Cum s-a dus de râpă cea mai tare afacere cu pepeni din sudul Moldovei. „Nu mai există trufanda din cauza străinilor!”

Cum s-a dus de râpă cea mai tare afacere cu pepeni din sudul Moldovei. „Nu mai există trufanda din cauza străinilor!”

Fotografie de la „trufandaua” de anul trecut a familie Istrate FOTO arhiva personală

După ce în 1995 în localitatea gălăţeană Cudalbi s-a cultivat cu pepeni o suprafaţă record de 4.500 de hectare (cât să dea fiecărui român cam 8,5 kilograme de harbuz), acum se mai pun doar 300 de hectare. Sătenii spun că li s-a domolit entuziasmul pentru că importurile le-au tăiat drastic din profit, mai ales la primii pepeni din an, când preţurile erau altădată foarte mari.

Până acum vreo două decenii „cudălbean” nu avea, ca acum, doar semnificaţia de locuitor al satului Cudalbi din judeţul Galaţi. De fapt, când rosteai cuvântul „cudălbean”, toată lumea se gîndea la un soi de supra-calificare. Nu de alta, dar încă de prin anii ’70 ai secolului XX, cei din Cudalbi reuşiseră să se impună drept cultivatorii şi negustorii supremi ai României în materie de pepeni.

Pe atunci Dăbuleniul era doar un sat oltenesc oarecare, iar „împărăţia pepenilor” îşi avea cetatea de scaun în sudul Moldovei, la Cudalbi, a cărui reţea „gri” de desfacere cuprindea, în plin socialism, toată ţara, până în Bucovina, Maramureş şi Banat.

De-abia după Revoluţie au scos capul în lume şi cei de la Dăbuleni, având un apreciabil avantaj climatic. „În sud, în Oltenia, pepenii se coc cu vreo două săptămâni mai devreme decât la noi”, recunoaşte chiar primarul Cudalbiului, Ştefan Drugan, el însuşi un mare cultivator de pepeni în tinereţe.

Scăpaţi de limitările socialiste (când aveau dreptul la doar 30% din recolta de pepeni; restul lua CAP-ul, iar marfa merge la aprozarele comuniste), cudălbenii au ajuns după 1989 să cultive anual mii de hectare de pepeni. Recordul a fost în 1995, când harbujii au „cotropit” 4.500 de hectare de teren (cât să dea fiecărui român cam 8,5 kilograme de harbuz), depăşind orice altă cultură.

Apoi, entuziasmul s-a tot stins, căci tot mai mulţi mici fermieri din restul ţării s-au apucat de pepeni, preţul a tot scăzut, motorina s-a tot scumpit, iar transportul pe distanţe mai lungi de o sută de kilometri a început să sune a pagubă.

După anul 2000, când importurile au început să dea fiori cultivatorilor de pepeni, lucrurile au luat-o complet la vale. Şi nu doar la Cudalbi, ci peste tot, căci producţia totală a României a scăzut între 2000 şi 2003 (sursa Ministerul Agriculturii) cu mai bine de 50%.

Pepenii sunt pentru nostalgici!

„Înainte, cei mai mulţi bani se făceau pe trufanda. Ieşeai primul, făceai bani. Acum, când sunt pepeni tot anul, aduşi de afară, nu prea mai scoţi bani pe trufanda, iar acesta e unul dintre motivele pentru care nu mai merge chiar atât de bine. În al doilea rând, sunt din ce în ce mai puţini cei care mai mănâncă pepeni – s-au schimbat obiceiurile de consum – tineretul, de exemplu, preferă mai mult sucurile. Pepenii au rămas mai mult o nostalgie, pentru persoanele mai în vârstă”, spune primarul de la Cudalbi.

Primarul Ştefan Drugan de la Cudalbi FOTO C Crangan

Scăderea se vede clar în diminuarea an de an a suprafeţelor cultivate cu pepeni la Cudalbi. În 2003 erau 1.800 de hectare, în 2010 s-a ajuns sub 600 de hectare, iar anul trecut de-abia s-au depăşit 300 de hectare. E o suprafaţă considerabilă, dar de 15 ori mai mică decât în anul de glorie 1995. Chiar şi aşa, din tarlalele cu harbuji ale cudălbenilor se scot cam 12.000 de tone de recoltă pe an, adică vreo 600 de grame pentru fiecare român.

Grămezi de pepeni de Cudalbi anul trecut FOTO C Crangan

Însă pepenii sunt pe ducă, spun sătenii, căci an de an preţul e tot mai prost din cauza supermarketurilor, chiar dacă şi la Cudalbi au ajuns soiurile cu coacere precoce (prima recoltă iese pe la începutul lui iulie, faţă de începutul lui august acum 20 de ani), iar tehnologia este şi ea la ordinea zilei: maşini de plantat (da, de plantat!) răsaduri de pepeni, irigare prin picurare şi altele.

„În câţiva ani, nu prea o să mai cultive nimeni. Vor fi mai rentabile multe alte culturi”, este de părere primarul. „Nu mai merge vânzarea. Noi ducem de mulţi ani marfa la Bacău şi Oneşti, dar câştigul e tot mai prost. Când ajungi în luna iulie, când e marfă praospăt scoasă, trufanda, să vinzi pepeni de 50-60 de lei toată ziua, după ce ai bătut atâta drum, e clar că nu mai merită. Nu mai există trufanda din cauza străinilor, că aduc marfă de peste tot şi o ieftinesc exact când scoatem noi prima recoltă”, spune şi Vasilica Hojog, care cultivă anual circa două hectare.

Deocamdată, pepenii sunt doar cât pumnul pe majoritatea câmpurilor din Cudalbi FOTO C.C.

„Acum 20 de ani, cu câştigul (N.R. profitul) din trei hectare de pepeni îţi luai un ARO. Acuma, de-abia îţi acoperi cheltuielile. Nu mai este o afacere. Fac asta de aproape 30 de ani, dar o să o las baltă. Mă apuc de altceva”, spune cudălbeanul Ion Istrate.

Sincer, declinul pepenilor deja se cam vede la Cudalbi, căci satul parcă şi-a pierdut din acea prospeţime pe care i-o dădeau cândva casele noi şi gospodăriile foarte îngrijite. De altfel, scăderea afacerilor cu pepeni a dus şi la o importantă migraţie a populaţiei. Cam 20% dintre oamenii cu putere de muncă din sat sunt acum prin Italia, Spania sau Anglia.

Reconversie agricolă

De vreo 7-8 ani, tot mai mulţi dintre fermierii din Cudalbi care cândva cultivau pepeni s-au reorientat spre legumicultura în solarii. Deocamdată, nu vezi acea întindere nesfârşită de folie precum la Matca (satul învecinat, unde se cultivă 5% din producţia românească de legume în spaţii protejate), dar încet-încet legumele de Cudalbi încep să câştige un loc pe piaţă.

Intrarea în comuna Cudalbi FOTO Skybikes.ro

„Cu solariile nu e ca în alte părţi, dar s-au mişcat lucrurile. Unii s-au constituit ca întreprinderi individuale, PFA-uri. Şi la culturile în solarii e o problemă cu preţurile de desfacere, care variază foarte mult. Dar dacă o familie îşi asigură traiul dintr-o astfel de activitate, tot e un câştig şi pentru ei, şi pentru comunitate”, spune primarul din Culdalbi.

Una dintre marile supărări ale cudălbenilor, care pe pune beţe în roate cu legumicultura este că realizarea sistemului de irigaţii s-a oprit, în 1990, cu doar o sută de metri înainte de a ajunge la ei.

Erau săpate chiar şi şanţurile unde urmau să fie îngropate conducetele magistrale şi cele secundare, însă după 1990 Ministerul Agriculturii n-a mai considerat zona o prioritate. Aşa se face că vecinii lor dinspre vest, de la Drăgăneşti, Barcea şi Umbrăreşti îşi pot iriga culturile, în vreme ce cudălbenii doar se uită la cer şi se roagă pentru ploaie.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările