Planul devastator al lui Ceauşescu pentru români. Peste 3.000 de sate condamnate la pieire VIDEO
0
Mii de sate din România au fost condamnate la dispariţie în timpul regimului Ceauşescu, fiind considerate „neviabile” şi „iraţionale”.
O mulţime de sate din România s-au depopulat aproape complet în ultimele decenii. Multe dintre ele pot fi văzute în judeţul Hunedoara, în Ţinutul Pădurenilor şi în Munţii Apuseni.
GALERIE FOTO - SATE MICI DIN ŢINUTUL PĂDURENILOR
VIDEO - SATUL ALUN, RĂMAS APROAPE PUSTIU
VIDEO - GOLEŞ, SATUL CU TREI FAMILII
Puţinii localnici rămaşi aici povestesc despre vremurile în care aşezările erau pline de viaţă, aveau sute de locuitori, terenurile din împrejurimile lor erau cultivate, iar păşunile erau ocupate de animale.
VIDEO - GIALACUTA, SAT DEPOPULAT DIN MUNŢII METALIFERI
Oamenii spun că lipsa investiţiilor în infrastructură, lipsa utilităţilor şi a locurilor de muncă şi migraţia localnicilor spre centrele industriale a dus la depopularea satelor de munte.
Revoltele cumplite din anii colectivizării. Cum s-au răzbunat ţăranii rămaşi fără pământ şi recolte
Un sat pitoresc din Munţii Metaliferi a rămas complet pustiu. În trecut avea 300 de locuitori VIDEO
„Odată cu fiecare sat care moare, dispare o întreagă spiritualitate ce poartă în spatele ei cel puţin zece milenii. Se duc rădăcinile puternice înfipte adânc în milenii, seacă izvoarele viguroase ale spiritului românesc. ispare postamentul zdravăn, temelia de monolit a culturii moderne româneşti, cultura populară, identitatea naţiei române”, arăta Monica Duşan, publicist şi muzeograf la Muzeului de Istorie Locală şi Etnografie Brad.
Şi politicile regimului comunist în privinţa satelor au contribuit, în mare măsură, la dispariţia etapizată a multor aşezări rurale.
Colectivizarea forţată a zdruncinat satele
În iulie 1989, cercetătorii de la Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii au finalizat volumul „România, un studiu al ţării”, editat de Ronald D. Bachman (1947 – 2012). Analiza publicată în 1991 oferea, într-unul dintre capitole, explicaţii despre planurile liderilor comunişti pentru populaţia rurală a României.
Satul Bunila, unul dintre cele mai depopulate din România. ADEVĂRUL
Peste 15.000 de sate erau răspândite pe teritoriul României înaintea celui De-al Doilea Război Mondial, cuprinzând trei sferturi din populaţia ţării. În satele mari din zonele de câmpie, agricultura, în special cultivarea cerealelor, şi creşterea animalelor erau îndeletinicirile predominante ale românilor. În ţinuturile deluroase, gospodăriile erau înconjurate de vii şi livezi, iar în zonele de munte creşterea animalelor şi exploatarea pădurilor erau principalele activităţi ale localnicilor.
După război, autorităţile comuniste au luat primele măsuri dure, care au afectat satele din România. Cea mai controversată dintre ele a fost colectivizarea forţată a agriculturii, o decizie care a însemnat confiscarea unui număr important de proprietăţi agricole private şi comasarea lor în ferme administrate de stat.
Satul Alun (judeţul Hunedoara), rămas aproape pustiu. ADEVĂRUL
Procesul a urmat modelul sovietic, dar a demarat cu dificultate, din cauza refuzului a numeroşi români de a-şi ceda terenurile. Violenţele şi represiunile asupra celor care s-au opus colectivizării, deseori numiţi „chiaburi” şi „duşmani ai poporului” au fost adesea cumplite. Numeroase revolte ale ţăranilor au fost înăbuşite în sânge de trupele de Securitate, Miliţie şi Jandarmerie. Zeci de mii de oameni au ajuns în închisorile comuniste sau au fost deportaţi din ţinuturile natale din vestul ţării în zone pustii, nelocuite, unde au fost siliţi să rămână timp de mai mulţi ani.
„Statul şi-a însuşit pământurile românilor, i-a îndemnat pe ţărani să se alăture fermelor colective şi staţiilor de maşini pentru a lucra mecanizat pentru fermele colective. Forţele guvernului au asediat zonele rurale şi au arestat aproximativ 80.000 de ţărani pentru că erau fermieri privaţi sau erau de partea fermierilor privaţi, care erau insultaţi ca duşmani de clasă; aproximativ 30.000 de oameni s-au confruntat în cele din urmă cu procese publice”, arătau editorii „studiului de ţară”.
Colectivizarea forţată a adus României lipsuri de alimente şi a redus exporturile, iar până la sfârşitul anului 1951 guvernul şi-a dat seama că îi lipsesc tractoarele, echipamentele şi personalul instruit pentru o colectivizare rapidă de succes, afirmau cercetătorii.
„Campania de colectivizare forţată a adus doar aproximativ 17 la sută din pământul României în proprietatea statului. Ulterior, autorităţile au trecut la o politică de colectivizare lentă şi cooperativizare, permiţând ţăranilor să-şi păstreze pământul, dar necesitând livrarea către stat a unei părţi din producţia lor. Cotele mari de livrare obligatorie au alungat mulţi ţărani de pe pământurile lor spre locurile de muncă mai bine plătite din industrie”, informau autorii studiului.
Migraţia spre centrele industriale
Industrializarea a continuat rapid şi în curând a început să se remodeleze specificul social al ţării. „Deşi România a rămas o ţară predominant agricolă, ponderea muncitorimii a crescut pe măsură ce ţăranii părăseau câmpurile şi satele pentru locuri de muncă în fabrici şi pentru apartamentele supraaglomerate din oraşe”, informa studiul publicat de Biblioteca Congresului SUA.
În anii ´60, oraşele României s-au extins cu repeziciune odată cu expansiunea zonelor industriale, iar migraţia tinerilor de la sate a reprezemtat principala cauză a creşterii populaţiei urbane. În sate, femeile, copii şi vârstnicii au rămas implicaţi în muncile agricole.
Poieniţa Voinii. ADEVĂRUL
„Deja în 1966, aproape o treime din români trăiau în localităţi în care nu se născuseră, iar 60 la sută dintre locuitorii celor mai mari şapte oraşe se născuseră în altă parte. Colectivizarea a tăiat legăturile cu pământul, forţând tinerii şi pe cei apţi de muncă să rămână la fabricile din marile oraşe. În perioada din 1968 până în 1973, aproape două milioane de oameni au migrat dintr-o locaţie în alta, migranţii din mediul rural-urban reprezentând o majoritate de două treimi. Pierderea netă a populaţiei în mediul rural a crescut de la 6,3 la mia de locuitori în 1968 la 9,8 la mie în 1973. Pierderile populaţiei rurale din migraţie au fost deosebit de mari în Moldova, Muntenia şi Maramureş”, informau autorii studiului.
La începutul anilor ´70, fenomenul migraţiei aproape necontrolate spre centrele urbane devenise problematic pentru autorităţile comuniste, arătau autorii cercetării. Unul dintre programele menite să oprească valul migraţiei a fost extinderea facilităţilor moderne în mediul rural, însă doar în satele considerate „viabile” pentru industria ţării.
„Cu scopul final al unei „societăţi socialiste dezvoltate multilateral”, acest program ambiţios, numit ”sistematizare”, avea să schimbe dramatic faţa României rurale. Iniţiat oficial în 1974, programul viza dublarea numărului de oraşe până în 1990. Aproximativ 550 de sate au fost selectate să primească banii şi materialele necesare pentru conversia lor în centre industriale. Programul a cerut investiţii în şcoli, clinici medicale, locuinţe noi şi industrie nouă”, informau autorii studiului de ţară.
„Sistematizarea” şi satele „viabile”
Planurile autorităţilor de transformare a mai multor sate în mici centre industriale şi miniere au eşuat în ultimele decenii.
În Hunedoara, spre exemplu, în anii ´70, în ciuda migraţiei tot mai masive a localnicilor spre noile oraşe muncitoreşti, o mulţime de aşezări rurale continuau să se dezvolte în jurul unor exploatări miniere locale. Oamenii din cătunele de munte îşi munceau pământurile necolectivizate şi creşteau vite şi oi, însă aveau ocazia de a lucra în minerit şi industrie, chiar la marginea localităţilor.
Satul Goleş, locuit de 10 - 12 oameni. Imagini aeriene. VIDEO: ADEVĂRUL
„În mod ironic programul de sistematizare, care a plasat uzine şi fabrici în zona rurală pentru a egaliza standardele de trai, de fapt, a înrăutăţit situaţia. Chiar dacă au fost făcute cereri pentru ca ţărănimea să crească producţia agricolă, naveta din sat la fabrică a devenit o practică destul de răspândită, luând cea mai bună forţă de muncă dintr-o resursă deja deteriorată”, informau cercetătorii.
Multe familii de ţărani au fost transformate în gospodării extinse ale căror membri participau atât la activităţi agricole, cât şi industriale.
„În astfel de familii, cel puţin un membru făcea naveta la o fabrică şi lucra pentru salarii, în timp ce alţii lucrau la ferma cooperativă pentru a-şi asigura privilegiul de a cultiva o parcelă privată. Salariul din fabrică a crescut nivelul de trai al familiei, iar parcela a oferit fructe, legume, carne şi produse lactate pe care familia le putea consuma sau vinde pentru bani suplimentari. Chiar şi atunci când membrii familiei migraseră permanent în oraşele din apropiere, aceste legături economice reciproc avantajoase au fost menţinute, ameliorând oarecum condiţiile economice din mediul rural”, arătau autorii studiului.
Satele cu blocuri
Un aspect controversat al sistematizării a fost teoria conform căreia concentrarea populaţiei rurale ar promova o utilizare mai eficientă a terenurilor agricole, arătau autorii lucrării „România, un studiu al ţării”. Noile locuinţe în zonele rurale după 1974 au fost supuse unor reglementări stricte.
„Satele urmau să fie structurate ca oraşe, cu construcţia de locuinţe concentrată în perimetrele specificate. Clădirile trebuiau să aibă cel puţin două etaje, iar loturile din jur erau limitate la 250 de metri. Loturile private destinate agriculturii urmau să fie mutate în afara perimetrului aşezării, diminuând capacitatea populaţiilor satelor de a-şi produce propria hrană, aşa cum erau obligate prin lege să facă după 1981. Mai mult, pentru că terenurile private produceau o mare parte din fructele, legumele şi carnea românilor, implementarea completă a sistematizării ar fi pus în pericol aprovizionarea cu alimente pentru întreaga ţară”, susţineau autorii studiului.
Blocuri din satul Ghelari. Cartierul Cuţ. Foto: Daniel Guţă. ADEVĂRUL
În acelaşi timp, sistematizarea anunţată regimul comunist viza şi restul celor peste 13.000 de sate din România, unde planurile de modernizare prezentau mai multe obstacole. Cele mai multe aveau mai puţin de 1.000 de locuitori, în timp ce populaţia optimă a satelor „viabile” era estimată la 3.000 de locuitori.
„În consecinţă, satele cu puţine perspective de creştere au fost etichetate drept ”iraţionale” şi ”neviabile”. În anii ´70, aproximativ 3.000 de sate din această categorie erau vizate să fie deservite minim şi treptat eliminate, iar altele au fost programate pentru a fi dizolvate si relocate. Populaţia rurală urma să se concentreze apoi în satele ”viabile”, unde planurile de modernizare şi industrializare puteau fi implementate mai eficient, iar investiţiile în infrastructură puteau fi mai folosite mai profitabil”, arătau autorii volumului.
Pădurile seculare din munţii României. Locurile legendare din Hunedoara unde au rămas neatinse FOTO
Satul unic în lume, cu drum şi biserică de marmură, ţinut în viaţă de ciobani şi măicuţe VIDEO
Sistematizarea a fost criticată de comunitatea occidentală. Germanii şi maghiarii au reclamat-o ca fiind o încercare de asimilare forţată a minorităţilor naţionale).
Căminele culturale plănuite în centrul comunităţilor, urmau să ia locul bisericilor ca reper ale satelor, multe dintre acesta din urmă fiind lăsate să se ruineze.
„Până în 1989 multe biserici fuseseră deja distruse şi nu era evident niciun plan de reconstrucţie. Distrugerea lor şi a satelor nu numai că a întrerupt legăturile culturale şi istorice cu trecutul, dar a ameninţat şi legăturile comunitare şi autonomia aşezărilor. O mare parte din criticile internaţionale la adresa sistematizării au deplâns investiţia ca fiind o schemă atât de grandioasă, pe fondul condiţiilor de viaţă în deteriorare rapidă, care erau într-o spirală descendentă încă din anii ´70”, informau cercetătorii.
Planurile de sistematizare au fost întocmite pentru aproape toate localităţile României, însă din cauza lipsei fondurilor implementarea lor a decurs lent. Autorităţile comuniste nu au renunţat însă la ele, ci doar le-au amânat, potrivit autorilor studiului. La mijlocul anilor ´80, mai multe sate de la periferia Bucureştiului au fost distruse.
În 1988, numărul de sate pe care regimul Ceauşescu plănuia să le desfiinţeze a crescut de la 3.000 (propuse iniţial în 1974), la 7.000 – 8.000, arătau autorii lucrării. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, însă în deceniile următoare, cele mai multe dintre satele din România au continuat să se depopuleze, iar unele dintre ele au dispărut complet.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
