Spioana poloneză care a activat în lupta de rezistenţă, inspiraţie pentru personajul din seria James Bond

Spioana poloneză care a activat în lupta de rezistenţă, inspiraţie pentru personajul din seria James Bond

Maria Krystyna Janina Skarbek wikipedia

În organizaţia britanică SOE (Special Operations Executive) din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au activat şi femei care au primit misiuni pe teritoriul inamic. Una dintre ele a fost Christine Granville, o agentă de origine poloneză.

Ştiri pe aceeaşi temă

Christine Granville a participat la culegerea de informaţii în Ungaria şi Polonia, reuşind să organizeze evadarea din lagărele din Ungaria a soldaţilor polonezi. Ulterior, a fost trimisă la baza SOE de la Cairo, unde a devenit prima femeie paraşutist din Orientul Mijlociu. De acolo, a plecat în Franţa sub numele conspirativ „Pauline“ în calitate de curier între rezistenţa franceză şi partizanii italieni. Tânăra a participat şi la acţiuni de diversiune şi sabotaj şi a reuşit să-l salveze de la execuţie pe Francis Cammaerts, şeful reţelei, convingându-i pe oamenii Gestapoului că sosirea americanilor era iminentă şi astfel i-a determinat să-l elibereze cu trei ore înainte de execuţie.
 
Christine a fost sursă de inspiraţie pentru personajul Vesper Lynd din Casino Royale, primul roman al lui Ian Fleming, cel care l-a creat pe James Bond.
 
Maria Krystyna Janina Skarbek s-a născut la Varşovia în anul 1908, fiind al doilea copil al contelui Jerzy Skarbek şi Stephania Goldfeder, fiica unui bogat bancher evreu. Skarbeks a influenţat istoria poloneză timp de o mie de ani, salvând ţara de invadatorii medievali, iar Krystyna a moştenit siguranţa de sine, patriotismul şi neînfricarea strămoşilor ei, scrie https://nigelperrin.com/soeagents.htm. 
 
Tinerei domnişoare îi era hărăzită o viaţă de lux în înalta societate, dar moartea tatălui ei, un extravagant, în 1930, i-a schimbat viaţa. Pentru a se putea întreţine, s-a angajat la un birou situat deasupra unui garaj Fiat, dar s-a îmbolnăvit de plămâni din cauza fumului de evacuare. Medicul de familie i-a recomandat să facă terapie cu aerul de munte şi aşa a ajuns în populara staţiune de iarnă din Zakopane, situată în Munţii Tatra, la doar câţiva kilometri de graniţa cu Slovacia. Schimbarea de aer a făcut minuni pentru sănătatea ei, iar vederea trupului său graţios pe pârtiile de schi a întors capetele multor tineri. 
 

„O patriotă poloneză în flăcări“

 
La optsprezece ani s-a căsătorit cu un om de afaceri, Karol Getlich, dar au divorţat la scurt timp. Următorul soţ a fost o figură mult mai romantică, Jerzy Gizycki, un prospector de aur şi cowboy în SUA, care ulterior a devenit diplomat polonez şi scriitor. S-au căsătorit în noiembrie 1938 la Varşovia şi au părăsit Europa pentru o nouă viaţă în Kenya colonială.
 
Când Germania a invadat Polonia în 1939, ea şi Gizyckis se aflau în Etiopia. Hotărâţi să-şi apere ţara, s-au întors degrabă la Londra, unde Krystyna a început imediat să afle informaţii importante pentru mersul războiului. Mai întâi l-a contactat pe Frederick Voigt, un jurnalist politic la BBC, pe care îl ştia de mai mult timp, care a introdus-o în lumea consilierului de externe, Sir Robert Vansittart. Acesta i-a făcut cunoştinţă cu George Taylor, un om de afaceri australian, care conducea secţia balcanică a Secţiunii D, un offshoot al Serviciului Secret de Informaţii (SIS sau MI6). Într-un memoriu, Taylor spunea: „Este o fată cu un aspect foarte inteligent şi aristocratică. Este o patriotă poloneză în flăcări. Ea a făcut o impresie excelentă şi chiar cred că avem un PREMIU“. Secţiunea D fusese înfiinţată pentru a găsi noi modalităţi de sabotare a războiului împotriva Germaniei. Acţiunile vizau răspândirea propagandei anti-naziste în Europa ocupată, folosind agenţii din ţările neutre. Prin urmare, liniile de comunicare dintre Ungaria şi Polonia erau acum foarte necesare, deoarece propaganda germană controla toate informaţiile.
 

Primele încercări

 
Lui Taylor nu i-a trebuit mult timp să vadă potenţialul Krystynei. Ea se gândise deja la întregul plan: ca jurnalist, va traversa Slovacia şi va trece graniţa poloneză până la Zakopane, unde se poate baza pe ajutorul prietenilor de acolo. Odată ce va fi deschis un canal de curierat, va putea începe să livreze materiale de propagandă pentru reţelele poloneze. În Budapesta, a găsit rapid un apartament şi a început imediat să-şi facă planuri pentru prima călătorie în Polonia. Ignorând cu încăpăţânare toate sfaturile pe care le-a primit cu privire fenomenele meteo, temperaturile fiind de minus 30 Celsius, iar pericolul de avalanşă pândea la tot pasul, a reuşit să-l convingă pe schiorul olimpic Jan Marusarz, care lucra pentru consulatul polonez, să-i fie ghid. Şi aşa a început aventura Krystynei, care a traversat ţara cu trenul, calul sau pe jos, adunând informaţii şi deschizând noi celule de rezistenţă. Descoperirea greutăţilor cu care oamenii se confruntau în timpul ocupaţiei germane a fost şocantă. După ce s-a întors la Budapesta, a prezentat un raport lung la Londra. Krystyna a trecut din nou în Polonia în iunie şi şi-a vizitat familia din Varşovia. Temându-se de viaţa mamaie ei, care era evreică, a implorat-o să părăsească ţara, dar femeia a refuzat, fiind hotărâtă să rămână şi să îşi continue munca învăţându-i pe copii limba franceză.
 

Şi-a plătit libertatea cu bani

 
Odată cu înmulţirea sarcinilor de curier, a făcut o altă călătorie o săptămână mai târziu, dar, de data aceasta, după trecerea frontierei poloneze, ea şi însoţitorul ei au fost prinşi de paznicii slovaci, care au ameninţat că îi predau Gestapoului. Krystyna a refuzat să dezvăluie vreo informaţie în timpul mai multor ore de interogatoriu şi, în cele din urmă, i-a convins pe paznici să ia banii pe care îi avea pentru cauză să îi lase pe amândoi să plece. Şi astfel s-au salvat. Împreună cu Andrzej Kowerski, cu care făcea echipă, a început să strângă informaţii privind traficul fluvial şi de trenuri dintre Germania şi România şi urmărea mişcările gărzilor de frontieră de la graniţele iugoslavă şi slovacă. Însă, lucrurile deveneau din ce în ce mai dificile. Krystyna rămase fără bani, comunicările cu Londra erau dificile, iar munca lor devenea tot mai periculoasă pe zi ce trecea. Pe de altă parte, Kowerski era cunoscut de poliţia maghiară şi de omologii lor din Gestapo, care au intensificat supravegherea mişcărilor sale. Când Krystyna, după o a patra călătorie în Polonia, la mijlocul lunii noiembrie, s-a îmbolnăvit grav de gripă, şi-au dat seama că nu mai pot continua aşa mult timp.
 

Cum a scăpat de tortura de la Gestapo

 
Cei doi au fost arestaţi la 24 ianuarie 1941. După câteva ore de interogatoriu la Gestapo, Krystyna a scăpat de tortură, spunând că îi este teamă să nu sufere de tuberculoză întrucât scuipă sânge. Mai întâi, ea şi-a muşcat limba. La spitalul închisorii i s-a făcut o radiografie toracică, care l-a îngrozit pe medic. În analiza respectivă îi ieşiseră cicatricile de pe plămâni pe care le avea de la primul ei serviciu, provenite de la fumul de eşapament. Însă, medicul nu ştia de boala ei anterioară şi a spus că este grav bolnavă şi a cerut eliberarea ei şi a lui Kowerski.
Deşi erau încă sub supraveghere, cei doi au reuşit să ajungă în ambasada britanică, unde au cerut ajutor lui O'Malley să părăsească Ungaria. El le-a eliberat paşapoarte noi, dar pe nume britanice, sugerate de fiica lui O'Malley, Kate. Aşa încât Krystyna a devenit „Christine Granville”, iar Kowerski s-a decis asupra numelui „Andrew Kennedy”.
 
Christine a traversat graniţa iugoslavă ascunsă în portbagajul Chrysler-ului ambasadei, iar apoi s-au reunit pentru a-şi continua călătoria la Belgrad. Într-un final, au ajuns la Istanbul, Turcia fiind ţară neutră, unde au fost primiţi la consulatul britanic.
 
Dar munca Christinei din spatele frontului nu avea să se sfârşească aici şi, după ce au părăsit Turcia, Christine şi Andrew au plecat la sediul COE al SOE prin Siria şi Ierusalim. Nu se aşteptau să fie primiţi ca eroi, însă au fost dezamăgiţi de  informaţiile pe care le-au primit: guvernul polonez, exilat la Londra, tocmai ordonase tăierea tuturor legăturilor cu reţelele „amatoare”, cum ar fi muşchetarii, susţinând că au fost penetraţi de cei din informaţiile germane. Aceasta însemna că SOE nu putea să-i trimită nici pe Christine nici pe Andrew înapoi în Balcani. Ulterior, când lucrurile s-au mai liniştit, Christine a refuzat oferta de a deveni un funcţionar al SOE, însă a urmat un curs de operator wireless. Între timp, Andrew s-a despărţit de companie şi a devenit instructor de paraşută pentru recrutările SOE, în ciuda faptului că avea un picior de lemn, în urma unui accident suferit înainte de război. După terminarea antrenamentului wireless, Christine şi-a câştigat „aripile” de paraşută la baza RAF din Haifa.
 

În cuşca aurită

 
Până în 1944, Cairo devenise o cuşcă aurită. La sfârşitul lunii martie 1944, Patrick Howarth, unul dintre prietenii ei mai apropiaţi din secţiunea poloneză a SOE, a propus să fie trimisă înapoi în Ungaria, ca operator wireless. Cu toate acestea, farmecul şi puterile de convingere ale lui Christine au fost uşor observate de ofiţerul comandant al lui Howarth, care a bănuit că „a lucrat în mod evident la prelucrarea MP50 [numele de cod al lui Howarth]”, însă până în aprilie, planul a fost anulat. Abia după Ziua D (Ziua Z) a apărut un post vacant în secţia AMF a SOE, care a trimis agenţi în sudul Franţei din Alger, după ce curierul Cecily Lefort fusese arestat cu câteva luni mai devreme, iar şeful ei avea nevoie urgent de un om care să îl înlocuiască. Cum Christine vorbea aproape perfect franceza, alegerea ei a fost una firească. A primit documente false de identitate, sub numele de  Jacqueline Armand. Având numele de cod „Pauline“, a fost paraşutată lângă Vassieux în regiunea Vercors la primele ore ale zilei de 7 iulie. După o aterizare cu peripeţii, patru zile mai târziu s-a întâlnit cu noul ei şef, Francis Cammaerts, cel care a fost unul dintre cei mai buni operatori SOE din ţară, el coordonând grupurile de rezistenţă de pe valea Rhône-ului până la Riviera şi la nord de Grenoble.
 
Acţiunile de rezistenţă s-au mutat în păduri, chei şi peşteri, unde gherilele franceze, cunoscute sub numele de „maquis”, erau atacate sistematic de germani. Oamenii din Vercors erau pe cale să declare cu mândrie teritoriul lor o nouă republică franceză, însă inamicii bine organizaţi au acţionat pentru a revendica victoria. În ciuda rugăciunilor disperate de ajutor, Londra nu a reuşit să-i ajute, iar Christine şi Francis au scăpat de masacrul teribil parcurgând 70 de mile în doar 24 de ore. O zi mai târziu, Christine a ajuns la graniţa cu Italia, unde se aflau grupuri de polonezi care erau în slujba Germaniei. Ea a încercat să-i convingă să-şi părăsească posturile, lucru pe care l-a reuşit la fortul de la Col de Larche, o fortăreaţă înaltă de 2000 de metri înconjurată de păduri dese. Pentru a ajunge la ei, a depus o muncă de Sisif, dar a meritat: cei 200 de polonezi au lăsat armele jos şi şi-au părăsit posturile. De asemenea, ea a ajutat mai multe echipe nou venite să ia contact cu partizanii italieni şi să împiedice atacurile germane prin dinamitarea drumurilor şi podurilor din jurul Briançon.
 

„Domnişoara Pauline“

 
Astfel de episoade au câştigat în curând respectul „domnişoarei Pauline”. După ce a reuşit să aducă un alt grup polonez la maquis, a venit vestea că Francis, locotenentul său Xan Fielding, şi un ofiţer francez, fuseseră arestaţi între Cannes şi Grenoble. Atunci, ea a mers  40 de kilometri până la sediul Gestapo şi a luat legătura cu Albert Schenck, un ofiţer de legătură francez care lucra cu nemţii. S-a dat drept agent britanic şi nepoata lui Marshal Montgomery, spunând că o invazie aliată din sud este iminentă, iar Schenck va fi predat mafiei dacă nu va coopera cu ea. A fost o soluţie nebunească, disperată, dar care a dat rezultate. Trupele franceze şi americane au aterizat pe Riviera, iar Schenck a aranjat în grabă o întâlnire cu Max Waem, un interpret belgian care lucra pentru Gestapo. După trei ore de negocieri, au acceptat oferta lui Christine de două milioane de franci şi o garanţie de protecţie în schimbul vieţii celor trei prizonieri. A doua zi, Waem i-a eliberat pe Francis şi pe tovarăşii din închisoare, cu doar câteva ore înaintea execuţiei programate. Christine îi aştepta pe marginea drumului. Datorită eforturilor reţelei JOCKEY, forţele americane ale generalului Patch au eliberat Digne, Gap şi Grenoble până la sfârşitul lunii august şi slujba SOE în regiune a fost terminată. 
 

„Ororile păcii“

 
Dar războiul nu s-a încheiat încă pentru Christine. În septembrie, cabinetul Winston Churchill a decis ca SOE să trimită mai multe misiuni politice în Polonia, în speranţa că rapoartele lor ar putea oferi o viziune mai detaliată a situaţiei şi dezvăluiri despre atrocităţile sovietice. Aşa încât Christine a fost trimisă la baza SOE, la Bari. 
Prima echipă, cu numele de cod „Freston“, a sosit pe 27 decembrie, dar a fost anihilată de sovietici, iar toate celelalte misiuni au fost anulate. În memoriile lor, Hide şi Seek Xan Fielding şi-a amintit cum Christine vorbea adesea despre „ororile păcii” şi se temea de o viaţă din care lipsea aventura pe care i-a oferit-o războiul. Întorcându-se la Cairo, şi-a luat un loc de muncă la sediul Orientului Mijlociu, iar după câteva discuţii, SOE a acceptat să o plătească până în decembrie 1945. Viitorul ei era incert.
 
Mama Christinei murise în închisoare după ce a fost arestată de nazişti, iar Polonia era sub ocupaţie rusească şi a înţeles că nu se poate întoarce acasă, devenind cetăţean britanic în decembrie 1946. Hotărâtă să călătorească şi să se desprindă de rutina din Londra, Christine s-a angajat ca stewardesă pe linia de croazieră din Noua Zeelandă MV Ruahine în mai 1951. Aici l-a cunoscut pe Dennis Muldowney, care se alăturase Marinei Comerciale în 1948, după ce soţia sa a divorţat de el pe motiv de cruzime. Nu era fericită alături de el. Într-o seară, unul dintre lucrătorii hotelului i-a auzit pe Christine şi Muldowney vorbind şi apoi un ţipăt brusc. Muldowney a scos un pumnal şi a înjunghiat-o în piept. Christine a murit la scurt timp.
 
Raportul medical a concluzionat că bărbatul nu arăta că ar avea semne de tulburări psihice grave. Într-o scrisoare adresată familiei sale, el a comparat relaţia cu Christine cu cea a lui Antoniu şi Cleopatra. S-a spânzurat la închisoarea din Pentonville la 30 septembrie 1952.
 
La înmormântarea lui Christine la Cimitirul Sf. Maria a participat şi fostul şef al SOE, Colin Gubbins. Mormântul este unul comun, cu excepţia scutului Fecioarei Negre din Czestochowa deasupra pietrei şi o placă mai mică ce poartă numele lui Andrew, pus după moartea sa, în 1988. Respectând dorinţa sa, cenuşa lui a fost aşezată la piciorul mormântului ei.
 
Christine a fost sursă de inspiraţie pentru personajul Vesper Lynd din Casino Royale, primului roman al lui Ian Fleming, cel care l-a creat pe James Bond. 
 
 

Vă mai recomandăm:  

Mihail Moruzov, spionul cu trei clase şi omul lui Carol al II-lea, care a înfiinţat primul Serviciu Secret din România

Mihail Moruzov, părintele serviciilor secrete române, spionul fără mormânt. Oasele lui au fost aruncate într-o groapă comună din Cimitirul Bellu

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: