În ritmul acesta, ar urma ca ursul să fie scos din lista speciilor strict protejate, astfel încât vânătorii să îşi poată vedea liniştiţi de treabă. Probabil nu vom mai vedea urşi pe marginea drumului cerşind un codru de pâine, aşa cum îi întâlnim pe şoseaua DN 2D, la limita judeţelor Vrancea şi Covasna, nici pe cei căutând prin pubele lăsându-se fotografiaţi de turiştii aflaţi în tranzit.

Vom mai repera foarte rar urşi traversând şosele, precum Transfăgărăşanul, iar centrele de reabilitare ale urşilor, orfelinatele sau rezervaţiile de urşi vor deveni adevărate sanctuare cu animale pe cale de dispariţie. Acesta este un scenariu pesimist, dar suntem convinşi că organizaţiile care militează pentru protejarea speciilor de animale şi plante vor milita pentru conservare şi nu extincţie.

Însă, cu toţii trebuie să conştientizăm că habitatul ursului este în pădure, nu pe marginea şoselelor. Primul pas ar fi să nu mai hrănim urşii şi să nu mai lăsăm resturi alimentare în pubelele din areale naturale sau de pe marginea drumurilor care traversează păduri.

Nu vrem să ne gândim că ursuleţii din pădure vor rămâne orfani, doar pentru că mama lor a  devenit pastramă pe masa vânătorilor profesionişti ori de ocazie.

Raportările privind populaţia totală de urşi variază în funcţie de interese şi oricum aceştia parcurg zilnic zeci şi sute de kilometri, deci e greu să fie toţi monitorizaţi. Diferite ONG-uri sau asociaţii de protecţie a mediului afirmă că în Carpaţii României ar trăi o populaţie de 6.500-7.000 urşi. Din alte surse, aflăm că Reprezentanţii Regiei Naţionale a Pădurilor sau asociaţiile de vânătoare spun că sunt de două ori mai mulţi, adică ar trebui împuşcaţi.

Dacă mai adăugăm şi valul emoţional iscat de apariţiile în mass-media despre diferitele atacuri ale urşilor asupra oamenilor, ”reţeta” este una de succes. ”Blănoşii trebuie împuşcaţi! Atacă omul, sunt periculoşi, produc pagube în gospodării, atacă oile la stână etc. Mai bine îl mâncăm noi pe ei, decât invers”, ar fi sunat, cel mai probabil, un gând sinistru.

Dar câţi dintre decidenţi ar gândi că omul este, de fapt, cel vinovat pentru restrângerea habitatului acestor animale prin acţiuni iraţionale, în special cel al tăierilor iraţionale de arbori şi al defrişărilor?
Pactul de neagresiune dintre om şi urs, propus de cercetătorii ce derulează proiecte de monitorizare a carnivorele mari din România, ar trebui luat în considerare.

Acestea sunt proiecte de conservare obiective, derulate dincolo de interesul personal. Poate doar în urma unei strânse colaborări cu specialişti interesaţi pentru protecţia şi conservarea mediului, ar trebui elaborate legi durabile pentru un mediu natural conservat pentru mai mult timp.

Poate în acest mod, populaţia de urşi din România ar reuşi să se menţină la procentul de 40% din efectivul Europei şi nu o specie dispărută aşa cum este deja în Elveţia.

P.S. Recent, ministrul Investiţiilor şi Fondurilor Europene, Cristian Ghinea a anunţat că România va implementa un proiect de 11 milioane de euro, care este finanţat prin POIM Axa 4 – Protecţia Mediului, pentru recenzarea populaţiei de urs prin metode digitale, astfel încât să ştim exact cum arată această populaţie. Totodată, a menţionat că vor fi dezvoltate mijloace de limitare a interacţiunilor dintre om şi urs, prin achiziţia a 1.000 de garduri electrice care vor fi puse la dispoziţia fermierilor. Îl felicit pentru iniţiativă şi aşteptăm cu interes concretizarea ei.