Folclorul pornografic la români. Cele mai vulgare povestiri care au făcut deliciul ascultătorilor de-a lungul timpului

Folclorul pornografic la români. Cele mai vulgare povestiri care au făcut deliciul ascultătorilor de-a lungul timpului

FOTO: Leopold Adler.

Ion Creangă şi Mihai Eminescu au fost cei mai cunoscuţi autori care au redat sub o formă cizelată snoavele şi povestirile pornografice inspirate din folclorul românilor.

Folclorul românilor aduce numeroase omagii erotismului, însă unele dintre operele sale stârnesc controverse prin limbajul vulgar.

În 1930 a apărut una dintre primele culegeri dedicate folclorului pornografic. Volumul „Folclor pornografic bănăţan”, semnat de Emilian Novacoviciu, prezenta zeci de povestiri şi snoave culese din satele Banatului. Iată câteva dintre cele mai vulgare:

„Un preot, întâlnindu-se cu o fetişcană, puţin ruşinoasă, ce avea talie şi exterior atrăgător, intră în conversaţie cu fata. Preotul pune mâna pe ochii negrişori ai fetei şi o întreabă. Ce-s astea fată mare? Fata răspunse: Ochii Sfinţiei tale... Preotul pune mâna pe guriţa fetei şi întreabă: ce-i asta, fată mare? Fata răspunse: Guriţa Sfinţiei tale... Preotul pune mâna pe ţâţele îmbujorate (încordate) ale fetei şi întreabă: Dar ce-s astea fată mare? Fata răspunde: Jucărei Sfinţiei tale. Preotul coboară mâna mai în jos şi o prinde de pierii de sub sucnă şi întreabă: Dar ce-i asta, fată mare? Fata răspunde: Barba Sfinţiei tale... Preotul văzându-se păcălit, a lăsat fata şi s-a depărtat ruşinat.”

„Păcală se îmbrăcă muiereşte şi se pune slujnică. Gazda avea două fete. Vara, Păcală se culca împreună cu fetele în podul grajdului. Noaptea, se vorbeşte el cu fetele cât de bine ar fi ca una din ele să aibă p.. (organul genital bărbătesc). După aceea, tot el le îndeamnă pe rând să se roage de lună să le dea o p... bună. Se roagă mai întâiu fata mai mare, apoi cea mică, dar în zadar. Sfânta lună nu le împlineşte rugarea. În sfârşit o să se roage şi el, Păcală: Lună, lună, sfântă lună, dă-mi o p.. bună. Sfânta Lună îi îndeplineşte rugarea. În toate serile viitoare, fetele au avut multă desmierdare şi bucurie de darul primit de la Sfânta Lună.”

„În vremurile vechi, femeile purtau poalele lungi, până jos la nodiţe, aşa, încât, nu ca astăzi ca să li se vadă pulpele picioarelor, producând în felul acesta conturbări şi atracţiuni sexuale. Numai în timpul când femeile vechi îşi duceau rufele la râu ca să le limpezească în apă, ca să nu li se ude poalele, îşi ridicau şi îşi suflecau poalele, sus, sus, mult sus de genunchi, prinzându-le de brâu. O femeie limpezea cămeşile în apa unui râu, suflecată bine sus ca să nu se ude. Zice-se că un preot avea să treacă puntea peste acel râu, în care femeia limpezea albiturile. Preotul văzând năzdrăvănia de ţâmpi i se lăsă de nevastă şi grăi: N-auzi, soro, dragă, nu vrei să băgăm carne în carne. Femeia îi răspunde, curat şi limpede, fără gienare şi fără multă cugetare: Ba vreau părinte, vino încoace şi bagă-ţi nasul în c... meu.“

„O fată mare, în noaptea de sfântul Gheorghe, merse la râu cu o prăjină lungă, ca să lovească apa şi să ceară, să cheme prin vraja apei, să vină lumea, s-o năpădească cu peţaniile în căsătorie. Adcă, poporul susţine că în apă locuiesc duhurile rele, care au puterea de a fermeca şi de a îndemna la îndeplinrea dorinţelor omeneşti, celora ce-şi au refgiul la ele. Fata loveşte cu prăjina în apă de trei ori şi îşi descântă sieşi, zicând: «Cum apa curge, aşa să vină la mine peţitorii...» Ca să-şi arate dorinţa ce fel de peţitori să vină, continuă: «Câţi stropi săriră, atâţia juni mă năvăliră, mestecaţi cu d-ai însuraţi»“

„Laie, băiat nevârstnic, întreabă pe tatăl său în cântec: Hei, dadă! (tată) O să mă-nsor, o să mă-nsor? Să-mi iau cioacă la mosor, Că-i cu capul gol. Tatăl său îl îndrumă să-şi caute una. Laie alege pe Sanda, fată nevârstnică întocmai ca el. O angajază în dansul ţigănesc „halaripu”. Dansând, cântă: Hala ripu, ripu, Pasărea belitu. Cucurigu banda, O să te măriţi, Sanda, După Laie ori după Paie, O după haia miae? Sanda se merită după Laie... Trec câteva nopţi. Într-o noapte, Laie, supărat că Sanda n-are, strigă: Dado, Dado! Nu-i pişcă nicăiurea! Dada îi răspunde: Caut-o, că-i aici, bre! Alându-o, strigă iar: Dado, Pisca-i lungăiuşă, trăbă haia mia, plană. Nu merge... Dă-i că merge... Apoi vino tu de-mi arată că eu nu pot. Dada se duce ca să-şi înveţe fiul cum să manipuleze. Şi ca să vadă, face el, zicând: „Hă, fă aşa, aşa. Te pui aşa... O pui aşa. Freci aşa, aşa, aşa... aşa, aha. Iac-aşa şi eşti gata, bre... Ia fă şi tu ca mine, năcucule.”

Inspiraţie pentru marii scriitori

Folclorul românesc cu caracter pornografic i-a inspirat şi pe marii autori români Mihai Eminescu şi Ion Creangă.

Mihai Eminescu a scris zece poezii cu limbaj licenţios, în care a descris actele sexuale: „Ia te dă”, „Cum mă trece”, „Alei puică”, „Măi jupân funaragiu”, „Ah, cum nu-i aicea nime”, „Pune capul...”, „Se miră..”, „Vin la neica”, „Şezi călare...”, „Culegere de irmoase”.

Iată câteva dintre versurile sale, care au stârnit controverse de-a lungul timpului:

„Ia te dă cu curu-ncoace/ Ca să caut ce îmi place/ Pleacă-mi-te-n jos aici/ Rochia ta s-o ridic/ Rochie, cămaşă, poală,/ Ca la cur să-mi rămâi goală./ Ah, drăguţă, ce curată,/ Nici un păr pe pielea toată; (...) Dă-mi guriţa să m-adap/ Şi să-ţi pun poalelel-n cap;/ Ia te-ntoarce, te crăcană/ Şi te-nfige ici, puicană.” (Ia te dă).

„Fata mare stă călare/ Pe-o p... lată-n spinare/ Şi se vaită şi se plânge/ Vai de ea că nu-i ajunge/ Şi se plânge şi se vaită/ Vai de ea că nu-i mai lată.” (Măi jupân funaragiu).

„Cum mă trece cald şi frig/ Când mă ţii de bumburig./ Tu dă-ncoace mascarara/ Să mi-o joace bumbarara./ Cum mă trece-nfiorează/ Când mă ţii de bumbarază,/ De tăşulca care-ţi suge/ Tot vânatul care fuge/ Şi din p… şi din c…/ Când dai c… înapoi.” (Cum mă trece – Mihai Eminescu)

„Alei puică mişcă-ţi gura/ Să se vadă muşcătura./ Cum puicuţă nu te-nduri/ Să mă laşi să-ţi văd de curi./ De curi albi ca şi omătul,/ De l… sperietul./ Să-l punem la rânduială/ Cu niţică zgândăreală./ Vin colea şi-oi şti să lupt/ Crăpătura să ţi-o-nfrupt/ Că destul am stat pe post/ Sub pecete cât a fost./ Sub pecetea cea de fată/ Când pişai ca o săgeată./ De când dragă te purcişi/ Urlă valea când te pişi./ Merge drumul din l…/ Până chiar pe sub buric/ Şi buricul frică n-are/ Că el merge tot călare./ Da l…-i mânios/ Că el merge tot pe jos/ Pe spetezea p… late/ Pe bucile afumate./ Mult mă mir şi mă badur/ Cum stă p… lângă cur,/ Şi nu moare/ De putoare. (Alei puică - Mihai Eminescu).

„Ah, cum nu-i aicea nime/ Să mă scap de mâncărime/ Să storc boţul între craci,/ Să-i sug măduva din saci.” (Ah, cum nu-i aicea nime - Mihai Eminescu)

Poveştile pornografice ale lui Ion Creangă

Povestea poveştilor şi Povestea lui Ionică cel prost au fost scrise de Ion Creangă, fiind şi ele inspirate din snoavele populare.

Povestea poveştilor

„Amu cică era într-un sat un ţăran. Şi ţăranul acela a ieşit odată în ţarină să samene nişte păpuşoi. Şi cum sămăna el, tocmai atunci s-a nimerit să treacă pe acolo Hristos şi cu Sfântul Petrea. Hristos să nu tacă molcum şi să-şi caute de drum? — Da ce sameni acolo, om bun? întreabă el. — Ia, nişte p... samăn, răspunse ţăranul cu obrăznicie. — P... ai zis că sameni, p... să dea Dumnezeu să se facă, zise Hristos, blagoslovind sămănătura cu amândouă mânile, şi apoi se tot duse în drumul său împreună cu Sf. Petrea, care nu-şi putea stăpâni mierarea de cuvintele ce auzise că au ieşit din gura lui Hristos, pentru că niciodată nu mai vorbise Mântuitorul aşa de buruenos. Ţăranul, după ce mântui de sămănat, se întoarse acasă. Apoi, la vremea prăşitului, a venit de a prăşit păpuşoii după rânduială, şi iar s-a întors acasă. Dar când vine la cules, ce să vadă? În loc de păpuşoi, de fiecare strujan erau câte trei-patru drugăleţe de p..., care-de-care mai îmbojorate, mai dârze şi mai răzbelite!… — Ptiu! drace, iaca ce s-au ales de muncuşoara mea de toată vara, zise ţăranul, scărpinându-se-n cap şi trântind cuşma de pământ cât ce putu. Asta n-am păţit-o de când m-a făcut mama… ’tu-i maţele acrului! — Ei, ei! Amu ce-i de făcut? — ’Tu-i-aş descântecul celui cu blagoslovenia, că pocit a mai fost la gură. Şi cum şedea ţăranul uimit, numai iaca ce trecea pe-acolo un potâng de babă. — Bună-vremea, om bun, zise ea. — Să-mi bag genunchiul în vâjoiul cui ştiu eu, mătuşă, zise ţăranul îndrăcit de năcaz… — Dar ce, Doamne iartă-mă, eşti aşa de măscărăgios, măi omule, zise baba posomorâtă. Nu ţi-i oarecum să vorbeşti aşa, de faţă cu o bătrână ca mine? — D-apoi cum să mai vorbesc şi eu, mătuşă, când vezi cum şi-a făcut Dumnezeu râs de muncuşoara mea. Dă, la sărăcia în care mă găsesc, p...-mi trebuie mie? Uite colo pe ogor, şi-apoi mai zi şi dumneata dacă mai ai ce… Când se uită baba pe ogor, îşi pune mânile în cap de ce vede… p... şi iar p..., belite şi răsbelite, în toate părţile. — Vai de mine şi de mine, nepoate! Asta încă-i una. — Ba dac-ar fi numai una, ce ţi-ar fi, mătuşa! Dar aşa sînt sute de sute şi mii de mii, în c... să le ţii!… ’Tu-i aşa şi pe dincolo că nu ştiu ce să mai fac. Îmi vine să mă spânzur, nu altăceva. — Ia las’, nepoate, zise baba uitându-se cu jale la p… De unde ştii c-aista nu-i un noroc de la Dumnezeu pentru dumneata? — Norocul aista să nu-l mai dea Dumnezeu nici duşmanilor mei, mătuşă, dar unde s-a mai auzit o chiznovăţie ca asta - să mănânci pule în loc de păpuşoi! Ia învaţă-mă şi dumneata ce să fac? căci pe mine nu mă mai ajunge capul.

Stă ea baba oleacă pe gânduri şi apoi zice: — Nepoate, eu te-aş învăţa ce să faci ca să te desfaci de dânsele răpede-răpede şi să scoţi bani înzăcit şi însutit decât pe păpuşoi, dar ce mi-i da? — Ce spui, mătuşă? Învaţă-mă, că ţ-oiu da ce mi-i cere şi un vrav de p... pe deasupra… Când a auzit baba de p..., i-a zvâcnit inima… căci îi curgea ochii după dânsele, când le vedea aşa de zdravene şi de bârzoete…“ (fragment din „Povestea Poveştilor”, de Ion Creangă).

Povestea lui Ionică cel prost
„Atîta i-a trebuit lui Ionică cel prost, ş-apoi atunci las’ pe dînsul că pe loc s-a dat la brazdă. Povestea cîntecului: „Scoas-o vînă cît o mînă,/ Bortelită-n căpăţînă,/ Strujită la rădăcină;/ Şi cum o puse,/ Cum se duse,/ Parcă fu, pustiea, unsă!…”
Şi unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, coleá, cum ştia el de mai demult… de pe la părintele Cioric de-acasă… de prin păpuşoi şi de prin cele dudăe… cînd tăiau tăvi de cucută şi de soc şi le destupau cu huduleţul… Catrina, la început, ar cam fi şuvăit ea parcă, de ochii lui Vasile; dar de la o vreme a lăsat şi ruşine şi tot la o parte şi s-a pus şi ea pe drum. Vorba ceea: „Stai, cumătră, nu mişca/ Că de p… nu-i scăpa./ Nici eu nu vreu ca să scăp/ Că mi-i a f… de crăp!”
—Văleu, băică, m-a ajuns tocmai la lingurică, zise Catrina, buricîndu-se cît ce putea şi apoi căzu într-un leşin!…
—Ia aşa, zise Vasile: cu prostul ţi-i în cîrd; cît nu ştie, cică nu ştie, d-apoi şi cînd începe a învăţa, dă de tocmeală…
—Încet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta… Hai, scoală-te acum de pe dînsa, mormolocule!…
—Poţi să-l mai laşi oleacă, băică, nu-l zminti tocmai acum, că parcă mă unge cu unt, zise Catrina, trăgîndu-şi răsuflarea, de parcă se frigea…
Ionică cel prost, sireicanul, era: Ciobănaş de la mînzări/ Cu p… pe trei spinări/ Face prin p… cărări…” (Povestea lui Ionică cel prost - fragment)


Vă recomandăm şi:

Sfaturi despre dragoste, femei şi sex în trecut. De ce fetele visau la căsătorie de la 12 ani şi cum se puteau feri de desfrâu

Autorii români din secolele trecute puneau mare preţ pe cinstea tinerelor şi le ofereau acestora sfatul să fie cât mai cuviincioase şi mai iubitoare faţă de soţii şi peţitorii lor, arătau numeroasele publicaţii şi lucrări cu caracter educativ păstrate în arhivele bibliotecilor din ţară.

Româncele, descrise de călătorii străini: moldovencele - fanatice şi umilite, fetele din Ţara Românească le suceau minţile, Medgidia - plină de prostituate

Româncele au impresionat dintotdeauna prin frumuseţea lor, potrivit mărturiilor autorilor străini care au călătorit în ultimele secole pe teritoriile actuale ale României. Comportamentul femeilor i-a impresionat, însă, şi negativ pe aceştia.

Transilvania din urmă cu două secole: „Rar am văzut un român fără un ciomag ca lumea în mână şi fără cuţite la brâu”

Una dintre cele mai detaliate descrieri ale comunităţilor din Transilvania, de la începutul secolului XIX, a fost realizată de topograful austriac Joseph Adalbert Krickel. Călătorul din Viena a ajuns în zona Hunedoarei în anul 1828 şi-a arătat uimit de frumuseţile şi bogăţia naturală a acesteia, dar sărăcia localnicilor l-a înduioşa.


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: