Planul lui John F. Kennedy de a scoate România de sub influenţa URSS. Ce s-ar fi întâmplat dacă preşedintele american n-ar fi fost asasinat

Planul lui John F. Kennedy de a scoate România de sub influenţa URSS. Ce s-ar fi întâmplat dacă preşedintele american n-ar fi fost asasinat

John F. Kennedy

În august 1963, administraţia de la Washington considera că este cel mai prielnic moment ca SUA să se apropie de România, pentru ca ţara noastră să fie extrasă treptat de sub influenţa sovietică. Asasinarea lui John F. Kennedy, în noiembrie 1963, a frânat brusc aceste planuri.

La începutul anilor ’60, sistemul internaţional avea doi poli de putere: Vestul capitalist era condus de SUA, iar Estul comunist, de URSS. Cele două forţe îşi uniseră eforturile în Al Doilea Război Mondial pentru a înfrânge Germania nazistă, dar după îngenunchearea duşmanului comun alunecaseră pe panta inamiciţiei. Intraseră în Războiul Rece.

Un nou conflict, care să rupă lumea în două, nu era de dorit, astfel că foştii aliaţi încercau să menţină un armistiţiu, astfel încât să nu calce prea mult pe terenul celuilalt. De fapt, mai degrabă Occidentul avea această grijă. Simţind că devine izolată, SUA se arăta îngrijorată de evoluţia situaţiei din Europa de Est, în care se manifestaseră brutal regimurile totalitare. 

GALERIE FOTO DIN ARHIVA JOHN F. KENNEDY

SUA şi URSS nu se înfruntau făţiş, dar duceau acest Război Rece tensionat, după cum arată documentele păstrate în Arhiva Prezidenţială „John F. Kennedy“.

„URSS şi SUA au luptat ca aliaţi împotriva Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial. Dar de îndată ce războiul s-a terminat, în mai 1945, alianţa a început să se sfărâme. Tensiunile erau vizibile în iulie, la Conferinţa de la Potsdam, unde Aliaţii victorioşi negociau ocupaţia comună a Germaniei.

URSS era hotărâtă să aibă o zonă-tampon între graniţele sale şi Europa de Vest. Regimuri pro-comuniste au fost instalate în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, România, Albania şi, în cele din urmă, în Germania de Est. Cum Sovietele îşi întăreau strânsoarea în Europa de Est, SUA a început o politică de prevenire a extinderii influenţei comuniste în ţările Europei de Vest, precum în Franţa, Italia şi Grecia“, scriu istoricii americani. 

Zidul dintre lumi

După încheierea războiului, SUA încep să lase deoparte rezerva de a se amesteca în treburile Europei. În 1947, două proiecte strategice ale americanilor prevedeau implicarea SUA în susţinerea guvernelor ameninţate de comunism: Doctrina Truman promitea ajutor ţărilor în faţa cotropirii comuniste, iar Planul Marshall oferea miliarde de dolari ca asistenţă economică. „Guvernele alese democratic trebuie întărite pentru a elimina instabilitatea politică, ce putea deschide calea pentru preluarea puterii de către comunişti“, considerau analiştii americani.

Au existat şi semne de încălcare a armistiţiului Est-Vest, punând la încercare răbdarea şi diplomaţia Vestului. Un conflict s-a ivit în 1948, la Berlin, unde Franţa, Marea Britanie şi SUA administrau sectoare din acest oraş aflat în plină Germanie comunistă. Când URSS a tăiat circulaţia spre oraş, SUA şi Marea Britanie au răspuns cu un masiv sprijin aerian, care a ajutat oraşul sinistrat timp de 231 zile, până când blocada a fost ridicată. În 1949 a fost creată NATO, prima alianţă militară şi de securitate dintre America şi Europa de Vest. Drept răspuns, URSS a creat o alianţă similară, cu ţările comuniste din Europa de Est, oficializată în 1955 prin Pactul de la Varşovia. 

La 20 ianuarie 1961, John F. Kennedy devine al 35-lea preşedinte al SUA, cel mai tânăr din istoria ţării, ales la vârsta de 43 ani. După câteva luni de la instalare, are prima întâlnire cu Nikita Hruşciov, succesorul lui Stalin la conducerea URSS, la Summitul de la Vinea din 4 iunie 1961. Poziţiile lor divergente s-au văzut clar la această la întâlnire. Kennedy a fost surprins de ostilitatea lui Hruşciov şi de tonul lui combativ. La un moment dat, Hruşciov chiar a ameninţat că taie accesul Aliaţilor în Berlin, arătând spre „Medalia de pace Lenin“ pe care o avea în piept. „Sper să o păstrezi în continuare“, i-a răspuns JFK. Peste doar două luni, Nikita Hruşciov avea să dea ordin de ridicare a Zidului Berlinului. Fortificaţia, lungă de 43 de kilometri şi de 3 metri înălţime, era menită să împiedice exodul est-germanilor spre sectoarele vestice.

Zidul Berlinului 

Ridicarea Zidului Berlinului a fost momentul cel mai tensionat al relaţiei Est-Vest, în acea perioadă, martorii spunând că la un moment dat tancurile americane şi sovietice au stat atât de aproape faţă în faţă, la Checkpoint Charlie (Punctul de control Charlie, de la graniţa internă a Berlinului) încât izbucnirea unui nou război părea iminentă.

Momentul este relatat de istoricii germani de la Memorialul Zidul Berlinului: „La 25 octombrie 1961, gărzile estice au încercat să legitimeze Aliaţii vestici care intrau în sectorul sovietic şi care aveau liberă circulaţie. Cele două puteri nucleare au stat 16 ore la câţiva metri distanţă unele de altele. Mulţumită unei iniţiative diplomatice a preşedintelui american Kennedy, liderul sovietic Hruşciov a confirmat statutul liber al americanilor, britanicilor şi francezilor prin Berlinul de Est“. Prevăzătoare, SUA a decis atunci să mărească bugetul Apărării, crescând forţa militară a ţării şi reluând testele nucleare la începutul lui 1962. 

România voia clauza naţiunii celei mai favorizate

Derusificarea blocului comunist era imposibilă. Totuşi, SUA a început tatonarea breşelor din acest zid. România era deja subiectul supravegherii discrete încă de la sfârşitul războiului – se concentra mai ales pe graniţa maritimă cu URSS, de la Constanţa. Apropierea de România şi de celelalte ţări estice era, printre altele, subiectul discuţiilor între preşedintele John F. Kennedy şi oficialii de la Washington.

În octombrie 1961, în timpul escaladării tensiunilor de la Berlin, România trimite la Legaţia română de la Washington un nou reprezentant în locul lui George Macovescu. Petre Bălăceanu fusese profesor la Institutul de Planificare Economică, preşedinte al Băncii de Stat a României şi ocupa, din 1957, postul similar de la Londra. În 1947, fusese consilier comercial al Legaţiei României de la Washington, iar acum revenea ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Washington.

Pe1 decembrie 1961, ministrul Petre Bălăceanu îşi anunţă intenţia de a-i prezenta lui John F. Kennedy scrisoarea de acreditare. Angajaţii de la Casa Albă întocmesc dosarul pentru mapa prezidenţială: copii ale documentelor de la Bucureşti, ce urmau să fie înmânate lui Kennedy, o biografie confidenţială a diplomatului, un memorandum confidenţial şi o schiţă a unui posibil răspuns al lui Kennedy.

„Formaţia lui Bălăceanu, de economist şi finanţist, indică faptul că România este interesată în intensificarea schimbului comercial dintre cele două ţări“, remarcau oficialii americani, care ştiau că România îşi dorea clauza naţiunii celei mai favorizate din partea SUA – pe care avea să o primească abia în 1975. Ei sugerau ca preşedintele Kennedy să profite de această sensibilitate a României pentru a pune nişte condiţii. „Dacă această chestiune este ridicată, afirmaţi că suntem la fel de interesaţi de promovarea schimbului, dar relaţiile comerciale nu pot fi separate de relaţiile politice. Am făcut propuneri specifice pentru normalizarea relaţiilor consulare şi eliminarea unor anumite restricţii, iritante, din operaţiunile noastre diplomatice. Credem că dacă progresul poate fi făcut în îmbunătăţirea relaţiilor noastre politice, auspiciile pentru dezvoltarea schimbului comercial devin mai favorabile“, scriau consilierii lui JFK în memorandum. 

„Vă împărtăşim total dorinţa de cooperare“

Scrisoarea oficială a lui Petre Bălăceanu prin care se prezintă preşedintelui SUA abundă în limbaj de lemn. Diplomatul vorbeşte despre pace în lume, prietenie între popoare, îmbunătăţirea situaţiei internaţionale, prosperitate, cooperare, dezvoltarea relaţiilor, servirea intereselor comune, progres, dar şi „coexistenţă paşnică, egalitate, avantaj mutual şi rezolvare a litigiilor prin negociere“.

Răspunsul lui Kennedy este la fel de tern: „Vă împărtăşim total dorinţa de cooperare“. JFK îl asigură pe trimisul lui Dej că guvernul SUA va sprijini toate eforturile comune pentru binele ambelor naţiuni, promovând prietenia şi înţelegerea între popoare. El îi mulţumeşte lui Dej pentru urările de bine pentru poporul american şi pentru sănătatea sa, transmiţându-i că a apreciat mesajul. Uită, însă, să formuleze un mesaj reciproc pentru liderul comunist de la Bucureşti. 

Casa Albă, Decembrie 1961. John F. Kennedy şi Petre Bălăceanu Sursa jfklibrary.org

După aceste tatonări, preşedintele John F. Kennedy l-a primit pe ministrul Bălăceanu, la 12 decembrie 1961, în Biroul Oval de la Casa Albă. Fotografii de la această întâlnire îl arată pe JFK îngrijorat în discuţia oficială. Întâlnirea se relaxează apoi, cei doi se ridică de pe fotolii, iar JFK adoptă o mină mai destinsă, în picioare, cu mâinile înfundate în buzunarele sacoului de la costum. Bălăceanu păstrează aceeaşi ţinută rigidă şi îndatoritoare.

România face primul pas în relaţia cu SUA

În 1964, România şi SUA aveau să semneze o înţelegere prin care cele două ţări îşi transformă legaţiile în ambasade. Petre Bălăceanu devine oficial, din trimis extraordinar, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Populare Române în Statele Unite ale Americii.

Omologul său american în România era William Crawford, un new-yorkez născut în 1915, cu misiuni în Havana, Moscova, Paris şi Praga. Acesta fusese adjunct al directorului Biroului de Afaceri Est-Europene, apoi directorul Biroului de Cercetare şi Analiză pentru Blocul Sovietic, în cadrul Departamentului de Stat. A venit la legaţia din România pe 21 decembrie 1961.

În august 1963, în ultimele luni de mandat ale lui Kennedy, William Crawford transmitea veşti bune, încurajatoare, despre relaţia tot mai defectuoasă dintre România şi URSS. „În ultimele şase luni, ministrul Crawford a fost martor la creşterea dezacordului României cu privire la planurile URSS. România dezvoltă o tendinţă de independenţă economică faţă de blocul sovietic. Ministrul doreşte să-i raporteze preşedintelui aceste schimbări de pe scena românească şi eforturile în creştere a părţii române de îmbunătăţire a relaţiilor cu SUA“, se arăta într-un document intern de la Casa Albă.

„Românii sunt destul de muncitori şi destul de inteligenţi“

Un episod grăitor se consumase în august 1963, când William Crawford l-a însoţit în România pe secretarul american pentru Agricultură, Orville Freeman. Oficialul de la Washington venise într-un turneu estic şi în România urma să aibă o întrevedere cu conducerea ţării. Întâlnirea a fost mai degrabă mondenă. Trimişii lui Kennedy au fost invitaţi la reşedinţa de vară a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de la Eforie, acolo unde se afla, la relaxare, întregul Birou Politic.

Diplomaţii americani păstrează amintiri foarte plăcute din sejurul de pe litoral: „Românii sunt latini, iar latinii iubesc viaţa. Iubesc să trăiască, sunt destul de muncitori şi de obicei destul de inteligenţi“, avea să declare William Crawford într-un interviu acordat în 1971 jurnalistului William Moss, pentru arhiva JFK.

Interesul României: construirea de fabrici

La întoarcere, demnitarii au călătorit în avionul spre Washington cu Mircea Maliţa, ministrul adjunct de Externe. Acesta le-a explicat amănunţit cât de benefic, pentru ambele părţi, ar fi un parteneriat româno-american, mai ales pe plan economic.

Crawford îşi aducea aminte perfect despre cele discutate cu preşedintele John F. Kennedy (ÎNREGISTRAREA AUDIO AICI), la o săptămână de la venirea din România, la finele lui august 1963: „Preşedintele Kennedy era extrem de interesat de strângerea legăturilor cu România. Întâi am discutat despre încercările României de a-şi afirma independenţa economică faţă de Moscova. Apoi, de schimbarea tendinţei în comerţul său exterior, care se muta tot mai mult spre Vest. Şi în final, despre dorinţa lui Dej pentru sprijinul american în aceste obiective. Preşedintele Kennedy era în favoarea acestui ajutor. Eu i-am descris «lista de cumpărături» de 200 de milioane dolari a lui Bălăceanu pentru zece fabrici din SUA şi cum Comerţul le-a refuzat licenţele. Eu am arătat în detaliu despre cum am eşuat în a da românilor vreo recompensă pentru poziţia lor de independenţă faţă de URSS“. 

Casa Albă, Decembrie 1961. John F. Kennedy şi Petre Bălăceanu Sursa jfklibrary.org

În martie 1962, România elaborase o listă de zece instalaţii industriale pe care voia să le cumpere din SUA, inclusiv două fabrici de cauciuc sintetic. Atunci, Comerţul american spusese că niciuna dintre fabrici nu poate fi licenţiată, cu posibila excepţie a unei fabrici de celuloză – se arăta într-o analiză, din august 1963, realizată de David Klein, consilier de securitate naţională pentru Europa şi Canada.

„Este momentul cel mai propice de a ne apropia de aceste ţări-satelit“

Răspunsul preşedintelui american la demersurile românilor nu a întârziat să apară. John F. Kennedy a spus oficialilor că este nerăbdător să se documenteze în privinţa României, pentru a avea o poziţie fermă în Congres. Îşi dorea intensificarea, în special, intensificare relaţiilor comerciale, iar pentru ca acest lucru să se transpună în legislaţie, trebuia să facă presiuni.

„M-a întrebat dacă nu pot să întocmesc o documentaţie concisă – despre ce au cerut românii să cumpere, de ce i-am refuzat şi cum s-au reorientat, apoi, spre Europa de Vest. I-am spus că deja adunăm aceste informaţii la Bucureşti şi, în curând, le vom avea la Washington. Kennedy a pus mâna pe telefon şi a cerut cu Hodges de la Comerţ, dar cum el nu era acolo, a vorbit cu subsecretarul Franklin D. Roosevelt Jr., căruia i-a dat toată relatarea despre aliaţii noştri şi despre lista de cumpărături a românilor. Preşedintele a spus că vrea ca această documentaţie să fie adunată, iar Comerţul să se alăture demersului legaţiei. Mi-a şi stabilit o întâlnire pentru a doua zi, cu Roosevelt Jr.“, îşi amintea William Crawford.

Franklin D. Roosevelt Jr., omul de legătură cu Estul

„Dacă noi reuşeam să urnim lucrurile cu românii, el voia să arate Congresului că românii făcuseră toate acele demersuri către noi, fără succes, iar când noi i-am refuzat, ei s-au îndreptat – sau erau pe cale să o facă – către bunii noştri prieteni şi aliaţi, cu care fac afaceri uimitoare: cu vest-germanii, cu francezii, cu italienii, cu englezii şi alţii. Pe scurt, în timp ce noi tot cântăream lucrurile, schimburile lor comerciale se dezvoltau într-un ritm rapid, iar ale noastre erau tot la un nivel insignifiant. Ideea principală era că preşedintele Kennedy nu voia ca noi să fim lăsaţi în urmă şi că voia să facem tot ce putem pentru a răsplăti eforturile României pentru o mai mare independenţă. Era teribil de interesat de tot ce-i spuneam, îmi tot punea întrebări, să înţeleagă tot contextul. Şi era foarte interesat – mai mult decât mă aşteptam – de implicaţiile dezvoltării Europei Răsăritene“, relata Crawford.

Mai târziu, avea să afle că atitudinea lui Kennedy se datora parţial Comitetului de Control al Exportului, format din Secretariatele de Stat, Comerţ şi Apărare, care evaluase situaţia cu câteva zile înainte, la 9 august, şi făcuse nişte recomandări administraţiei prezidenţiale. John F. Kennedy le trimisese un memorandum în primăvara acelui an, cerându-le să ia în considerare paşii ce trebuiau făcuţi pentru a încuraja schimburile cu Europa de Est.

„Deci asta era deja în mintea lui, foarte mult, când am discutat cu el. Voia să dezvoltăm un program de abordare, pas cu pas, pentru viitoare schimburi comerciale cu fiecare ţară estică. La câteva săptămâni după întrevederea noastră, recomandările comitetului au fost aprobate de preşedintele Kennedy în Memorandumul din 19 septembrie 1963, care prevedea adoptarea lor într-un ritm mult mai susţinut decât fuseseră propuse“, dezvăluia William Crawford.

John F. Kennedy a întrebat care ar fi cea mai avizată persoană să se ocupe de acest program de accelerare a relaţiilor SUA-Europa de Est, iar Crawford s-a gândit că Franklin D. Roosevelt Jr. ar fi cel mai indicat, pentru că lucra la Comerţ şi purta un nume care amintea de vechea camaraderie de război cu URSS.

„Treburi neterminate“

John F. Kennedy avea în vedere şi Tratatul Antinuclear, semnat, pe 5 august 1963, la Moscova, de URSS, SUA şi Marea Britanie. În avion, Mircea Maliţa venea la Washington să semneze, din partea României, acel tratat. „Maliţa era aici, împreună am discutat cu Averell Harriman (care era asistentul Secretarului de Stat pentru Afaceri Estice). Mă gândesc că acea discuţie l-a ajutat pe Kennedy să-şi exprime viguros opinia pentru a pune pe roate negocierile viitoare cu România“, a mărturisit William Crawford în interviul din 1971. 

Preşedintele Kennedy era extrem de interesat de strângerea legăturilor cu România. Întâi am discutat despre încercările României de a-şi afirma independenţa economică faţă de Moscova. Apoi, de schimbarea tendinţei în comerţul său exterior, care se muta tot mai mult spre Vest.

William Crawford, ambasadorul SUA în România

Aşadar, în august 1963, oficialii de la Washington considerau că este momentul cel mai prielnic, după Al Doilea Război Mondial, pentru ca SUA şi ţările europene comuniste, precum România, să strângă relaţiile. O analiză a trei state-satelit din Est (Ungaria, România şi Bulgaria), elaborată de David Klein, consilier de securitate naţională pentru Europa şi Canada, demonstra că SUA are „treburi neterminate“ cu toate cele trei ţări, pe care trebuia să le rezolve înainte de mişcări politice majore care să afecteze caracterul relaţiilor. Printre acestea se numărau compensaţiile pentru exproprierea cetăţenilor americani, chestiuni consulare care afectau viaţa americanilor în statele comuniste, probleme de respectare a drepturilor omului – cum ar fi dreptul la emigrare sau de reîntregire a familiilor despărţite de 15-20 ani de regim comunist. 

România limitează restricţiile

„Dacă Ungaria are cea mai complicată situaţie pentru noi (n.r. – ca urmare a relaţiei spinoase cu guvernul János Kádár), România este cu siguranţă cea mai interesantă“, nota Klein. Specialistul consemna că americanii apreciau dorinţa afirmată a României, de independenţă faţă de blocul sovietic şi de strângere a relaţiilor economice, manifestată prin ridicarea misiunii diplomatice a SUA la rang de ambasadă. „Deşi nu avem idee precisă despre gradul de înţelegere dintre România şi Bloc ori de gradul de independenţă în decizii dat autorităţilor de la Bucureşti, este cert că românii au făcut acum un apel direct şi puternic pentru extinderea schimburilor comerciale. Cel mai recent au fost făcute în discuţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (foto jos) cu secretarul Freeman şi guvernatorul Harrison şi cu adjunctul ministrului român de Externe. România caută, în special, export american în licenţe pentru instalaţii industriale şi specializare tehnică în domeniile chimiei, petrolului, cauciucului, celulozei, TV şi radio“, continua consilierul de securitate.

Klein amintea şi că România a făcut paşi încurajatori spre SUA, în 1963. El considera ca Washingtonul trebuie să fie mai prietenos cu Bucureştiul, dacă vrea ca SUA să progreseze, atât economic, cât şi în politica externă. „Românii au fost de acord ca legaţia americană de la Bucureşti să distribuie un buletin lunar de informaţii către anumite persoane şi instituţii. A încetat blocarea transmisiilor posturilor de radio Vocea Americii şi Radio Europa Liberă. Au ridicat, de asemenea, restricţiile pentru călătoriile oficiale prin renunţarea la cerinţa privind unele notificări în avans. Dată fiind cerinţa sa explicită privind îmbunăţărea relaţiilor comerciale, Guvernului de la Bucureşti ar trebui să i se dea ocazia să fie ascultat privind nevoile sale, pentru a putea rezolva şi alte chestiuni importante“.

Concluzia era că SUA era în poziţia de a servi ca sursă alternativă de produse pentru ţările estice, ceea ce le-ar face mai puţin dependente de Blocul Sovietic. „Este momentul cel mai propice de la război încoace de a ne apropia de aceste ţări-satelit şi avem capacitatea – politică şi economică – de a atinge aceste scopuri. Pentru acest lucru (şi sunt oportunităţi pentru asta aici) avem resurse considerabile la dispoziţia noastră care pot fi oferite cu fineţe şi discreţie“, scria David Klein către cancelaria lui John F. Kennedy.

Dej şi Tito, îngrijoraţi ca asasinarea lui JFK să nu pară un complot comunist

Ultimele discuţii purtate de preşedintele american despre România au avut loc pe 21 august 1963. În acea zi, a avut o întrevedere cu McGeorge Bundy, asistentul special pentru Securitate Naţională, şi cu William Crawford. Au vorbit despre economia românescă, despre relaţia cu URSS şi cu China comunistă, despre nivelul de trai al românilor.

Peste doar trei luni şi o zi de la această discuţie, pe 22 noiembrie 1963, John Fitzgerald Kennedy era ţinta unui asasinat, în Dallas.

Gloanţele „lunetistului singuratic“ Lee Harvey Oswald îi curmau viaţa şi planurile ambiţioase – inclusiv cel de apropiere de ţările-satelit ale Uniunii Sovietice. Diplomaţii americani spun că planul de apropiere faţă de România a fost pus în aşteptare. Un pas semnificativ a mai fost făcut la 1 iunie 1964, dar acesta fusese convenit demult: misiunea diplomatică a SUA a fost ridicată la rang de ambasadă. Considerând că tema este prea sensibilă, succesorul lui Kennedy, Lyndon Johnson, nu dorea să aducă în discuţie, public, în campania electorală, nimic legat de Europa de Est. Nici măcar o aprobare a Senatului, de rutină, în ciuda înţelegerii cu România.

„Pur şi simplu, n-a vrut să rişte nimic. Astfel că, deşi ministrul român a fost desemnat ambasador aproape imediat, eu am fost lăsat însărcinat ca ministru pentru şase luni, ceea ce este un pic neobişnuit şi inconfortabil. Dar Lyndon Johnson a trecut de alegeri, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej m-a primit în mai puţin de 24 ore ca să-mi prezint scrisoarea de acreditare. Cred c-a vrut să-şi arate înţelegerea faţă de timpul petrecut de mine în acele circumstanţe, precum şi aprecierea lui pentru ce am realizat. Ştia care fusese cauza amânării numirii, pentru că-i fusese explicat de către ministrul de Externe. Am devenit ambasador abia în decembrie 1964. Am fost printre ultimii oameni pe care Dej i-a văzut, pentru c-a murit cam în trei luni (n.r. – pe 19 martie 1965)“, spunea Crawford.

Primul ambasador SUA la televiziunea română

Pe 22 noiembrie 1963, când Kennedy a fost ucis, aproape întreaga conducere de partid şi de stat a României era la Belgrad, în vizită la mareşalul Iosip Broz Tito. Când a aflat de moartea lui JFK, Dej l-a sunat imediat pe însărcinatul american cu afaceri de la Belgrad, exprimându-şi personal condoleanţele.

„El mi-a spus de noaptea albă pe care a avut-o stând şi discutând cu Tito, făcând speculaţii despre ce-o să se întâmple cu Europa de Est, odată cu dispariţia lui Kennedy. Erau extrem de tulburaţi şi de înspăimântaţi de uciderea sa. Şi erau profund îngrijoraţi de calea politicii americane. Se temeau ca asasinarea lui JFK să nu fie văzută ca acţiunea unui singur om, ci mai degrabă produsul unui efort colectiv sau chiar un complot comunist, ceea ce ar fi avut serioase consecinţe internaţionale. Dej mi-a spus toate acestea în 1964, când i-am prezentat scrisoarea de acreditare“, îşi amintea Crawford.

În acele zile năucitoare, William Crawford a fost chemat de liderii comunişti, în frunte cu Maurer, la Bucureşti, pentru a i se da o permisiune extraordinară. „Au venit la cabinetul meu şi m-au chemat să vorbesc la televizor, ceea ce nu-i mai fusese permis niciunui alt şef de misiune americană. Pentru că învăţasem limba română, am putut să transmit mesajul preşedintelui Johnson în româneşte. Am ţinut apoi un serviciu memorial în biserica anglicană, pe care eu l-am condus, şi la care au venit şi unii oficiali ai guvernului român. A mai venit Patriarhul României, toţi membrii corpului diplomatic, toţi şefii de misiune, până şi cel din îndepărtata Mongolie… cu care noi n-aveam nicio relaţie, inclusiv chinezii şi est-germanii. Unul n-a lipsit. Şi nu erau credincioşi care să meargă la biserică, mai ales cei din Comitetul Central, membrii de partid. Dar şocul şi revolta erau cu adevărat profunde. Nimic din ce am discutat atunci, cu Kennedy, în ultima sa vară, nu s-a concretizat, dar întotdeauna am simţit că discuţiile rodnice avute cu românii s-au datorat acelei discuţii cu Kennedy“, a conchis William Crawford în interviul din 1971. 

Pe aceeaşi temă: 

Operaţiunea CIA de supraveghere a României, în timpul ocupaţiei sovietice. Americanii erau interesaţi de mişcările de trupe FOTODOCUMENTE

Steagul României, purtat de primii oameni care au păşit pe Lună. Misiunea Apollo 11 a avut un dar pentru români

 

John F. Kennedy și ambasadorul Petre Bălăceanu, la Casa Albă Sursa jfklibrary.org

Imagini din aceeasi galerie
  • John F. Kennedy și ambasadorul Petre Bălăceanu, la Casa Albă Sursa jfklibrary.org
  • John F. Kennedy și ambasadorul Petre Bălăceanu, la Casa Albă Sursa jfklibrary.org
  • John F. Kennedy și ambasadorul Petre Bălăceanu, la Casa Albă Sursa jfklibrary.org
  • John F. Kennedy și ambasadorul Petre Bălăceanu, la Casa Albă Sursa jfklibrary.org
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: