Primul interviu acordat vreodată de Philip Palade, fiul ilustrului Emil Palade: „Premiul Nobel va fi expus permanent în Bucureşti, unde şi-a dorit tata să stea“

Primul interviu acordat vreodată de Philip Palade, fiul ilustrului Emil Palade: 

„Premiul Nobel va fi expus permanent în Bucureşti, unde şi-a dorit tata să stea“

Philip T. Palade (centru), alături de sora sa Georgia şi de vărul Radu Palade FOTO: arhiva personală

Philip T. Palade, fiul lui George Emil Palade, primul român laureat al Premiului Nobel, a acordat primul interviu din cariera sa, în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“. Un interviu special, acordat chiar în anul în care se împlinesc zece ani de la moartea ilustrului său tată. Profesor la Universitatea din Arkansas pentru Ştiinţe Medicale, Philip T. Palade, ne dezvăluie în premieră amintiri legate de tatăl său şi despre România

Ştiri pe aceeaşi temă

Unul dintre cei mai apreciaţi profesori de farmacologie şi toxicologie din America, Philip T. Palade provine dintr-o familie fabuloasă. Tatăl său, George Emil Palade (1912-2008), a fost în 1974 primul român laureat al Premiului Nobel. Iar mama sa, Irina Palade (născută Malaxa), a fost fiica marelui industriaş român Nicolae Malaxa.

În 1946, la scurt timp după ce şi-au unit destinele, şi la recomandările lui Nicolae Malaxa, soţii Palade au plecat în America, pe căi legale, cu acte în regulă. Pe atunci, aşa ceva era încă posibil şi, oricum, Malaxa era un nume care deschidea multe uşi. George Emil Palade intenţiona să-şi adâncească domeniul de specializare, fiind pasionat de perspectivele imense pe care le deschidea microscopia electronică.

El a fost angajat la Institutul Rockefeller de Cercetări Medicale, având norocul să lucreze aici, la departamentul de patologie celulară, cu un mare cercetător, Albert Claude, care i-a devenit mentor. Irina şi George Emil Palade au avut doi copii: Philip (profesor universitar), născut în 1949, şi Georgia, de profesie filolog (1943-2015). Irina Palade s-a stins din viaţă la doar 48 de ani, în 1969. După decesul soţiei, Palade s-a recăsătorit cu o expertă în biologie, Marilyn Gist Farquhar.

Steaua României în gradul de Colan

Dedicându-se cercetării mai mult chiar decât familiei, George Emil Palade, împreună cu echipa formată din Christian de Duve şi Albert Claude primea, pe 10 decembrie 1974, la Stockholm, din partea Regelui Carl Gustaf al XVI-lea al Suediei, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină acordat „pentru descoperirile lor privind organizarea structurală şi funcţională a celulei“. Un an mai târziu, în 1975, Academia Română îl alegea pe George Emil Palade membru de onoare. Încă din 1961, el era membru al Academiei de Ştiinţe a SUA. În 1986, preşedintele Ronald Reagan i-a decernat Medalia Naţională pentru Ştiinţă pentru „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esenţiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii“. Iar în 2007, preşedintele Traian Băsescu i-a acordat Ordinul Naţional Steaua României în gradul de Colan.

 „Am înţeles, în sfârşit, în termeni generali, cum este organizată celula, cum funcţionează organitele ei specializate, într-o manieră integrată, pentru a-i asigura supravieţuirea şi multiplicarea. Aceste cunoştinţe au început deja să fie puse la treabă pentru înţelegerea funcţiilor celulelor anormale. Multe dintre problemele medicale majore ale zilelor noastre sunt bolile degenerative, care îşi au punctul de pornire la nivel celular şi care pot fi puse pe seama disfuncţiilor mecanismelor de reglare a celulelor. Biologia celulară face posibil, în sfârşit, un vis vechi de un secol: acela de a putea analiza bolile la nivel celular – primul pas către controlul lor“, explica George Emil Palade, în discursul său de mulţumire din cadrul banchetului Nobel, pe 11 decembrie 1974.

Opt rânduri despre Nobel în presa română

Publicaţii prestigioase precum „Le Figaro“, „Le Monde“, „L’Aurore“ şi „International Herald Tribune“ au descris în ample articole descoperirile celor trei laureaţi Nobel pentru Medicină, George Emil Palade, Christian de Duve şi Albert Claude.

În România însă, valoarea lui Palade a devenit o certitudine de-abia în 1975, când a fost numit membru al Academiei Române. În octombrie ’74, se auzise vag că un român a primit premiul Nobel. La publicarea comunicatului, „România liberă“ cita Agerpres în nu mai mult de opt rânduri, pe pagina 12: „Premiul Nobel pentru medicină pe anul 1974 a fost atribuit profesorilor Albert Claude, de la Universitatea Liberă din Bruxelles, Christian de Duve, de la Universitatea Rockefeller din New York, şi George Emil Palade, de la Universitatea Yale din SUA.

Cei trei oameni de ştiinţă au primit înalta distincţie pentru descoperirile lor asupra organizării structurale şi funcţionale a celulei“. Nimic despre naţionalitatea română a profesorului Palade. Nimic despre faptul că era primul român laureat Nobel, cea mai înaltă distincţie ştiinţifică din lume. Printre „Frigider vorbitor“, „Creşterea cămilelor de lapte!“, „De ce nu campionatul de fotbal într-o zi?!“, „Săptămâna inimii“, „Vaca din holul blocului“ şi „Trandafirul, anestezicul ideal“, publicaţia „Săptămâna culturală a Capitalei“ a strecurat pe pagina a doua şi o frază despre Nobelul lui Palade. Comentarii mai aprofundate au făcut însă Alexandru Ivasiuc în „România literară“ şi Ion Bruckner în „Tribuna“. „Îndrăznesc să cred că acest premiu Nobel îşi are rădăcinile şi în iubirea sa pentru munţii Carpaţi, pentru literatură, muzică, istorie deopotrivă...“, încheia Bruckner.

Mai exact, odată ce lumea medicală a înţeles bucătăria internă a celulei şi care sunt funcţiile normale ale acesteia, a devenit mult mai uşor de identificat originea celulară a bolilor şi descoperirea unor tratamente care să acţioneze direct asupra sursei lor. George Emil Palade a fost explorator al unei lumi noi, al cărei cartograf a devenit. „Orice desen al celulelor din 1952-1953 până când va pieri omenirea va fi cu ceea ce a făcut Palade“, spunea în urmă cu câţiva ani profesorul Laurenţiu Popescu (1944-2015), care a descoperit, la rândul lui, telocitele.

De altfel, George Emil Palade a depistat rolul şi funcţiile mitocondriilor, „uzinele de energie ale celulei“, şi a văzut pentru prima oară în interiorul celulei umane nişte mici granule, formate din acid ribonucleic (ARN) şi proteine, care de-atunci poartă numele de „corpusculii lui Palade“ sau ribozomi.

„A văzut, pentru prima oară, membranele celulelor“

Palade a murit în Statele Unite, la 8 octombrie 2008, în localitatea Del Mar (statul California)  la vârsta de 96 de ani. De-a lungul timpului, mai mulţi laureaţi ai Premiului Nobel şi-au exprimat, în discursul de mulţumire, consideraţia faţă de savantul român. Unul dintre cei trei câştigători ai Premiului Nobel pentru Medicină în anul 2013, profesorul Randy Wayne Schekman, recunoştea că fără cercetările lui George Emil Palade, descoperirile sale nu ar fi fost posibile. „În primul rând, vreau să îi ofer toată consideraţia mea lui George Palade, cel care a fost, într-adevăr, pionierul biologiei celulare. El a dezvoltat tehnicile de microscopie electronică şi a văzut, pentru prima oară, membranele din interiorul celulelor umane“, spunea în 2013 Randy Wayne Schekman.

În 2008, la moartea savantului român, profesorul Shekman a fost cel care i-a scris necrologul în cea mai prestigioasă revistă ştiinţifică din lume, publicaţia „Science“. În 1999, un alt laureat al Premiului Nobel pentru Medicină şi Fiziologie, germanul Günter Blobel a recunoscut că îi datorează recunoaşterea ştiinţifică lui George Emil Palade.

Fiul, la fel ca tatăl

Născut în 1949 la New York, Philip T. Palade, fiul lui George Emil Palade, a urmat şi el cariera tatălui său. La doar 27 de ani, şi-a luat doctoratul în biologie la prestigioasa Universitate Pennsylvania. A avut nu mai puţin de patru burse postdoctorale la universităţi de top din America şi a beneficiat de zeci de burse de cercetare. După ce a predat timp de 23 de ani la Universitatea din Texas, Philip T. Palade este, din 2005, profesor la Universitatea din Arkansas pentru Ştiinţe Medicale.

 

 „Tata a fost fascinat de funcţionarea rinichilor la delfinii din Marea Neagră“

Fotografie rară: Philip T Palade alături de ilustrul său tată, mama şi sora sa îin 1960

 

„Weekend Adevărul“: Când v-a vorbit prima oară tatăl dumneavoastră despre ţara sa natală? V-a învăţat româneşte sau cuvinte româneşti?

Philip T. Palade: Din câte îmi amintesc, tata mi-a vorbit pentru prima oară de România pe când aveam 5 sau 6 ani, dar nu i-am acordat prea multă atenţie. Nici nu eram prea dornic să învăţ româneşte, iar părinţii mei au profitat de faptul că nu ştiam româneşte pentru a discuta în română chestiuni ce nu mă priveau.

Cât de mult îi lipsea tatălui dumneavoastră România?

Tatălui meu îi era foarte des dor de România. Mergea des în ţara sa natală.

Tatăl dumneavoastră s-a născut într-o familie în care ambii părinţi şi, de asemenea, şi bunicii aveau profesii intelectuale. Cât a contat această formaţie a familiei pentru viitoarea carieră strălucitoare a tatălui dumneavoastră?

Sunt sigur că faptul că tata a crescut într-o familie de intelectuali a contribuit într-o manieră semnificativă la viitoarea sa carieră şi la alegerile sale profesionale.

Când era la începuturile carierei sale, tatăl dumneavoastră era atras mai mult de explorare decât de practica medicală. Cum ar putea fi explicată această atracţie?

Tata a fost fascinat în studiile sale de funcţionarea rinichilor la delfinii din Marea Neagră. De altfel, teza sa de doctorat din 1940 tratează o temă de structuri histologice la delfini.

Copiii lui George Emil Palade:; George, Georgia şi Philip în 2010 în Munţii Carpaţi

 

Cât de mult v-a influenţat tatăl dumneavoastră cariera?

La început, tata a încercat să nu îmi influenţeze cariera. Cu toate astea, după prima mea oră de biologie la şcoală, am devenit la fel de atras de această disciplină ca şi tatăl meu. După aceea, a încercat să îmi dea mai multe sfaturi, dar, ca mulţi tineri, eram decis să iau propriile mele decizii şi adesea i-am ignorat sfaturile. 

„Nicolae Malaxa era dornic să îşi arate muşchii la propriu“

Cât de dificilă a fost pentru părinţii dumneavoastră adaptarea la stilul de viaţă american?

Pentru tata nu a fost dificil să se adapteze la viaţa din Statele Unite, deoarece era foarte implicat în tot ceea ce ţine de ştiinţă, iar condiţiile pentru cercetare şi ştiinţă erau cu mult mai favorabile în America decât ar fi putut fi vreodată pentru el în România. Pe de altă parte, a fost mai dificil pentru mama să se adapteze la stilul de viaţă din America, deoarece fusese crescută aproape ca o prinţesă în România şi nu se putea bucura de acelaşi nivel de expunere socială cu cel pe care îl avusese în România.

Irina Malaxa, mama dumneavoastră, a fost fiica marelui industriaş Nicolae Malaxa. L-aţi cunoscut pe ilustrul dumneavoastră bunic? Cum era? Ce amintiri aveţi cu Nicolae Malaxa?

L-am întâlnit pe bunicul meu Nicolae Malaxa de mai multe ori în copilărie. Era un om impresionant, dornic să îşi arate muşchii la propriu – ridica greutăţi constant –, aparatul de aer condiţionat pe care îl avea – ceea ce era extrem de rar în anii 1950 – şi, de asemenea, îi plăcea să îmi arate fotografii cu locomotivele sale şi cu modul în care construise mari conducte.

Care a fost cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat de la mama dumneavoastră?

Mama mi-a cultivat dragostea pentru muzica clasică. Nu am învăţat niciodată să cânt la vreun instrument, dar ascult muzică foarte mult.

Cât de des vă vorbea tatăl dumneavoastră despre realizările sale?

Destul de puţin. Tata era, de fapt, destul de modest şi se concentra mai mult asupra celor care nu primiseră premii similare. Tata voia, de asemenea, să ţină conferinţe la şcolile medicale cu reputaţii mai scăzute, pentru a încerca să încurajeze şi acolo cercetarea ştiinţifică.

Cum aţi aflat vestea că tatăl dumneavoastră a luat Premiul Nobel? Cum v-a schimbat asta viaţa?

Aveam 25 de ani când tata a luat Premiul Nobel şi eram student la Biologie. Am aflat vestea de la îndrumătorul meu de an şi am ştiut că faptul că tata a luat Premiul Nobel va schimba aşteptările tuturor în ceea ce mă priveşte din acel moment şi nu eram prea dornic ca aceste aşteptări să se schimbe.

 „Premiul Nobel va fi expus permanent în Bucureşti, acolo unde tatăl meu şi-a dorit ca acest premiu să stea“

George şi Philip T. Palade şi Premiul Nobel obţinut de tatăl lor

 

Care a fost cel mai important sfat pe care vi l-a dat tatăl dumneavoastră?

Tata mi-a spus mereu că indiferent ce rezultate aş avea la şcoală, după aceea trebuie să fiu cel mai bun. Şi a fost un sfat pe care nu l-am apreciat mereu, trebuie să recunosc asta.

Când aţi vizitat prima oară România? Care au fost primele dumneavoastră impresii despre România şi care sunt impresiile acum?

Nu am fost dornic să vizitez România pe timpul epocii Ceauşescu, asta şi după ce am citit cartea laureatului Nobel pentru literatură Saul Bellow, intitulată „Iarna decanului“. Saul Bellow a venit la Bucureşti în 1977, împreună cu soţia sa, Alexandra, care era originară din România şi a cărei mamă se afla pe patul de moarte la spitalul Elias. Cuplul Bellow – alias soţii Corde din roman – a rămas în Bucureşti aproape două săptămâni, până după moartea şi incinerarea Floricăi Bagdasar, mama Alexandrei, având de îndurat toate privaţiunile, urmările şi frustrările dictaturii ceauşiste. Experienţele trăite de laureatul Nobel, picat pe neaşteptate într-un crud regim totalitar şi într-unul dintre cei mai dezastruoşi ani ai acestuia, i-au inspirat concepţia romanului. Nu am vizitat România în acei ani ai comunismului şi pentru că nu doream ca rudele mele din România să facă sacrificii pentru vizita mea. Am vizitat prima oară România în 2010, cu membri ai familiei, pentru a împrăştia cenuşa tatălui meu la Sinaia. Am găsit Bucureştiul ca fiind un oraş frumos în multe feluri, mult mai frumos decât îmi spuseseră mai mulţi membri ai familiei că era înainte.

Philip T. Palade împrăştiind cenuşa tatălui său în 2010

 

Care este ultima amintire despre tatăl dumneavoastră?

Din nefericire, ultima mea amintire cu tata este când el era inconştient la Terapie Intensivă într-un spital. Ultima mea amintire pozitivă cu el este când am fost amândoi să luăm prânzul la un restaurant aproape de locuinţa sa. Trecuse deja de 90 de ani şi era cu adevărat încântat să iasă din casă din când în când.

În acest an, în octombrie, se vor împlini zece ani de la decesul tatălui dumneavoastră. Cenuşa sa, aşa cum a dorit, a fost adusă în România de către dumneavoastră şi soţia dumneavoastră şi a fost împrăştiată de pe Vârful cu Dor din Carpaţii Meridionali. Care sunt cele mai speciale amintiri din acea călătorie foarte emoţionantă în România?

În 2010 a fost, de fapt, singura dată când am venit în România. A fost o călătorie foarte specială în multe feluri, inclusiv prin prisma faptului că l-am întâlnit pentru prima oară pe fratele meu vitreg, George. M-am reîntâlnit, de asemenea, cu mai multe rude cu care mă văzusem până atunci doar în afara României. Mi-a plăcut mult drumul făcut cu maşina de la Bucureşti până în zona unde am împrăştiat cenuşa tatălui meu, asta şi pentru că am trecut prin mai multe tipuri de peisaje diferite, dar foarte încântătoare. Am venit pe 8 mai la Bucureşti pentru a da Muzeului Naţional de Istorie a României diploma şi medalia de acordare a Premiului Nobel cu care a fost distins tatăl meu în 1974. Premiul Nobel va fi expus permanent în Bucureşti, acolo unde tatăl meu şi-a dorit ca acest premiu să stea ca sursă de inspiraţie pentru studenţii la Medicină care doresc să urmeze o carieră în cercetarea ştiinţifică.

Şi acum, o întrebare la graniţa dintre filozofie şi ştiinţă: poate fi atinsă nemurirea prin intermediul ştiinţei? Cât de departe suntem de nemurirea medicală?

Am îndoieli serioase că nemurirea ar putea fi cumva realizată pe termen scurt sau mediu. Nici nu îmi doresc acest lucru. Ştiu cât de mult a suferit tatăl meu pe măsură ce îmbătrânea şi îşi pierdea capacităţile. Nemurirea nu ar opri procesul de îmbătrânire şi nu mi-aş dori să văd pe cineva suferind aşa cum a suferit tata.

CV

Şi-a luat doctoratul la doar 27 de ani

Numele: Philip T. Palade

Data şi locul naşterii: 27 februarie 1949, New York, SUA

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera:                                                     

Este licenţiat în biologie la Haverford College, Pennsylvania în 1970.

A devenit doctor în biologie la Universitatea din Pennsylvania, în 1976.

A avut patru burse postdoctorale la UCLA, Universitatea Vanderbilt şi University of Washington-Seattle.

Între 1982 şi 2005 a predat la Universitatea din Texas.

Din 2005 este profesor la Departamentul de Farmacologie şi Toxicologie al Universităţii din Arkansas pentru Ştiinţe Medicale.

A beneficiat de numeroase burse de cercetare la instituţii prestigioase din Statele Unite ale Americii.

Locuieşte în: Little Rock, Arkansas, SUA.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările