Legendele neştiute ale Dunării. Povestea misteriosului drum subacvatic, folosit de piraţi să-şi ascundă comorile în Deltă
0Deşi legenda spune că drumul ar avea mult peste 1.000 de ani vechime, el este pus şi pe seama celebrului pirat grec Ghiorghios Kontoguris, care din 1871 este înmormântat în cosmopolitul cimitir din Sulina. Din faptele piratului este inspirat un capitol din romanul „Toate pânzele sus”. Istoricii spun că nu sunt dovezi că drumul ar fi existat, însă nici nu resping categoric legenda rutei secrete a piraţilor.
Nu-i pescar bătrân din bălţile de Dunăre, începând de la Galaţi şi până la Sulina sau la Chilia, care să n-aibă, la ceas de seară, la un pahar de vorbă, chef de povestit. Poveştile de altădată se împletesc, ca-ntr-un joc al umbrelor, cu fuioarele de fum ale focului din cioturi de salcie şi balegă (primul „spray” anti-ţânţari din istoria oamenilor apelor), şi se scufundă în mintea ascultătorilor ca nişte taine fără pereche, nemaivăzute şi nemaiauzite.
Şi ce poveste pescărească este aceea în care nu apar piraţi hapsâni (uneori cu aură de haiduci mioritici), domniţe nemaiîntâlnit de frumoase sau comori atât de mari încât să-ţi taie răsuflarea tot încercând să faci conversia lor în euro.
Băltăreţii au un fel al lor, aparte, de a-şi trăi viaţa şi de a povesti trecutul. Căci, deseori, nici nu mai ştii unde se termină adevărul şi unde începe legenda aceea superbă, care l-ar face invidios până şi pe Jules Verne, maestrul literaturii ştiinţifico-fantastice.
Drumul de sub ape pe care încă-l mai caută arheologii
Povestea drumului de piatră ascuns pe sub ape şi smârcuri, care (spun legendele) leagă malul Mării Negre şi malul Dunării, în mai multe locuri, cu cele mai sălbatice locuri ale Deltei Dunării, am auzit-o atât de des încât a ajuns să se confunde cu realitatea.
Nimeni dintre contemporanii noştri n-a văzut însă vreodată acel drum (sau măcar părţi din el), dar foarte mulţi au auzit povestea lui de la „cei bătrâni” sau de la „nişte domni veniţi de la Bucureşti, ca să-l caute”.
Eliodor Sichim, are rădăcini lipoveneşti şi se trage din satul tulcean Nufăru (poarta de intrare în Delta Dunării), însă de mai bine de cinci decenii e gălăţean, căci a fost atras de salariul bun care se dădea la Combinatul Siderurgic.
Malul Dunării la Nufăru FOTO: site-ul comunei
A lăsat lotca şi prostovolul pentru lopata de la cocserie, însă nu-i pare rău. „Dacă rămâneam acolo, eram oale şi ulcele”, spune bătrânul, ajuns acum la venerabila vârstă de 78 de ani.
Atins de nostalgia copilăriei şi tinereţii, merge aproape zilnic la pescuit. Prinde, nu prinde, se cheamă că intră în comuniune cu apa sub zodia căreia s-a născut. Iar, uneori, le povesteşte companionilor despre viaţa lui şi despre legendele comorilor neştiute ale Deltei.
Moş Eliodor n-a încetat niciodată să creadă că misteriosul drum din piatră ascuns de ape există. A auzit de el, când era copil, de la bătrânii satului, care socoteau că piraţii de la Marea Neagră dosiseră, cu ajutorul lui, comori uriaşe prin smârcurile dintre bălţile Gorgova, Isac şi Uzlina.
Locul marcat pe harta este acela unde se presupune că ar fi comorile piraţilor
Ce-i drept, la Nufărul, satul lui natal, sunt condiţii grozave să crezi în astfel de legende, căci acolo au fost descoperite de către arheologi urme din epoca fierului, urmate în timp de vestigii ale epocii romane şi romano-bizantine.
Denumirea istorică a satului Nufaru este Prislava, fiind menţionată în lucrări istorice ca localitatea prin care a trecut cneazul Svitaslav Igorevici al Kievului în drumul său spre Bulgaria.
Istoricul Vasile Pîrvan arată, în lucrarea „Începurile vieţii romane la gurile Dunării”, că „la Prislava se aflau clădiri însemnate, cu ziduri foarte puternice, de grosime neobişnuită pentru o întăritură trecătoare şi clădiri antice cu zugrăveli şi mozaicuri pe pereţi”.
Ruinele de la Nufăru FOTO: site-ul comunei.
Însă Eliodor Sichim n-a auzit de toate acestea, chiar dacă paşii copilăriei l-au purtat deseori printre anticele vestigii din piatră.
„Acuma, eu îi credeam sau nu-i credeam eu pe moşnegi, dar într-o zi – aveam vreo paişpe ape pe atunci - o venit nişte arheologi de la Bucureşti să întrebe de drum. O bătut toate satele din Deltă căutând călăuze care să le arate locurile cele mai tainice dintre bălţi. L-or fi găsit sau nu l-or fi găsit, Dumnezeu ştie. Cică ceva-ceva s-ar fi găsit, dar s-o ţinut secret, că altfel pornea lumea puhoi după comorile piraţilor”, conchide bătrânul.
„E din lespezi mari, din piatră, la două palme sub luciul apei”
Moş Eliodor povesteşte despre drumul de piatră de pe sub ape ca şi cum tocmai l-ar fi văzut şi l-ar fi pipăit cu palmele.
„Da, domnule. Cică piraţii l-au făcut, acuma 1.000 de ani. Este din lespezi mari, din piatră, la două palme sub luciul apei, printre smârcuri. E lat cât să treacă două care şi merge tocmai de la Sulina până după Caraorman, prin bălţile cele mari de la Uzlina, Gorgova şi Isac. Dacă nu ştii ce-i acolo, zici că-i mlaştină, dar dacă baţi cu pasul drumul şi-l ştii, mergi două zile pe jos pe el. E netedă ca-n palma piatra, iar apa nu trece nicăieri de genunchi”, este convins povestitorul, Moş Eliodor (foto jos).
Descrierea seamănă destul de bine cu a unui drum roman. Dar ce să caute un drum roman în inima smârcurilor? Poate vom afla cândva.
Tot el spune că sute de ani de-a rândul drumul a fost urmat de piraţi pentru a-şi ascunde bogăţiile prădate. „Aţi auzit de piratul Ghiorghios? Aăăăă! Păi dacă n-aţi auzit, n-aveţi cum să pricepeţi!”, ne muştruluieşte moşul.
Singurul mormânt din România al unui pirat
Şi totuşi, deşi ne-am îndoit, aveam să aflăm că „piratul Ghiorghios” chiar există. De fapt, acesta este singurul pirat recunoscut oficial pe pământul românesc, mormântul lui fiind în cosmopolitul cimitir de la Sulina.
Se numea Ghiorghios Kontoguris şi era născut în Kefalonia. Grec, carevasăzică! Ceea ce întăreşte relatările istorice (inclusiv de la Herodot, că mările Mediterană, Neagră, Egee şi Adriatică erau bântuite încă din vechime de piraţii greci.
Abordând această problemă, istoricul Charles King afirmă, într-o carte dedicată Mării Negre, că: „Pirateria era omniprezentă la începutul epocii moderne, o mare parte din istoria navală a acelei perioade fiind de fapt povestea eforturilor depuse de diferite puteri regionale fie pentru a o combate, fie pentru a o înconjura. Piraţii erau, desigur, atât o povară, cât şi o binecuvântare: o povară atunci când îţi atacau corăbiile, o binecuvântare când puteau fi convinşi să le atace pe ale duşmanilor”.
Revenind la Ghiorghios Kontoguris, să spunem că, potrivit informaţiilor prezentate pe site-ul oraşului Sulina, acesta a murit pe pe 25 martie 1871, chiar de Ziua Internaţională a Greciei.
Mormântul lui Ghiorghios Kontoguris. Sursa foto: Primăria Sulina
Pe piatra sa funerară este inscripţionat pentru eternitate simbolul piraţilor: craniul cu două oase încrucişate, iar locul este unul dintre punctele importante de atracţie ale cimitirului-muzeu din Sulina.
Se mai zice că de pe urma lui Kontoguris ar fi rămas – cum altfel? – o mare comoară îngropată printre smârcuri. Se spune că harta este un mesaj secret scris chiar pe piatra acestuia de mormânt.
Pentru a putea să citeşti inscripţia, este nevoie ca la primele ore ale dimineţii, când răsare soarele (şi ce frumos răsare soarele al Sulina!) şi lumina cade pe lespede sub un anumit unghi, trebuie să stropeşti locul cu apă pentru a se vedea scrisul în relief. Mulţi au încercat, nimeni n-a reuşit, poate şi pentru că nu se ştie unghiul razelor şi nici cantitatea de apă ce trebuie pusă. Sau poate pentru că totul n-o fi decât o altă legendă.
Detaliu de pe piatra de mormânt a piratului grec. Sursa foto: Primăria Sulina
Revenind la faptele piratului, iată cum este descris modul de „lucru” al Ghiorghios Kontoguris pe site-ul primăriei dobrogene: „Piratul lega o scândură de coarnele unei vaci, la care atârna două felinare. Vaca mergea la păscut şi legăna felinarele. Comandanţii corăbiilor care se apropiau de coastă credeau că acolo sunt nave ancorate şi se îndreptau spre ţărm. Din nefericire, cădeau în cursă şi eşuau”.
Nu-i aşa că vă aduce aminte de celebrul serial românesc „Toate pânzele sus”, inspirat după romanul lui Radu Tudoran? Tot acolo, de altfel, regăsim şi povestea drumului de piatră ascuns de mlaştini. Oare din cartea lui Tudoran să fi intrat în folclorul zonei, sau o fi fost tocmai invers?
„Nu există dovezi că ar fi, dar nici că n-ar fi nu se poate spune”
Profesorul de istorie Adrian Vâlcu crede că povestea drumului de sub apă are un sâmbure de adevăr, în ciuda faptului că nu au fost găsite (cel puţin deocamdată) dovezi ale existenţei lui.
„Să nu uităm că Dobrogea a fost sub stăpânire romană, iar romanii erau obsedaţi de drumuri. Totuşi, pe actualul teritoriu al Dobrogei se găsesc numeroase vestigii romane, însă niciun drum pe sub apă, aşa cum se găseşte în legendele locale. N-aş respinge însă categoric existenţa lui. Ar putea să existe, căci romanii au încercat mult timp să consolideze o linie de apărare împotriva popoarelor din nordul Mării Negre, care au tot încercat să atace imperiul venind prin smârcurile Deltei. Iar orice linie de apărare presupune şi drumuri”, este de părere Adrian Vâlcu.
De legendarul drum amintesc, într-o oarecare măsură, zonele cunoscute în Deltă sub denumirea de "deversoare". Acolo drumul şi apa se împletesc, creînd un fel de vaduri ce pot fi trecute cu maşina sau cu piciorul, dar lăsând loc şi apei să-şi urmeze cursul.
Drumuri pe sub apă, în zona deversoarelor din Deltă. Sursa foto: jurnaldecalatorie.ro
Că există sau că nu există drumul piraţilor, că se ascund sau nu se ascund comori uriaşe în mlaştinile Deltei, nu vom afla, probabil, prea curând. Frumuseţea legendelor dobrogene rămâne însă nepieritoare, căci graiul viu poate fi, deseori, o modalitate de perpetuare a informaţiei mult mai eficientă decât orice tratat ştiinţific sau hardisk plin ochi cu date.
Se încarcă comentariile...
