, cu religie, cultură şi limbă fundamental diferite.
 
„În primul rând vorbim de această diferenţa de 550 de ani între aşezările saşilor în Transilvania şi şvabi. La venirea şvabilor, saşii aveau un aer de superioritate. Şi multă vreme a durat până să capete respect pentru ei. Şvabii au fost nevoiţi să înceapă totul de la zero. Habsburgii au fost şmecheri. Ei erau veşnic în conflicte teritoriale cu landurile germane. Aşa că, în loc să trimită în aceste zone oameni din ţinuturile lor, au făcut aceste oferte populaţiei sărace din anumite landuri germane. Aveau nevoie de oameni. Erau prăpădite şi landurile germane de războaie, boli şi dările feudale. Germania nu exista pe atunci, erau foarte multe state feudale şi fiecare impozita la greu populaţia“, a mai declarat istoricul. 
 

Puţini şvabi au supravieţuit primei colonizări

Paradă a şvabilor din Săcălaz. FOTO: STEFAN BOTH

Celor care doreau să vină în Banat li se promiteau la început 15 ani de scutiri de taxe, apoi 10 şi în final cinci ani, fără impozite. Li se dădea locul de casă şi o grădină. În jur de 80 la sută din primii colonişti au murit după trei ani din cauza bolilor. Există un proverb şvăbesc care spune: „Primului îi era hărăzită moartea, celui de-al doilea, munca, celui de-al trelea pâinea“. „Motivul pentru care plecau acei oameni din landurile germane este asemănător cu motivul pentru care astăzi românii pleacă în Italia, Germania, Spania sau Anglia. Nu exista altă motivaţie decât o viaţă mai bună. Aşa s-a făcut colonizarea“, a mai spus Michael Sellner. 
 

Şvabii sătmăreni au fost primii

 
Primii şvabi vin în zona Satu Mare începând cu 1712, la iniţiativa contelui Sandor Karoly (unul dintre politicienii cei mai remarcabili din timpul său). În 30 de ani, contele Karoly înfinţează opt sate colonizându-le cu 600 de familii romano-catolice provenite din Suebia Superioară.
 
„Nobilii maghiari şi-au revendicat terenurile pentru care plăteau înainte tribut la turci. Când au redevenit stăpâni, nu avea cu cine să lucreze pământurile. La nord de Mureş, turcii au fost izgoniţi mai repede, la 1687, cu 30 de ani mai devreme decât zona Banatului. Aceşti nobili maghiari, conţi şi moşieri, cum ar fi Eszterhazi, Bathany sau Karoly, au adus pentru ei populaţie germană de confesiune romano-catolică. Ei au fost primii, înainte de colonizatorii administraţiei habsburgice“, a afirmat Michael Sellner. 
 
După eliberarea Banatului de către trupele habsburgice, din 1716, colonizările cu populaţie germană de confesiune romano-catolică continuă în trei etape. Prima, colonizarea caroliană (după împăratul Carol al VI-lea), între 1718-1740. A doua, colonizarea tereziană (de la împărăteasa Maria Terezia), între 1744-1772, şi a treia, între 1782-1783, numită colnizarea iosefină (după împăratul Iosif al II-lea).
„Nu există asemănare între saşi şi şvabi pentru că provin din zona diferite, unde se vorbeau limbi diferite. Ei nu se pot înţelege. Saşii vorbesc luxemburgheza. Filologic, la saşi au existat două răsturnări a vocalelor şi consoanelor sub influenţa limbii latine. Şvăbeasca e o limbă germanică mai modern“, a mai declarat Michael Sellner. 
 
Istoricul afirmă că există şi diferenţe legate de trăsăturile fizionomice: „Cei din Mediaş şi Ţara Bârsei sunt mai scunzi, cei din zona Sibiu mai înalţi, mai zvelţi. Şvabii sunt mai înalţi în zona Giarmata, Lugoj, în zona Timişoara-Mureş sunt mai bondoci, mai rotunzi. Cei de la munte sunt diferiţi datorită muncii grele, sunt robuşti, minieri“, a explicat Sellner.
 

Dispreţul saşilor orăşeni 

 
Saşii i-au privit mult timp cu dispreţ pe şvabi, pe care îi considerau doar simpli ţărani, pe când ei erau orăşeni şi meşteşugari. „Saşii îi dispreţuiau pe şvabii care vroiau să scape de iobagie. După ce şvabii au început să se dezvolte, de prin secolul XIX-lea, după ce au asanat terenurile şi au ajuns la recolte record, respectul saşilor faţă de şvabi a crescut. Au trecut 100 şi ceva de ani până să înceapă să îi respecte“, a mai declarat Sellner. 
 
Pentru a înţelege mai bine diferenţa între limba vorbită de saşi şi cea a şavabilor, istoricul Michael Sellner aduce ca exemplu limba vorbită de aromâni şi munteni. „Saşii şi svabii nu se amestecau, deşi trăiau în aceaşi ţară. Şvabii nu mergeau în Transilvania, la saşi. Pentru a ajunge acolo, le lua zece zile cu căruţa. Era destul de dificil“, a mai spus Sellner.
 

Pemii din Boemia

 
Alături de şvabi, în Banat mai trăieşte un grup germanic foarte diferit. Este vorba de pemii care au venit din Boemia, în Munţii Banatului, şi au înfiinţat satele Brebu Nou, Gărâna şi Lindenfeld. „Pemii au fost aduşi pentru industria de mineri şi siderugia de la Reşiţa. Erau locuitori din Boemia, actuala Cehia. Prima tehnologie siderurgică era inventată în Boemia“, a mai declarat Michael Sellner. 
 
Casă de pemi din Gărâna. FOTO: STEFAN BOTH

Aproape fiecare sat are un dialect

 
Puţini ştiu că în Banat există diferenţe mari de dialect între şvabi de la un sat la altul, în funcţie de comunitate şi zonele din care provin. „Aproape fiecare sat are un dialect aparte. Pemii, veniţi din Boemia, au dialectul lor, foarte diferit de cel şvăbesc. Îşi spune cuvântul zona de provenienţă a coloniştilor care s-au aşezat aici. Nu există două sate la fel. Sunt diferenţe de litere, de intonaţie. Eu sunt săsoaică dar sunt de 50 şi ceva de ani în Banat şi pot spune că am învăţat destul de bine şvăbeasca. Cu toate că încă mai sunt cuvinte pentru care întreb ce semnifică. Trebuie să fii foarte atent să înţelegi ce vrea să spună. Nici în Germania nu se înţeleg cei din Nord cu cei din Sud. Pe bavarezi nu îi înţelege nimeni, au o limbă groaznică. Aşa că şvabii şi saşii nu se înţeleg deloc. Un şvab nu înţelege ce spune un sas. Aşa cum nici cei din Germania nu îi înţeleg pe saşi. În schimb, şvăbeasca e mai apropiată de limba germană literară. Dialectul săsesc este apropiat de luxemburgheză“, a explicat Ute Moisuc, director executiv la Forumul democrat al Germanilor din Banat. 
 
Interesant este că şvabii bănăţeni emigraţi în Germania îşi păstrează limba şi cultura satului de unde au plecat. „Dacă se întâlnesc doi şvabi în Germania, ei vor vorbi şvăbeşte. Mai este ceva interesant. Şi cei din Timişoara vorbesc o şvăbească mai diferită. Pe vremuri se folosea o limbă mai elevată la oraş, cu multe influenţe maghiare. Acum un secol, orăşenii, indiferent de etnie, vorbeau ungureşte acasă, aşa era moda“, a mai spus Ute Moisuc.
 
„Şvăbeasca şi săsească sunt două limbi diferite, însă nici toţi şvabii nu se înţeleg între ei. Eu nu înţeleg nimic din ce spune un sas, însă tot greu îi înţeleg şi pe cei de la Gărâna. Pemii au dialectul lor şi trebuie să fiu foarte atentă să înţeleg ceva, deduc mai de grabă din context. Un dialect special au şi cei de la Zăbrani. Dialect mai diferit au şi cei de la Sântana. Fiecare sat are ceva specific. Ciudat este că şvabii din Banat nu îi înţeleg pe şvabii originari din Germania, adică pe cei din Suebia. Ei au alt dialect. În schimb, noi îi înţelegem bine pe germanii din Ungaria. Vorbim aceaşi limbă. Dialectele sunt foarte apropiate“, a declarat Edith Singer, coordonatoarea ansamblului folcloric „Banater Rosmarine“.
 

Şi porturile şvabilor bănăţeni diferă

 
Portul şvabilor bănăţeni nu doar că diferă de cel săsesc, însă este specific de la o zonă la alta chiar în interiorul Banatului. „Şvabii de aici sunt împărţiţi în două mari grupuri: şvabii de la câmpie şi cei de la munte (Munţii Banatului). Şi cei de la câmpie se împart în două: cei din Banatul de şest (Gottlob, Şandra, Săcălaz, Lovrin, Biled, Teremia) şi cei din Banatul dealuros (Zăbrani, Fibiş, Lipova, Darova, Niţchidorf). Portul de la munte este mai simplu, ei nici nu au avut un port distinct. Purtau o rochiţă de tip safran, o bluză albă (laibăr), un şorţ mai lung şi jupon. Portul pemilor de la Gărâna şi Brebu Nou, care vin din Boemia, este diferit; semănă cu cel de la Banatul de câmpie. Cu trei jupoane, bluză albă, libăr, un batic, la gât un guleraş croşetat, totul pe fond de alb şi negru. La câmpie se poartă costumele colorate, decorate cu floricele. Explicaţia este că un sat nu a fost colonizat cu oameni dintr-o singură zonă. Au venit din multe părţi şi s-au amestecat aici. Cei care aveau mai mulţi bani şi influenţă şi-au impus gusturile“, a declarat Edith Singer.
 
Muzica era parte importantă din comunitatea şvăbească. Fiecare sat avea cel puţin o fanfară. „Existau sate şi cu trei orchestre, care se concurau. Muzica pe care se dansează este vals, polcă şi lander diferă doar ritmul în funcţie de zonă. E aceaşi muzică şi la munte“, încheie Edith Singer.
 
 
Vă mai recomandăm: 
 
 
Aurelia Rusu (68 de ani), fostă profesoară de limba română, acum pensionată, a amenajat într-o veche casă săsească din localitatea Bazna un mini-muzeu splendid cu obiecte vechi săseşti, şi a publicat de asemenea o carte cu reţete tradiţionale ale saşilor.
 

Ultima nuntă în satul sibian Gherdeal a avut loc în 1987, iar ultimul copil s-a născut aici în 1988. Din comunitatea înfloritoare de altădată, care număra 300 de suflete de români şi de saşi, acum au mai rămas doar 12 locuitori, şi toţi trecuţi de 50 de ani. Amintirile lor au rămas închise în cutii cu fotografii alb-negru.

Calfa călătoare care s-a îndrăgostit de România şi a rămas aici: un german cucerit de plaiurile noastre şi-a făcut un atelier de dogărie în satul sibian Richiş

Germanul Christian Rummel (30 de ani) s-a mutat în România în 2010, după ce a ajuns pentru prima dată aici în 2007, în cadrul unui program pentru calfele călătoare. Cucerit de farmecul tradiţiilor locale, şi-a întemeiat o familie şi trăieşte în satul sibian Richiş, unde a repornit atelierul de dogărie.
 
 
citeste totul despre: