Povestea de film a lui Zoe Rădulescu, fiica de partizan născută în beciurile Securităţii: „Credeam că port genele unui criminal“

Povestea de film a lui Zoe Rădulescu, fiica de partizan născută în beciurile Securităţii: „Credeam că port genele unui criminal“

Zoe Rădulescu, la Cobadin, acolo unde a murit tataăl său FOTO Arhivă personală

Zoe Rădulescu, fata lui Gogu Puiu, liderul rezistenţei armate anticomuniste din Dobrogea, a suferit toată viaţa pentru vina de a avea un tată fugărit şi omorât de autorităţi. Născută în închisoare, crescută de rude, Zoe a învăţat să tacă pentru a putea supravieţui.

Ştiri pe aceeaşi temă

Zoe Rădulescu (66 de ani) s-a născut în beciurile Securităţii din Constanţa, la data de 16 decembrie 1949. Mama sa, Olimpia, a fost arestată pentru că nu l-a denunţat pe iubitul ei, Gogu Puiu, căruia urma să-i dăruiască un copil.
 
Liderul anticomuniştilor din Dobrogea a fost ucis la Cobadin, judeţul Constanţa, la data de 18 iulie 1949, după o luptă scurtă şi dură, în timpul căreia Gogu Puiu a tras ultimul cartuş pe care îl avea. A doua zi, Olimpia, îmbrăcată în straie naţionale aromâne, crezând că probabil aşa va putea să treacă neobservată, a fost arestată în satul Viişoara.
 
„Să ai grijă de copil şi dacă va fi băiat, să-l botezi Hristu, şi dacă va fi fată, s-o botezi Zoe.“ Acestea au fost ultimele cuvinte pe care Gogu Puiu i le-a spus femeii cu care voia să se căsătorească, dar tot amâna momentul pentru a nu o pune în pericol, dată fiind situaţia lui de fugar.
 
„Din documentele de la vremea aceea, pare că eu nu m-am născut. Conform unei înştiinţări de la Ministerul Justiţiei, Puiu Olimpia a fost transferată în anul 1949 din arestul Securităţii Constanţa la Spitalul Militar Constanţa. Se constată că este în luna a noua de sarcină. În urma acestui fapt, nu a rezultat nimic, se scrie în document“, ne povesteşte Zoe Rădulescu.
 
Copilul cu trei certificate de naştere
 
Misterele contină în legătură cu naşterea sa. „Eu am un certificat de naştere cu însemne regale eliberat în anul 1949, în care se spune că sunt fiica Olimpiei. Într-un al doilea cetificat se spune că mă cheamă Puiu Zoe. Mama este Olimpia, iar tată nu am. Un al treilea certificat, eliberat după ce am fost adoptată de mătuşa mea, este pe numele Balamace Zoe şi spune că am doi părinţi: Ion şi Maria“.
 
Totuşi, din frânturi spuse de mama sa şi de mătuşa care mai apoi a crescut-o, Zoe Rădulescu a reuşit să-şi reconstituie primii săi ani de viaţă. După două săptămâni de la naştere, Olimpia şi fiica sa, Zoe, au fost transferate la închisoarea de la Mislea, unde au stat un an şi patru luni.
 
Autorităţile au încercat prin mai multe metode să facă să se piardă urma copilului lui Gogu Puiu. „Am fost scoasă de la porţie în puşcărie, pentru ca mama să fie obligată să renunţe la mine şi să mă dea la orfelinat. Mama a rezistat din toate puterile ei, opunându-se să fiu dusă într-un orfelinat. Ştia că mă va pierde. Aşa s-a întâmplat cu alte mame care au crezut că-şi vor recupera copiii la eliberare, însă s-au înşelat. O doamnă din Galaţi mi-a mărturisit cu lacrimi în ochi că nici după 40 de ani nu a încetat să-şi caute băiatul, dar în zadar. Dar eu am avut mare noroc şi am ţinut cu dinţii de viaţă. Am aflat că furam mâncare de la alţi copii şi aşa am reuşit să supravieţuiesc“, povesteşte femeia.
 
Zoe Rădulescu la Constanţa, unde a fost omagiat Gogu Puiu FOTO Ionuţ Druche
 
Scoasă din puşcărie la 1 an şi 4 luni
 
Mama sa, Olimpia, a trimis nenumărate scrisori acasă, la familie, cerându-i să vină să ia copilul din închisoare, întrucât şi-a dat seama că nu va avea multe zile de trăit în astfel de condiţii. Însă nicio scrisoare nu ajungea la destinaţie, corespondenţa fiind probabil oprită de autorităţi. Dar în săptămâna Paştelui din 1951, a fost eliberată Ana, o femeie din Feteşti, care era condamnată la un an şi jumătate pentru nesupunere la colectivizare. Acasă o aşteptau şapte copii. „«Olimpia, dacă nu voi găsi pe nimeni la Kogălniceanu, iau fetiţa la mine acasă, şi o voi creşte eu. Unde cresc şapte copii ai mei, va mai mai creşte unul», i-a spus ea mamei“, continuă povestea Zoe Rădulescu.
 
Şi aşa au ajuns în Mihail Kogălniceanu, la postul de miliţie, o femeie cu un copil în braţe, care nu era al ei, încercând să găsească pe cineva din familia Olimpiei.

Aici, Ana a aflat că fetiţa nu era dorită de toţi membrii acestei familii. Numai fratele cel mare al Olimpiei aflase cu ceva timp înainte că sora lui dorea să trimită fetiţa acasă, şi, împreună cu soţia, se hotărâse să se ducă la Mislea pentru a o lua. 
 
Aşa că, din primul moment al venirii Anei cu Zoe, unchiul Cola (diminutiv de la Nicolae) a luat-o la el acasă, unde Zoe a rămas timp de un an. În ziua următoare venirii lui Zoe în familia lui Cola, a aflat şi mama lui Gogu Puiu de venirea nepoatei. L-a rugat pe unchi să-i lase ei fetiţa să o crească. Unchiul a refuzat, iar bunica Steliana venea la micuţă în zori şi pleca târziu în noapte, după ce o culca pe Zoe. Înduioşaţi de această situaţie, unchiul şi mătuşa au acceptat ca Zoe să se mute în casa bunicii şi a mătuşii, sora lui Gogu, locuinţă din care nu a mai plecat niciodată. 
 
Aici, a crescut în cultul tatălui şi al mamei sale. Bunica şi mătuşa îi povesteau despre tatăl şi mama ei, îi spuneau că sunt în închisoare şi că vor veni să o crească, pentru că o iubesc foarte mult.
Deşi avea doar 1 an si patru luni, Zoe vorbea binişor. Ştia ca este fiica lui Gogu şi a Olimpiei Puiu şi că vine de la închisoarea de femei. „Toţi îmi spuneau că semăn foarte mult cu tata. Timp ce 
cinci-şase ani nu am râs şi nu am zâmbit. Aveam o inimă bărbată“, spune ea.
 
Limbaj dublu
 
Zoe Rădulescu îşi aminteşte că, la un moment dat, pe când se juca cu ceilalţi copii din sat, a spus o poezie pe care o învăţase în casă. Primele versuri sunau cam aşa: „Sunt o Floricică şi el e tatăl meu, Bunul Dumnezeu“. Credinţa în Dumnezeu nu era bine primită în acea vreme şi atunci mătuşa i-a spus că nu este bine să vorbească despre Dumnezeu la şcoală, iar ceea ce se discută în familie acolo să rămână. „Toţi copiii care se aflau în situaţia mea, cu taţi arestaţi, aveau un limbaj dublu: una vorbeau în casă şi alta afară“, îşi aminteşte ea.
 
Prigoana autorităţilor a continuat asupra familiei sale. Fratele cel mic al lui Gogu Puiu, Ionel Puiu, a murit în temniţele comuniste, fratele său cel mare, Aristide Puiu, a ispăşit zece ani de temniţă grea fiind condamnat pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale“. Mama şi sora lui au executat trei luni de domiciliu forţat în Ialomiţa, iar Ion Balamace, soţul surorii lui Gogu Puiu, a executat şi el zece ani de temniţă grea.

Nici cei rămaşi acasă nu au fost lăsaţi să trăiască în pace. Toate rudele ei aveau voie să muncească la CAP şi astfel să aibă din ce trăi, numai sora tatălui său şi bunica nu aveau acest drept.
 
O altă închisoare: România
 
Zoe avea 4 ani şi jumătate când a ieşit din închisoare şi mama ei, Olimpia. „Mama a fost condamnată la trei ani pentru omisiune de denunţ, dar, în iulie 1952, când trebuia să fie pusă în libertate, fără a fi judecată şi condamnată pentru o altă faptă, a fost reţinută încă doi ani, la dispoziţia organelor de Securitate“.

Ochii lui Zoe se umplu de lacrimi când vorbeşte despre femeia care i-a dat viaţă şi căreia nu a putut să-i spună mult timp „mamă“. „Tragic destin a avut mama: o femeie care a suferit enorm pentru că a iubit un bărbat: a fost închisă, a născut în închisoare. După ce a fost eliberată, a intrat într-o altă închisoare: România. Mă întreb deseori dacă nu i-ar fi fost mai bine în închisoare decât în aşa-zisa libertate“. 
 
Femeia a murit după doi ani de la eliberare. Nu şi-a găsit niciodată rostul şi nici vreun loc de muncă. Timp de câteva luni, a muncit ca bucătăreasă la Sibioara. 
 
Când avea 34 de ani, s-a operat de amigdale şi a avut o hemoragie puternică. Trupul ei a refuzat transfuziile de sânge şi a făcut un blocaj renal. Copilul de atunci revede aproape în fiecare zi un gest al mamei sale: „Îmi acoperea ochii cu palma când voiam să-i spun câte ceva: pentru că ochii mei îi aminteau de ochii tatei“. 
 
„Credeam că port genele unui criminal“
 
Zoe Rădulescu a crescut dezvoltând un adevărat cult pentru tatăl său: „eram fascinată şi mândră de el“, spune ea. Vrea să afle secretele vieţii lui Gogu Puiu, dar nu poate, întrucât nu are niciun certificat de naştere în care la numele tatălui să apară celebrul cap al rezistenţei din munţii Dobrogei.
 
„La dosar este dată o declaraţie a tatei în 1947, iar la arhive – un paşaport de-al tatălui meu, care este fals. Reiese că a fost recrutat la Belgrad, iar în 1945 a venit în ţară. Lipsesc multe părţi din viaţa lui până când a venit în ţară. Probabil a fost şi agent al serviciilor secrete franceze şi americane“.
 
Îşi doreşte foate mult să afle misterele din viaţa tatălui său: „Mă interesează de ce a venit în România, cu ce servicii a lucrat, cine l-a trimis“. În copilărie, credea că poartă gena criminalităţii şi că atunci când va avea copii, o vor purta şi ei. „Nu poţi să blamezi o generaţie de oameni. Eu m-am născut în această familie. Am fost urmărită de Securitate şi mi s-a inoculat ideea că legionarii erau criminali. Credeam că port genele unui criminal şi voi fi şi eu un criminal“, spune Zoe Rădulescu.
 
Moartea lui Gogu Puiu, un mister
 
 Gogu Puiu şi mandatul de arestare 
 
Zoe Rădulescu retrăieşte şi acum cu aceeaşi intensitate momente dificile din copilăria sa. Când era mică, ştia că este urmărită. „Eu eram foarte cuminte. Ştiam intuitiv să-mi văd de treabă. Familia a fost persecutată: un perceptor venea şi ne încuia iarna soba, plapuma şi punea sigiliu pe uşă, ca să nu avem cu ce ne înveli. Nici atunci nu-mi permiteam să nu-mi fac lecţiile“, spune ea.
 
Câteodată, autorităţile îi luau din casă şi îi ţineau la postul de Miliţie. „Ne ţineau o noapte acolo. Nu ne întrebau dacă vrem vreo cană cu apă sau avem nevoie de ceva. Într-un final, ne dădeau drumul.“
Pe când avea vreo 5-6 ani, miliţianul din sat a întrebat-o: „Ce nene cu armă doarme la voi în pod?“, apoi îşi înfigea călcâiul în pământ şi spunea: „Pui de viperă, aşa te-aş strivi“.

La început nu înţelegea ce vrea să afle miliţianul. Însă, punând cap la cap mai multe amănunte, şi-a dat seama că este vorba de tatăl ei. „Bunica nu credea că tata e mort şi nu îl plângea. Mi-a povestit că avea o înţelegere cu el. Dacă nu mai putea rămâne în ţară şi era obligat să plece, trebuia să-i dea un semnal înainte de a pleca: mişca de trei ori clanţa uşii de la intrare. Bunica mi-a povestit că a auzit acest semnal“, povesteşte Zoe.
 
„Căutaţi-l pe Gogu Puiu“
 
Apoi, spune ea, nu există nicio fotografie cu tatăl ei mort. „La acea vreme, toţi legionarii morţi erau fotografiaţi, şi în dosarele Securităţii apar aceste mărturii. Numai fotografia tatei nu este. Sunt mai multe semne de întrebare. În toate fotografiiile de la CNSAS se arată: aici este casa unde a murit Gogu Puiu, dar nicăieri nu este fotografia lui Gogu Puiu mort. Unii spun că acel foc a fost o diversiune pentru ca el să poată dispărea.“ Mama sa, când a fost prinsă de Securitate două zile mai târziu, a fost pusă să recunoască un cadavru complet carbonizat. Tot în dosarele CNSAS se arată că s-au făcut afişe şi adrese în 1954, deci la cinci ani după presupusa moarte a luptătorului, în care se cerea sa fie încătuşat şi adus „banditul Gogu Puiu“, spune femeia.
 
Un alt eveniment avea să-i aducă o dovadă în plus că totul nu a fost o poveste. „Într-o zi, o învăţătoare, Zoe Caporani, mi-a spus că o să mă întâlnesc cu un domn George, care venea din Brazilia şi care îmi va da veşti că tata trăieşte. M-am dus la Autogara Constanţa unde urma să ne întâlnim. Am aşteptat o oră şi jumătate, apoi am plecat. Într-o zi, m-am întâlnit cu învăţătoarea. Când am întrebat-o ce ştie despre omul cu care trebuia să mă întâlnesc, mi-a răspuns: «Nu ştii? L-au găsit mort pe plaj㻓.
 

 
Gruparea lui Gogu Puiu
 
Înfiată de familia Balamace
 
Zoe era prin clasa a IV-a când mătuşa ei, Maria, care o creştea, a depus un memoriu la Securitate, cerând date despre cei doi fraţi ai săi, Ionel şi Gogu Puiu. „Pentru Ionel am primit un certificat de deces. Cauza morţii era pneumonie, iar locul – Jilava, însă despre Gogu – niciun document“, spune Zoe Rădulescu.
 
Când Zoe a crescut, a fost adoptată cu acte de mătuşa ei, Maria, şi de unchiul Ion. „O comisie de la şcoala din Mihail Kogălniceanu a venit la ei acasă şi le-a spus că dacă o să port numele Balamace o să trec mai neobservată. Eu toată noaptea m-am zvârcolit şi mi se părea că dacă îmi schimb numele va fi ca o trădare faţă de tatăl meu, dar nu voiam să-i rănesc nici pe cei care m-au crescut şi aşa am acceptat să port numele Balamace. Ei mi-au zis că mă vor iubi la fel, indiferent ce decizie aş lua“.
 
Aşa se face că micuţa Zoe s-a numit Balamace. Fata lui Gogu Puiu a devenit apoi profesor titular de limba şi literatura română la Liceul din Mihail Kogălniceanu, până în anul 1986, când s-a mutat la Bucureşti. În 2001 s-a pensionat. Acum trăieşte în Capitală şi are o fată, Elena. 

Aromânii, luptătorii anticomunişti din Dobrogea
 
Gogu Puiu a fost copilul preotului paroh din Mihail Kogălniceanu. S-a născut la 23 ianuarie 1918 în Grecia. În timp ce se afla la studii în străinătate, a aderat la Mişcarea Legionară. În 1942, aproape toţi membrii grupului din care făcea parte au fost arestaţi de Gestapo, însă el a reuşit să fugă la Roma, unde a colaborat cu serviciile de informaţii francez şi american. După încheierea războiului, s-a hotărât să se întoarcă în ţară, cu un paşaport fals, cu numele Osman Ali Ahmed din Albania. Este prins de autorităţile comuniste şi trimis în închisoare timp de un an.
 
După ce a ieşit din închisoare, a ajuns în nordul Dobrogei, unde existau deja nuclee de rezistenţă anticomunistă. Principalii capi erau Nicolae şi Dumitru Fudulea, Iancu Beca, Iancu Ghiuvea, Stere Hapa, Nicolae Haşoti şi Iancu Cuşu. 
 
În septembrie 1948, în casa lui Stere Grasu din Ceamurlia de Sus, liderii nucleelor de rezistenţă s-au întâlnit pentru a organiza mişcarea de rezistenţă, eveniment la care au participat delegaţi din 25 de comune din Constanţa şi Tulcea. Conducători au fost aleşi Nicolae Fudulea şi Gogu Puiu. O parte dintre membrii grupării de rezistenţă din Dobrogea nu au fost de acord cu acţiunea armată pe care voia să o întreprindă Gogu Puiu. „În Dobrogea, cu trupe care împânzesc satele şi oraşele, ar fi o nebunie curată să declanşezi revoltă armată. Suntem izolaţi de ţară, nu avem munţi, păduri unde să ne adăpostim, satele sunt rare şi izolate“, i-ar fi spus ei. 
 

Gogu Puiu (stânga), Hristu Balamace şi Hristu Popescu Arhivă personală Zoe Rădulescu
 
„Haiducii Dobrogei“
 
Între Nicolae Fudulea şi Gogu Puiu exista o deosebire importantă: primul vedea reţeaua organizată ca pe un mijloc de a-i menţine în viaţă pe fugari, pe când cel de-al doilea îşi dorea ca organizaţia să acţioneze deschis împotriva autorităţilor comuniste. Totuşi, uniţi de aceleaşi idealuri anticomuniste, în decembrie 1948, a avut loc o nouă şedinţă cu persoanele cele mai importante din rezistenţă. Gogu Puiu a propus ca şeful organizaţiei să fie Nicolae Fudulea. Acesta ar fi replicat: „Lasă, că toţi suntem şefi“. Tot atunci s-a stabilit ca numele organizaţiei să fie „Haiducii Dobrogei“, consemnează Alexandru Gica în lucrarea „Armânii în România secolului XX“. 
 
Timp de un an, Gogu Puiu şi Nicolae Fudulea au acţionat împreună. Securitatea a început prigoana împotriva lor, încercând să ajungă la nucleu. Gazdele, călăuzele şi curierii pe care reuşeau să-i prindă erau bătuţi, torturaţi şi apoi împuşcaţi.
 
„Haiducii Dobrogei“ erau înzestraţi cu armament şi primeau bani şi alimente de la oameni din comunele pe care le organizaseră. Totuşi, printre ei, Securitatea îşi infiltrase informatori.
 
Sfârşitul lui Gogu Puiu
 
La data de 18 iulie 1949, s-a convocat o mare adunare a luptătorilor din Cobadin, sub comanda lui Gheorghe Filiu şi Gogu Puiu, unde au fost convocaţi delegaţi din zonă, dar şi din Bucureşti, Constanţa, Medgidia şi Cernavodă. La întâlnire erau aşteptaţi şi preoţi din satele învecinate. Unii delegaţi au fost arestaţi în drum spre Cobadin şi, după ce au fost torturaţi, au mărturisit unde mergeau. Autorităţile au încercuit localitatea.
 
La întâlnire venea şi Olimpia, iubita lui Gogu Puiu, cea care urma să-i dăruiască un copil. Despre acea zi se vorbeşte în cartea „Rezistenţa“, scrisă de Olimpia Cotan şi Taşcu Beca: „Casa lui Ion Adam, unde erau cazaţi Gogu Puiu şi logodnica sa, Olimpia, este încercuită. Gogu Puiu, îmbrăcat sumar, iese din casă deschizând foc asupra atacanţilor. În lupta crâncenă despre care martorii spun că se trăgea ca la asalt, Gogu Puiu şi-a epuizat toată muniţia, după care, realizând că nu va putea ieşi viu din încercuire, s-a aruncat pe ultima grenadă pe care o purta la şold, ţinându-şi promisiunea să nu se lase viu în mâna «vânătorilor de oameni»“.
Era pentru prima oară când Gogu Puiu încălcase regulile haiduciei şi stătuse mai mult de trei zile într-un singur loc, fapt ce i-a fost fatal.
 
Nicolae Fudulea, haiducul din Tulcea
 
Nicolae Fudulea, liderul mişcării anticomuniste din Tulcea Arhivă Sultana Buşu 
 
Nicolae Fudulea, liderul mişcării anticomuniste din Tulcea, s-a născut la 1 martie 1907 (1912), în localitatea Nigrita, care la acea dată era turcească, iar acum se află în graniţele Greciei. Familia lui a ajuns în Cadrilater în 1932, când a început  procesul de colonizare a aromânilor în acest teritoriu deţinut atunci de România. Nicolae s-a căsătorit cu Elena Cărmuz, cu care a avut patru copii: Stere, 
Dimci, Sultana şi Zoe. În septembrie 1940, România a pierdut Cadrilaterul, luat de Bulgaria, iar în urma schimbului de populaţie care a urmat, familia Fudulea s-a stabilit în localitatea Tistimelu din Tulcea, astăzi Vasile Alecsandri.  
 
Nicolae Fudulea şi fratele său, Dumitru, au reuşit să strângă în jurul lor aromâni din mai toate localităţile învecinate: Stejaru, Beidaud, Ceamurlia de Sus, Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri, după cum povesteşte Sterică Fudulea, preşedintele Comunităţii Aromânilor din Tulcea, urmaşul celor doi haiducilor dobrogeni. 

Aşa a început lupta împotriva autorităţilor comuniste. Printre metodele folosite la transmiterea de informaţii era şi comerţul cu animale. „Ei strângeau oile şi apoi le vindeau la târgurile din Bucureşti. Practic, ei luau legătura cu alţi membri ai mişcării de rezistenţă şi transmiteau informaţii“, spune Sterică Fudulea. Liderii se pregăteau să dărâme comunismul atunci când, sperau ei, vor veni americanii. Fraţii Fudulea s-au opus colectivizării, iar pentru această atitudine, au fost prigoniţi de autorităţi. La începutul anilor ’50, cei doi se ascundeau în pădurile judeţului Tulcea.
 
„O iarnă întreagă, Nicolae şi Dumitru s-au ascuns într-o groapă din pădure. Ca să ajungă în ascunătoare, treceau printr-un tunel lung de doi metri. Se încălzeau cu o sobă, iar coşul de fum era în coroana unui copac, pentru a nu li se descoperi ascunzătoarea“, spune urmaşul fraţilor Fudulea.
 
Cineva însă i-a deconspirat şi Armata i-a înconjurat pe fugari. După mai multe ore de luptă, Dumitru a fost răpus de o grenadă. A fost îngropat într-o groapă comună. Nicolae a fost ucis de Securitate, însă nimeni nu ştie cum. Pe certificatul lui de deces este trecută doar o dată: 28 martie 1952. 
 
Soţia lui Dumitru, Elena, şi-a crescut cu greu copiii. Ea a murit în 1981. Pe crucea de pe mormântul din cimitirul din Tulcea, pozele soţilor Fudulea sunt într-un impresionant contrast: Elena este fotografiată la bătrâneţe, pe când Nicolae este reprezentat tânăr, cu chip de luptător.
 


Vă mai recomandăm:

Fraţii Dumitru şi Nicolae Fudulea, liderii mişcării de rezistenţă anticomunistă din Tulcea

Gogu Puiu, liderul mişcării anticomuniste din Dobrogea. Haiducii Dobrogei îşi aveau centrele de rezistenţă în Babadag şi Delta Dunării

FOTO Mărturii şi documente despre maşina de tortură a Securităţii. Cine erau „Haiducii Dobrogei“

Straja de la Canalul Dunăre - Marea Neagră, vestigiu al comunismului

„Statuia Libertăţii“ a românilor, lăsată pradă hoţilor. Monumentul Tineretului de la Straja este demontat bucată cu bucată

POMENIRE Mănăstirea martirilor de la Canal şi-a serbat hramul: Duminica Sfinţilor Români

FOTO Femeile, victime şi călăi în lagărul de muncă forţată de la Canal

FOTO VIDEO Canalul Dunăre-Marea Neagră, gulagul comunist al Dobrogei

citeste totul despre: