Snoavele cu preoţi care au făcut deliciul românilor de odinioară. Popa Cioric şi povestea pornografică a lui Ion Creangă
0O mulţime de povestiri şi snoave din folclorul românesc, în care personajele principale au fost preoţii din lumea satului, au stârnit de-a lungul timpului hazul şi mirarea românilor, prin vulgaritatea lor.
Folclorul a rezervat un loc aparte preoţilor, cele mai populare personaje din satele româneşti, deveniţi însă deseori subiecte ale snoavelor ce puteau trece uşor ca necuviincioase şi chiar pornografice. Nici măcar fostul preot Ion Creangă nu s-a sfiit să îi portretizeze în câteva dintre povestirile sale faimoase pentru vulgaritatea lor: Povestea Poveştilor şi Povestea lui Ionică cel Prost.
Păţania popii
„Povestea Poveştilor”, care a fascinat şi a stârnit controverse datorită numeroaselor expresii vulgare, cele mai multe prezente în folclorul vremurilor sale, se încheie cu păţania unui preot trimis de cocoană să îi aducă o ladă în care aceasta păstra obiectul plăcerilor sale.
„Popa, chitind că-s nişte daruri pentru preuteasă, pe dată şi porneşte călare. Şi ajungând la cucoană acasă, umblă în lădoiu, ia cutia şi porneşte grabnic cu dânsa înapoi spre casă. Era pe la amează, în mijlocul verii, şi da inima din popă de căldură. Când, pe la mijlocul drumului, trecând prin marginea unei păduri, stă la umbra unui copac pletos să se răcorească oleacă. Şi cum sta de se răcorea, îi dă dracul în gând să umble în cutie şi să vadă ce-i acolo? Suceşte el cutia, o învârteşte şi nu ştiu cum face de-o deschide. Şi când se uită înlăuntru, ce să vadă? Vede coşgogemite mascara, învelită în bumbac stropit cu aromate… Atunci popa, cuprins de mierare, începe a şuera. Şi cum se miera el şuerând, p... face zmâc în curul popei!… Popa atunci începe a răcni şi a zice: Doamne, izbăveşte-mă de vrăjmaş! Nu lăsa pre robul tău de batjocora diavolului! Că ţie unuia am slujit şi afară de tine pre altul nu ştiu! Dar toate erau în zadar. În sfârşit, dacă vede popa şi vede că nu mai este scăpare, scoate bârneţul de la izmene şi cu un capăt îl leagă de copac, iar cu celălalt capăt de bârneţ leagă p... cum poate, şi unde nu începe popa a se zmunci şi a cotigi în toate părţile, cum se zmuncesc boii la tânjală, când trag ceva din greu, dar nu era chip… Se roagă el popa, răcneşte el popa, cârneşte el popa, dar nu-i nădejde de scăpare, c-o dat peste p... mare… În sfârşit, oleacă de nu era să iasă sufletul din popă; când noroc de la Dumnezeu, iaca o vacă, pe care o pălise strechea, căt pe ce era să deie peste dânsul să-l zdrobească. Atunci popa, de spaimă, începe a striga deznădăjduit: ho!, ho!, haram, mânca-te-ar lupchii să te mănânce! Vaca dă în lături şi atunci numai iaca şi p... iese din curul popei!… Şi când se vede popa scăpat, o şi croieşte la fugă prin pădure ca un nebun, lăsând şi cal şi cutie şi p... şi bârneţ şi preuteasa şi cucoană şi tot, şi se ca mai duce în toată lumea. Şi dus a rămas şi până în ziulica de astăzi”, scria Ion Creangă, în 1877.
Popa Cioric
În „Povestea lui Ionică cel Prost”, preotul Cioric îşi apariţia la început ca tată al tinerei Catrina, „care era cea mai frumoasă şi mai hazulie fată dintre toate fetele din sat şi de prin împrejurimi”. Autorul nu a scăpat ocazia să îl ironizeze pe fruntaşul satului. „Dar parcă văd că vă ţineţi să întrebaţi că de ce-i ziceau lui Popa Cioric, Cioric? Mai aveţi puţintică răbdare că îndată veţi afla şi asta. Dascălul din sat a zăpsit odată pe popa molfăind un potloc de cioric în postul cel mare, chiar în sfîntul altari. Şi de la o împărţeală de colaci, dascălul avea ciudă pe popă, l-a dat pe beţe. Şi apoi ferască Dumnezeu sfîntul să nu te afle oamenii măcar cu cît îi negru supt unghie că îndată îţi pun coadă, cum i-au aninat şi popei codiţă de cioric. Anapoda mai sînt şi oamenii: cînd văd cu ochii… parcă dracul li spune”, relata Ion Creangă.
Preoţii în folclorul „pornografic”
Preoţii satelor româneşti au fost personaje principale şi în snoavele culese de dascălul Emilian Novacoviciu şi publicate sub titlul „Folclor Pornografic Bănăţan (Partea Hazlie)” în 1930. Iată câteva dintre relatări:
„Un preot, întâlnindu-se cu o fetişcană, puţin ruşinoasă, ce avea talie şi exterior atrăgător, intră în conversaţie cu fata. Preotul pune mâna pe ochii negrişori ai fetei şi o întreabă. Ce-s astea fată mare? Fata răspunse: Ochii Sfinţiei tale... Preotul pune mâna pe guriţa fetei şi întreabă: ce-i asta, fată mare? Fata răspunse: Guriţa Sfinţiei tale... Preotul pune mâna pe ţâţele îmbujorate (încordate) ale fetei şi întreabă: Dar ce-s astea fată mare? Fata răspunde: Jucărei Sfinţiei tale. Preotul coboară mâna mai în jos şi o prinde de pierii de sub sucnă şi întreabă: Dar ce-i asta, fată mare? Fata răspunde: Barba Sfinţiei tale... Preotul văzându-se păcălit, a lăsat fata şi s-a depărtat ruşinat”.
Preotul afemeiat
„În vremurile vechi, femeile purtau poalele lungi, până jos la nodiţe, aşa, încât, nu ca astăzi ca să li se vadă pulpele picioarelor, producând în felul acesta conturbări şi atracţiuni sexuale. Numai în timpul când femeile vechi îşi duceau rufele la râu ca să le limpezească în apă, ca să nu li se ude poalele, îşi ridicau şi îşi suflecau poalele, sus, sus, mult sus de genunchi, prinzându-le de brâu. O femeie limpezea cămeşile în apa unui râu, suflecată bine sus ca să nu se ude. Zice-se că un preot avea să treacă puntea peste acel râu, în care femeia limpezea albiturile. Preotul văzând năzdrăvănia de ţâmpi i se lăsă de nevastă şi grăi: N-auzi, soro, dragă, nu vrei să băgăm carne în carne. Femeia îi răspunde, curat şi limpede, fără gienare şi fără multă cugetare: Ba vreau părinte, vino încoace şi bagă-ţi nasul în c... meu.“
Preotul prins la vecină
„Ieselariul este numele unui popă ce a fost prins la o nevastă şi legat în pielea goală cu ştreangul de guşă şi de iesle, de bărbatul nevestii. Curios, preotul avea o mândră de nevastă care a băgat în boală multă lume cu frumuseţea şi figurile sale corporale. Stând în locuinţă, peste drum, vrând nevrând, când privea, parcă era făcăturp, trebuia să dea totdeauna ochii de ea. De la o vreme se aprinse în el pofta de a pune mâna pe această drăgălaşă. Îşi face cale la vale, numai ca să se întâlnească cu ea şi să o agrăiască, să prindă vorbă şi prietenie amândoi. A face lucrurile dracului nu e mare lucru. Preotul, nu după mult timp profită de întreruperea circulaţiei de pe stradă şi dădu în curtea odorului său. Când ajunge preotul în flagrant delict şi să îşi manifeste pasiunea, îndată apare bărbatul femeii. Îl dezbracă din haine şi îl lasă gol, goluţ, în piele. Îl bate cu ştreangul muiat în apă, îl ţine legat acolo de dimineaţa până seara. Bătându-l, fiind legat de iesle, preotul trebuia să zbiere ca bicul, că de nu, apoi se îngroaşă gluma cu bătaia. Când era pe la chindie, cheamă oamenii să vadă ce bic a cumpărat...”
Vă recomandăm să citiţi şi:
Autorii români din secolele trecute puneau mare preţ pe cinstea tinerelor şi le ofereau acestora sfatul să fie cât mai cuviincioase şi mai iubitoare faţă de soţii şi peţitorii lor, arătau numeroasele publicaţii şi lucrări cu caracter educativ păstrate în arhivele bibliotecilor din ţară.
Româncele au impresionat dintotdeauna prin frumuseţea lor, potrivit mărturiilor autorilor străini care au călătorit în ultimele secole pe teritoriile actuale ale României. Comportamentul femeilor i-a impresionat, însă, şi negativ pe aceştia.
Una dintre cele mai detaliate descrieri ale comunităţilor din Transilvania, de la începutul secolului XIX, a fost realizată de topograful austriac Joseph Adalbert Krickel. Călătorul din Viena a ajuns în zona Hunedoarei în anul 1828 şi-a arătat uimit de frumuseţile şi bogăţia naturală a acesteia, dar sărăcia localnicilor l-a înduioşat.
Se încarcă comentariile...
