Originea neobişnuită a expresiei „beat turtă“. De unde vine apetitul exagerat al românilor de a măsura gradele beţiei

Originea neobişnuită a expresiei „beat turtă“. De unde vine apetitul exagerat al românilor de a măsura gradele beţiei

FOTO Arhiva Adevărul

Potrivit etnografului Gheorghe F Ciauşanu, expresia s-a născut în arealul sudic al României, mai precis în Oltenia, şi vine să completeze o adevărată „panoplie” de epitete pentru beţia extremă la români.

Când vine vorba despre beţie şi stadiile ei, românii au un bogat bagaj de expresii. Ce-i drept, beţia a fost mai mereu un „sport naţional” în spaţiul carpato-danubiano-pontic, izvoarele scrise şi arheologice conţinând numeroase referiri la diversitatea băuturilor, chefurile de pomină (de la vădică până la opincă şi viceversa), dar şi – rareori, e drept - la măsurile aspre contra producerii şi consumului de alcool.

Rămân antologice „râurile” de băutură de la petrecerile de la curţile domnitorilor munteni sau apetitul lui Ştefan Cel Mare pentru aprigele vinuri moldoveneşti, însă cel mai beţiv domnitor român este considerat de istorici Istrati Dabija (aflat pe tronul Moldovei între 1661-1665).

„Istrati Dabija, un bun bătrân beţiv, muri în Scaun pentru că vârsta-i era prea înaintată ca să-l mai poată atinge nenorocirea maziliei”, scrie despre el marele istoric român Nicolae Iorga.

Nu-i deloc o întâmplare deci că la noi, la români, măsurarea gradului de beţie are mult mai multe formule lingvistice (la fel ca şi denumirile pentru rachiu, care-s puzderie) decât la marea majoritate a popoarelor, beţivul fiind fie beat ca un animal (porc, scroafă, măgar, curcă, bou samd), fie turmentat până la stadiul de „terci”, „lemn”, „mort”, „praf”, „ţăndări”, „muci”, „cremene” ori „turtă”.

Tocmai asupra expresiei „beat turtă” ne vom apleca în cele de urmează, având în vedere că deşi reprezentarea pare realistă (imaginea beţivul căzut lat sugerează o turtă), în realitate la origine a fost vorba de altceva, expresia suferind cu timpul o contaminare.

Ce mi-e turtă, ce mi-e curcă?

De fapt, la început a fost expresia „beat curcă” şi a apărut în Oltenia. Deşi pare greu de dat unor orăşeni sadea o explicaţie cu privire sensul expresiei, ea trebuie căutată în zona rurală, acolo unde până acum vreun secol curcilor li se dădea de băut ca să fie mai uşor de prins în vederea sacrificării.

Se ştie, curcile sunt păsări foarte sperioase, iar când sunt încolţite şi nu mai fac faţă alergând pot foarte uşor să se înalţe în zbor. Nu pot zbura mai mult de 50-100 de metri, la înălţime de 1-3 metri, însă de multe ori este suficient cât să scape din ogradă.

Etnologul Gheorghe F. Ciauşanu descrie în amănunt acest „obicei” ţărănesc de a îmbăta curcile pentru a putea să ajungă apoi în ciorbă, iar metoda capătă în folclorul ulterior cu totul alte valenţe. La rafinatul gastronom Radu Anton Roman descoperim informaţia că, de fapt, carnea curcanului se frăgezeşte dacă acestuia i se dau pe gât, înainte de tăiere, două pahare de vin (în alte zone: un păhărel de pălincă!).

Mai există şi destule poveşti despre beţia involuntară a curcilor, care au ciugulit tescovina de la vin sau vişinele rămase după consumarea vişinatei. Rezultatul este că pasărea merge derutată, fără nicio direcţie, prin curte. În vecinătatea acestei exprimări se găseşte şi zicala „Se învârte ca o curcă beată”, referitoare la cel care, în ciuda intenţiilor lui, reuşeşte mai degrabă să încurce decât să dea o mână de ajutor.

La fel de adevărat este că amintita pasăre are probleme de echilibru şi fără alcool în guşă, de unde şi expresia tipică pentru cei împiedicaţi şi neîndemânateci: „ca o curcă-n lemne”.

A ars oare Burebista viile dacilor?

De-a lungul vremii, numeroşi stăpânitori au încercat să tempereze înclinaţia spre beţie a poporului român, însă fără a avea neapărat succes. Cel mai faimos episod pare să fie cel legat de regele dac Burebista, care ar fi ars toate viile pentru a-şi motiva supuşii să fie mai harnici şi mai buni în luptă.

Etnologul Mircea Vulcănescu, în lucrarea sa „Mitologia română”,  susţine că această măsură extremă luată de Burebista, ajutat de marele lui preot Deceneu, relevă un aspect din evoluţia vieţii dacilor, care îşi schimbase cursul sub influenţa convieţuirii cu celţii şi sciţii, lichidaţi de daci prin luptă, prin asimilare.

„Probabil că abuzul de vin s-a dispersat din zonele de convieţuire în cele net dace. Nu trebuie desconsiderate nici mişcările metanastatice între tracii sud-dunăreni şi cei nord-dunăreni, rezultate în urma expansiunii romane în peninsula Hermus şi a formelor lor de civilizaţie şi cultură, în care intrau numeroase ofrande, sacrificii şi liberaţiuni antrenate de consumul abuziv al vinului, mai ales în sărbătorile afectate cultului vinului: bacanalele, saturnalele, robigalele”, scrie etnologul.

„Toate aceste forme, dar şi prilejuri de consum ale vinului, căpătând cu timpul o motivaţie erotică, contraveneau austerităţii, sobrietăţii şi devoţiunii religioase a dacilor, credinţei în ideile-forţă ale religiei lor henotoiste: nemurirea sufletului, dorinţa de a muri în acte de vitejie care să le asigure intrarea în paradisul ceresc profesat de clerul dac”, continuă acesta.

Mircea Vulcănescu susţine însă mai mult teoria abstinenţei dacilor faţă de vin, decât cea a arderii viilor, întrucât şi după moartea lui Burebista dacii au continuat să consume vin, considerat de ei un dar al zeilor.

Vă mai recomandăm şi:

Epigramele de geniu ale lui Păstorel despre vin şi arta degustării băuturii: Din beţie te trezeşti, din prostie niciodată

Cât de mult se bea în Ţara Românească şi Moldova în secolul al XIX-lea. „Atât moldovenii, cât şi muntenii, din plăcere se dedau la câte o beţie“

Cum poţi deosebi vinul falsificat de cel adevărat. Trei lucruri esenţiale de care trebuie să ţii seama la cumpărături 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: