Tenebrele istoriei: Ştefan cel Mare, jefuitorul şi înrobitorul. Ce secrete urâte ascund istoricii despre marele domnitor

Tenebrele istoriei: Ştefan cel Mare, jefuitorul şi înrobitorul. Ce secrete urâte ascund istoricii despre marele domnitor

Ştefan cel Mare

Peste 100.000 de robi luaţi de voievodul moldav, în anul 1498, din Polonia au fost strămutaţi în Moldova pentru a popula ţinuturile pustiite de tătari. Istoricii moderni au tratat episodul cu multă superficialitate, deoarece multă vreme a fost considerat un sacrilegiu ca lui Ştefan cel Mare să i se ataşeze imaginea de jefuitor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Când vine vorba despre marele domnitor moldovean Ştefan cel Mare, orice român îţi va răspunde că a fost unul dintre cei mai importanţi şi mai drepţi voievozi ai neamului. În fapt, unele izvoare istorice arată că, totuşi, marele voievod a fost şi un invadator fără scrupule. Pe seama lui sunt puse fapte reprobabile, deportări masive şi lichidarea până la ultimul locuitor a sute de sate din ţările învecinate.

Mulţi istorici se întreabă unde sunt cei 100.000 de oameni luaţi de Ştefan cel Mare din Podolia şi Galiţia în 1498, iar răspunsul se află încă ascuns sub mantia timpului, aşteptând să fie scos la suprafaţă.

În „Letopiseţul Ţării Moldovei” (ediţia îngrijită de Gheorghe Mihăilă şi apărută în editura Academiei Române, 2006 Bucureşti), cronicarul Grigore Ureche afirmă (la pagina 49 a volumului) că în anul următor învingerii polonezilor lui Ioan Albert la Codrii Cozminului, la 23 iunie 1498, Ştefan cel Mare a adunat oastea şi a întreprins în Polonia un atac fulger. Scopul era de pedepsire a leşilor, dar şi de demonstraţie de forţă militară.

Cronicarul consemnează că armata moldoveană a ars mai multe cetăţi şi târguri – sunt amintite Trembowla, Buceaciul (Buczacz) şi Podhaeţul (Podhajce) – şi a luat multă pradă însă şi mulţi prizonieri. Se pare că erau vizaţi îndeosebi prizonierii de etnie ruso-ruteană şi nu leşească (polonă), însă scopul acestei selecţii etnice este destul de neclar.

„Mulţi oameni, bărbaţi, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100.000. Mulţi de aceia au aşăzat Ştefan vodă în ţara sa, de şi până astăzi trăiaşte limba rusească în Moldova, ales pre unde i-a descălecat, că mai a treia parte grăiescu ruseşte”

Grigore Ureche - Letopiseţul Ţării Moldovei.

Războaiele de robire moldave sunt confirmate şi de alte surse

Potrivit cercetătorului prof.univ.dr. Mircea Ciubotaru („O problemă de demografie istorică de la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare” – Analele Putnei 2006), informaţiile sunt cuprinse şi în alte izvoare istorice, mai ales în „cronicile poloneze: Chronica Polonorum de Matei Miechowski, Chronicorum […] partem posteriorem de Bernard Wapowski, un Tractatus cronicae fratrum minorum observancie… de Johannes de Komorowo, Kronika Polska de Bielski, unele cunoscute direct de cronicarul moldovean”.

„Foarte asemănătoare sunt pasajele referitoare la acelaşi eveniment din Cronica de la Mănăstirea Hustânscaia (izvor rusesc), Cronica Lituaniană (cu evaluarea numărului prizonierilor la peste 150.000), Cronica Byhovec şi Gentis Silesiae Annales de Ioachimus Cureus”

Prof.univ.dr. Mircea Ciubotaru

Iar mărturiile nu se opresc aici. În cronica universală ebraică a lui David Gans publicată la Praga în 1592, preluându-se informaţii de la germanul Henricus Reutel, se rezumă astfel evenimentele de la 1498: „Ştefan, voievodul Moldovei, […] a făcut acolo mare distrugere şi prădare şi a dus în ţara sa multe mii de suflete şi averi mari. Şi a dat acestor prizonieri locuri bune ca să se aşeze în ţara sa cea bogată şi mănoasă. Le-a dat şi ajutor bănesc ca să-şi ridice oraşe neîntărite şi să trăiască acolo în pace şi siguranţă. Ei se află acolo până azi”.

Ştefan cel Mare prăda Polonia cot la cot cu tătarii?

„Observăm, mai întâi, numărul foarte mare de prizonieri („robi”), 100.000 şi chiar peste 150.000, pierdere care va fi avut un efect demografic important în zonele devastate, dificil de apreciat de noi”, scrie profesorul Ciubotaru.

Există însă şi unele neclarităţi. În timp ce izvoarele poloneze vorbesc despre transportul prizonierilor în Grecia şi Asia, umplute cu plugari poloni şi ruşi (Bernard Wapowski), în Tracia, Macedonia, la tătari şi în Grecia (Bielski şi cronica rusească), cronicarii moldoveni consemnează uciderea şi arderea oraşele din Podolia şi strămutarea populaţiei civile din Pocuţia şi localităţile galiţiene.

Se poate presupune din aceste relatări (de altfel, destul de sumare) că prizonieri au fost luaţi şi de turci, şi de tătari, dar şi de moldoveni, în atacuri cumva concertate. Totuşi, cifrele menţionate de surse se referă doar la captura lui Ştefan cel Mare, care i-a dus în Moldova (Grigore Ureche, Nicolae Costin). Prizonierii erau, dacă nu exclusiv, cel puţin majoritatea, „ruşi”, adică ruteni sau ucraineni, nu şi polonezi (leşi), fiindcă urmaşii acelor robi vorbeau încă în secolul al XVII-lea „limba rusească”.

„Totuşi, ar fi însă cu totul hazardat să deducem din interpretarea acestor prea sumare informaţii că ar fi existat sau nu o poruncă a domnului privind selecţia etnică a prizonierilor şi eventualele raţiuni ale acestuia”, apreciază profesorul Ciubotaru.

Nou-sosiţii au crescut populaţia Moldovei cu 25%

Potrivit surselor istorice, la acea vreme populaţia Moldovei oscila în jurul a 400.000 de suflete, iar sosirea a 100.000 de locuitori, care vorbeau o limbă străină, ar fi creat un adevărat haos. Şi totuşi, nicio mărturile istorică nu atinge pe deplin acest aspect.

Asta arată că, de fapt, prizonierii au fost deportaţi fie în zone cu „vid”, fie au fost foarte bine integraţi. Mai multe surse acreditează că populaţia de origine rusă (lipovenii) care populează în prezent sudul Moldovei şi al Basarabiei, precum şi zona Deltei Dunării nu sunt venite aici în secolele XVII-XVIII, aşa cum se credea, ci provin chiar din marea captură făcută de Ştefan cel Mare în Podolia.

În ceea ce priveşte rutenii deportaţi în partea de sud a Moldovei (care în acea vreme era puternic depopulată ca urmare a raidurilor tătare şi turceşti), istoricii cred că a fost asimilată în câteva generaţii de către autohtoni.

„Urmele lor sunt mai greu de identificat în documentele secolelor al XVI-lea sau al XVII-lea. Câte o informaţie însă confirmă imaginea unei Moldove puternic impregnate de elementul etnic ucrainean în preajma anului 1600. Astfel, cu prilejul cercetării unei pricini pentru un hlabnic de la Vultureştii din ţinutul Vasluiului, domnul Constantin Movilă poruncea ca hotărârea sa în acest caz să fie citită în faţa tuturor martorilor de la faţa locului, între care şi megieşii „carii sânt amestecaţi cu ruşii”. Aşadar, în satele vecine Băloşeşti (azi Voineşti), Buhăieşti şi Boţeşti (azi Parpaniţa), trăiau atunci mai mulţi ucraineni, luaţi în seamă în această împrejurare”

Prof.univ.dr Mircea Ciubotaru

Alte urme ale deportărilor ştefaniene

Potrivit lucrării „O problemă de demografie istorică de la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare” (Analele Putnei – 2006), prezenţa ruso-ruteană este impregnată în toponimia din ţinuturile Moldovei.

Se dau ca exemplu numeroasele sate cu numele de Ruşi: unul mai sus de Deleni, Ruşi aproape de Belceşti, Ruşi pe Sitna pe marginea de nord-vest a târgului Botoşani. Unele sate au clar o origine slavă: Scubinţi – actualul Scobinţi (Skoba – scoabă), Cepleniţi, alt nume Ciaplinţi (Cepleniţa) care are un nume ce aduce cu ruteanul Ceplea – bâtlan, Buhalniţi (Buhalniţa), Verbăuţi în prezent dispărut (aproape de Belceşti).


După 300 de ani, în catagrafiile visteriei Moldovei doar numele unor familii mai aduce în amintire despre importanta populaţiei ruso-ruteană adusă de Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului XV: Rusul, Hriţcu, Herghelegiuc, Velniuc, Coşciuc, Steţcu, Tescu, Timofti, Costiuc, Feciuc, Ostahi, Muscalul etc.(Catagrafiile visteriei Moldovei – p. 92-95, Scobinţi).

Dovezile sunt alterate şi de faptul că în secolele XVIII-XIX un nou val de populaţie ruso-ruteană pătrunde în Moldova. Aceştia sunt bejenari săraci din actuala Ucraină, care de sărăcie şi din cauza opresiunii imperiilor ţarist şi austriac se aşează în Moldova.

Revenind la chestiunea deportărilor ştefaniene, este imperios necesar să sumpliniem că, dincolo de toate, acţiunile lui Ştefan cel Mare aveau un rol profund strategic în protejarea a propriei ţări. Incursiunile de intimidare din Podolia ţineau la distanţă agresiunea poloneză (să nu uităm că totul a pornit de la aceasta), iar popularea cu prizonieri a zonelor de frontieră, expuse năvălirilor păgâne, avea rolul de a salva populaţia autohtonă de pericole. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: