Descântece de boală la români: „Tu, boală/ Pleacă, nu mai sta/ Peste mări, peste ţări, peste oceane“. Cum îi combat medicii pe vraci

Descântece de boală la români: „Tu, boală/ Pleacă, nu mai sta/ Peste mări, peste ţări, peste oceane“. Cum îi combat medicii pe vraci

Ritualul descântecului. Foto: Adevărul

În lumea rurală românească încă mai există locuri în care descântătorul este, în unele cazuri, un personaj mult mai de succes decât medicul. În acelaşi timp, doctorii susţin că descântecul poate avea, în cel mai bun caz, un rol psihologic minor, dar în niciun caz nu poate fi determinant în vindecarea unui bolnav.

Ştiri pe aceeaşi temă

Când vine vorba despre descântece, fie ele de dragoste sau de însănătoşire grabnică, românul este teribil de inventiv. Izvoarele etnografice aduc în lumina prezentului zeci de mii de incantaţii şi poezioare presupuse a fi de leac, de mântuire, de nemaipomenită schimbare în bine.

De către cine, de ce şi mai ales cum sunt interpretate descântecele arhaice la timpul prezent ne explică etnografii, dar şi medicii.

Boala, văzută ca un duh pizmaş

Etnologul român Gh. F. Ciauşanu (1889-1963), în lucrarea „Superstiţiile poporului român” (publicată, cu girul Academiei Române, în 1913 şi reeditată în 2014 de editura „Saeculum”), face referire pe larg la filosofia ţăranului român în legătură cu boala şi moartea.

„Bolile, ca şi moartea, sunt concepute de poporul român ca duhuri răutăcioase şi pizmăreţe pe viaţa omului. Acest lucru se poate vedea foarte bine din povestea populară a Morţii şi Frigurilor”, notează Ciauşanu, care redă şi povestea menţionată.

„Cică Moartea nu se încumeta să dea piept, să răpuie un om voinic. Şi când se tot căina ea că e slabă, iată că se întâlneşte cu Frigurile. Îşi dau bineţe, ca prietene ce erau, iar Frigurile o întreabă pe Moarte de ce este aşa de amărâtă. Moartea spune tărăşenia, iar Frigurile îi răspunseră: Să vii să-l iei după o săptămână, ţi-l punem noi bine! Şi Frigurile s-au ţinut de vorbă, iar calea morţii a fost netezită şi uşurată”.

„Moartea, Frigurile şi voinicul” - poveste populară

Plecând la această filosofie, strămoşii noştri au căutat mereu metode de a ţine departe boala şi moartea. Este o căutare similară cu actuala zbatere pentru desluşirea secretelor alimentaţiei sănătoase, însă desfăşurată într-un plan mistic, fără a uza de instrumentele ştiinţei.

Aşa s-au născut incantaţiile, pe care le denumim în mod curent descântece, şi care au fost la mare căutare timp de secole, vreme în care descântătorii „cu har” au ţinut loc, într-un scenariu de tip „placebo”, şi de doctor, şi de judecător, şi de executor judecătoresc, ba chiar şi de Cupidon.

Nu ne vom referi, evident, la ultimele două decenii, în care vechile obiceiuri (nevinovate) au translatat din zona naiv-populară într-o arie care duhneşte deja a industrie a şarlataniei.

Cum să urci boala-n salcâm

Poate părea o utopie, însă strămoşii noştri credeau, acum un secol doar, că bolile se pot „arunca” (transfera) de la om către un arbore, fie el copac simplu sau pom roditor. Acest mit reiese destul de clar din relatarea lui Gh. F. Ciauşanu cu privire un un ritual de descântec din Vâlcea, în ceea ce-l priveşte pe un bolnav de epilepsie.

„Descântătoarea ia cu ea fâşii din hainele bolnavului, unghii şi păr din părul lui. Mai ia şi ceară şi un sfredel şi se duce cu ele în pădure, unde are să descânte. Când ajunge, face o gaură cu sfredelul într-un  arbore, iar în gaură pune fâşiile de haine, părul şi unghiile, pe urmă o astupă cu ceară şi cu un dop de lemn. Descântecul care însoţeşte aceste lucrări magice se ţine sub cel mai strict secret”.

Gh.F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român”.

O altă variantă a acestui descântec converge către blestem de boală către cei ce îndrăznesc să calce hotarul unei proprietăţi. Este un fel de blestem-paznic, de tipul celor puse (se spune) să vegheze peste mormintele faraonilor.


Fâşiile de haine, unghiile şi părul de la bolnavul epileptic se pun în movilele de hotar. Cine o călca pe ele, ar căpăta „boala copiilor”, cum este numită epilepsia în popor, menţionează Ciauşanu.

Acest din urmă tip de blestem este confirmat şi în părţile Moldovei. „Îmi amintesc că în copilărie ne era strict interzis să călcăm movilele de hotar. Nu înţelegeam noi prea bine despre ce-i vorba, însă ne era spaimă, căci bătrânii ziceau că grea boală îl loveşte pe acela care sfărâmă muşuroaiele de pe haturi”, îşi aminteşte profesorul gălăţean Ionel Popoiu.

Zi „33“ şi scapi de ei!

Unul dintre autorii care surprinde cel mai bine legătura dintre numerologie şi riualul descântecului este etnologul Nicolae Păsculescu, în lucrarea „Literatura populară românească”, publicată la Bucureşti în anul 1910.
În amintita lucrare, se scoate în evidenţă faptul că vraciul popular are obiceiul de a folosi în versificaţie numerele divizibile cu 11, în special 33, dar mai ales 99.

Iată cum sună o parte din descântecul „de bubă” cules de Nicolae Păsculescu în zona Munteniei:  „Bubă neagră, băşicată,/ Bubă galbenă/.../ Bubă de 99 de feluri, / Bubă mistreaţă pe os/ Fugi de la om sănătos/ ... / Fugi de la om de pe picioare/ Că (numele) te descântă/ Cu pâine şi sare”.

Iată şi un alt descântec, de „bubî re”, cules ce cercetătorii Institutului Naţional de Etnografie şi Folclor, în anul 1969, din Valea Iadului (judeţul Bihor), de la Dochia Costea.

„Cruci-n cer/ Cruci pă pământ/ Tu, bubî re/ Du-ti di pă brânca lu’ (numele)/ Că di nu ti-i duci/ Cu focu ti-oi ardi/ Cu cuţâtu ti-oi tiie/ Cu apa ti-oi îneca/ Şi te-oi da la nouî căţeli/ Şi ti mânci/ Şi ti-oi da la câni/ Şi cânii ti-or mânca/ Şi (numele) o rămâni curat/ Fii numili Domnului lăudat”.

Descântec de „bubî re” din zona Bihor.

Acest descânte confirmă, în fapt, concluziile etnologilor Ciauşanu, Păsculescu sau Brăilescu, cum că toată mulţimea de gesturi, vorbe şi ritualuri prilejuite de descântec au înţeles antropomorf.

„Boala este percepută ca fiind străinul pe care vrei să-l alungi din casa ta, din curtea ta. O rogi cu buna – când descânţi, îi făgăduieşti cine ştie ce - dar tot cu lucruri pe care nu le are ea, o ameninţi cu frigarea, cu cuţitul, cu funia de om spânzurat, cu mătura, cu fusul: că o vei frige, o vei străpunge, o vei spânzura, o vei arunca la gunoi, o vei pune la munca torsului. Dacă toate acestea nu ajută, o baţi, o legi, o chinuieşti, o spurci, până când trebuie să plece”, descrie sintetic ritualul Gh.F. Ciauşanu.

Iată şi un descântec din sudul Munteniei (zona Giurgiu), cules în urmă cu câţiva ani:

„Tu, boală/ Pleacă, nu mai sta/ Boii popii, plecaţi, plecaţi/ Peste mări, peste ţări, peste oceane/ Şi lăsaţi pe om curat/ Cum l-a lăsat Maica Precista./ Unde cocoşu’ nu cântă/ Unde lupu’ nu urlă/ Unde câinele nu latră/ Să vă faceţi casă/ Să vă faceţi masă/ Şi-acolo să vă strângeţi/ Toate relele, toţi boii popii/ Să-l lăsaţi pe om curat, luminat/ Cum l-a lăsat Maica Domnului...”.

Descântec din sudul Munteniei.

Poveşti bătrâneşti

O relatare păstrată din generaţii în generaţie într-un sat de răzeşi din sudul Moldovei spune aşa: „Bunica obişnuia să facă farmece de toate felurile, dar mai ales de dragoste. Numai că nu erau chiar farmece cum făceau ţigăncile, cât un fel de sfaturi de căsnicie. Dacă venea la ea o muiere nefericită în familie şi-i cerea ceva ca să o iubească Ion al ei, bunica rezolva cu nişte poveţe cam aşa: dimineaţa, înainte să plece la lucru, să-i dai să mănânce bucate gătite cu apă neîncepută, măsurată cu cana asta pe care ţi-am decântat-o eu. Dar bucatele să fie nici calde, nici reci, că altfel nu se prind farmecele. Iar seara, când vine de la muncă, să-i dai să se spele şi să-i dai prosop curat, neatins – uite! – ăsta descântat de mine. Şi să-i pui sub aşternutul curat din pat un fir de busuioc. Şi-o să te iubească Ion”.


Cu siguranţă, „descântecele”  din poveste ar putea avea efect şi-n multe familii moderne.

Treabă de psiholog. Sau de psihiatru

Descântecul, în ciuda rădăcinilor lui milenare (etnologii sunt de părere că se trage din religiile şamanice, precreştine), nu are o reputaţia prea bună în lumea modernă a oamenilor de ştiinţă.

„E bun pentru babe. Dar nici pentru ele. Dacă eşti bolnav, du-te la medic! Ia medicamente. Îngrijeşte-te! N-o să te vindeci de hepatită sau de tuberculoză nici în veacul vecilor cu trei vorbe bolborosite de o bătrână sau de o ţigancă. Sunt de acord, poate exista o psihologie pozitivă, asociată tratamentului medical, însă în cea mai mare parte povestea asta cu descântecele e caz de psihiatrie”, este de părere medicul internist Florin Roşu.

Că o fi şi aşa sau altfel, este greu de spus, mai cu seamă că moştenirea de milenii a unui popor (fie ea bună sau rea) n-are cum să fie ştearsă cu buretele de un singur secol de descoperiri ştiinţifice spectaculoase.

Credinţa în descântece şi leacuri obscure va rămâne încă mult timp o realitate. Stă dovadă imensul succes financiar  pe care-l au vindecătoarele şi vrăjitoarele moderne, cu site multimedia şi anunţuri în avalanşă la mica publicitate. Investiţie minimă, profit maxim şi, cel puţin deocamdată, încă garantat. Drumul de la şaman la şarlatan a fost, mereu, teribil de scurt.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările