Insula Şerpilor, rana deschisă a României, de la stăpânirea bizantină la cea a „Sublimei Porţi“. Detalii din culisele faimosului proces de la Haga

Insula Şerpilor, rana deschisă a României, de la stăpânirea bizantină la cea a „Sublimei Porţi“. Detalii din culisele faimosului proces de la Haga

Insula Şerpilor, comoara din largul mării FOTO Adevărul

Nu există alt colţ de stâncă înconjurat de ape care, cu o suprafaţă atât de mică, de doar 17 hectare, să fi cunoscut o atât de zbuciumată istorie. Insula Şerpilor, din Marea Neagră, are un trecut şi un prezent extrem de controversate. „Adevărul“ vă spune povestea ei.

Insula Şerpilor aparţine Ucrainei, însă partea română a luptat în ultimele decenii pentru a-i fi recunoscute drepturile asupra platoului continental.

Primele runde de negocieri cu sovieticii au început în anul 1967 şi au durat până în 1987. Acestea s-au reluat în 1998 şi au durat până în 2004, perioadă în care s-au desfăşurat 34 de runde de negocieri între România şi Ucraina pentru delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră, fără nici un rezultat.

Pe 13 septembrie 2004, actualul ministru de Externe, Bogdan Aurescu, a semnat Cererea de Sesizare a Curţii Internaţionale de Justiţie pentru declanşarea procesului de la Haga.

Ministrul Bogdan Aurescu: „Am vrut să purtăm o rundă de negocieri pe Insula Şerpilor“

Niciodată în timpul negocierilor nu s-a adus în discuţie şi Insula Şerpilor, întrucât mărturiseşte ministrul de Externe Bogdan Aurescu, cel care a condus echipa de negociere, în tratatul politic dintre România şi Ucraina din anul 1997 există o prevedere care stabileşte faptul că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei. „Nu s-a pus în discuţie suveranitatea insulei, iar Curtea nu putea să se pronunţe asupra unui fapt cu care nu fusese sesizată“, adaugă ministrul.

Oricum, miza în proces nu era insula, ci modul în care ea putea să influenţeze delimitarea platoului continental al Mării Negre şi s-a stabilit că nu avea cum să influenţeze. El spune că nu a văzut niciodată insula. „La un moment dat, am cerut părţii ucrainene să purtăm o rundă de negocieri chiar pe Insula Şerpilor, dar nu am primit un răspuns pozitiv“, mărturiseşte cel care a condus negocierile din partea română.


Ministrul de Externe, Bogdan Aurescu FOTO Adevărul

„Când spun „la Roumanie” mă trece un fior amestecat, de emoţie, de grijă, de răspundere, de mândrie. Evident, sunt emoţionat, dar mai ştiu că nu trebuie să se vadă. Era important şi pentru judecători, şi pentru Echipă, şi pentru cei de acasă. Şi nu se vede. Ştiam un truc de când pledasem mai demult la CEDO, la Strasbourg – poţi să te ţii bine cu mâinile de marginea pupitrului. Ştiam şi că totul era transmis în direct acasă. (Pe la începutul lui august am avut o discuţie cu dl. Pleşu care m-a întrebat grijuliu dacă am emoţii. Şi i-am răspuns: „Numai idioţii şi inconştienţii n-au emoţii.”) Dar nu a fost nevoie deloc de trucuri. După al doilea paragraf orice urmă de emoţie mă părăsise deja. Eram „în interiorul” textului pledoariei mele, intrasem deja adânc în logica ei. Cu simţurile ascuţite la maximum, recunoşteam parcă pipăind, pe rând, fiecare argument şi nuanţă, pe care le scoteam apoi la lumină, le expuneam în faţa Curţii, cu toate accentele lor specifice. Altceva nu mai conta“, a scris  Bogdan Aurescu, referindu-se la acea perioadă. Munca lor a fost o mare victorie pentru statul român. Din platoul continental de 12.000 de kilometri pătraţi, România a obţinut 7.900 de kilometri pătraţi.

Judecători de la Haga, în timpul procesului. FOTO: Cristian Nistor

Miza a fost accesul la hidrocarburile din Marea Neagră. Numai că petrolul pur extras din zonă nu va aparţine României. Fostul premier Călin Popescu Tăriceanu a concesionat petrolul şi gazele din aria respectivă lanţului de firme Sterling (Canada) - Melrose (Edinburgh), via Midia Resources Romania înainte de victoria de la Haga.

Constănţeanul care a făcut parte din echipa de negociatori

Din echipa de negociere a platoului continental al Mării Negre a făcut parte şi un constănţean, inginerul Octavian Buzatu, de 43 de ani. Începuseră discuţiile cu partea ucraineană când în 2002 a fost cooptat şi specialistul care lucra la acea vreme la Direcţia Hidrografică Maritimă din Constanţa.

FOTO: Octavian Buzatu

El ne povesteşte că o rundă de negocieri se purta în România, iar următoarea în Ucraina. „În funcţie de nivelul la care se discuta, întâlnirile aveau loc între consilieri sau reprezentanţi ai Ministerului de Interne, Ministerul Apărării Naţionale, ai Agenţiei de Resurse Minerale“, spune Octavian Buzatu. Când se discutau probleme de decizie politică se întruneau politicienii.

Runde de negocieri de o săptămână

O negociere dura uneori şi o săptămână. Fiecare echipă avea traducătorul ei. Spre final, au fost cooptaţi şi trei avocaţi străini. „Am lucrat o lună şi jumătate la Haga. Ne-a luat două săptămâni să pregătim pledoariile. Urma partea adversă şi apoi noi dădeam replică la punctul lor de vedere“.

Echipa României. FOTO: Cristian Nistor

Contribuţia lui a fost aceea de a transpune aspectele juridice în hărţi şi imaginarea unor situaţii care să pună în lumină defavorabilă argumentele părţii adverse. „Au fost perioade când dormeam o oră, o oră şi jumătate pe noapte. După ce terminam hărţile, mă duceam în sală să asigur proiecţia“, îşi aminteşte el.

Inginerul mărturiseşte că a rămas impresionat atunci când profesorul James Crawford a spus Curţii în partea a doua a procesului, după prezentarea argumentelor de către Ucraina: „Graficul este unul izbitor – şi în timp ce dumneavoastră îl urmăriţi, îmi oferă prilejul de a fi recunoscător echipei tehnice a României, jucând un meci cartografic de Cupă Mondială împotriva opoziţiei internaţionale”.

„Personal, cred că astfel de mulţumiri publice, exprimate chiar în faţa Curţii, au darul de a-ţi întări convingerea că ai făcut aproape tot ceea cea a fost posibil într-un astfel de moment important, fiind totodată o supapă de refulare, care probabil s-ar fi activat automat în eventualitatea obţinerii unui rezultat contrar aşteptărilor şi dorinţelor proprii sau ale celor din jur“, spune Octavian Buzatu.

Nu mai puţin de 18 judecători reprezentând toate sistemele de drept din lume au ascultat argumentele fiecărei părţi. În septembrie – octombrie s-a finalizat procesul, iar hotărârea s-a dat pe data de 3 februarie 2009. „Am mai calculat iar şi iar ce însemna victoria asta: 79,3 % dintr-un total de 12.000 kmp aflaţi în dispută. Am privit totul ca fiind o decizie logică, dar care a avut nevoie de 60 de ani pentru a trasa o linie imaginară pe o hartă“, povesteşte el.

Întorşi în ţară, îşi aminteşte el, i-a aşteptat un singur reporter. „Mi-a părut rău atunci că nu suntem fotbalişti“, a spus el dezamăgit. Echipa nu a primit nicio recompensă materială pentru victoria uriaşă obţinută, ci doar diplome, dar nici nu ar fi dorit altceva.

Istoria din larg

Situată în Marea Neagră, la 45 kilometri de ţărm, stânca uriaşă, care poartă denumirea de Insula Şerpilor, este cea mai mare dintre puţinele insule ale Mării Negre, pe lângă Sacalin, apărută în valuri în anul 1897, situată la sud de gura de vărsare a braţului Sfântu Ghorghe, Kefken, în partea de sud a mării, la 50 mile marine de strâmtoarea Bosfor, câteva mici insuliţe şi stânci la sud de Burgas, fie la nord, la intrarea în limanul Berezan, aici aflându-se mica insulă Berezan.

Insula Şerpilor este situată la 45° 15ʹ 53 ʺ latitudine nordică şi 30° 14ʹ 41ʺ longitudine estică, la nord de Sulina. Suprafaţa insulei este de 17 ha. În antichitate, ea a avut o întindere mai mare, efectul distructiv al valurilor reducând-o la aceste dimensiuni. Privită de la distanţă, ea îmbracă forma unei stânci uriaşe care se luptă cu valurile. Ţărmurile sunt înalte şi se termină cu faleze impunătoare, ceea ce dă insulei aspectul unei cetăţi înconjurate cu ziduri de piatră. Unele dintre faleze au fost presărate cu râpi adânci şi chiar cu peşteri, însă furia valurilor a făcut ca acestea să dispară.

Despre istoria zbuciumată a acestui pământ cândva românesc ne vorbeşte dr. Dominuţ I. Pădurean în cartea sa „Insula Şerpilor“. Primul scriitor antic care a menţionat Insula Şerpilor sub numele de Insula Albă a fost Arktinos din Milet în anul 777 î. Hr., în lucrarea sa Aethiopidia.

În izvoarele literare, istorice, cartografice această insulă legendară a apărut consemnată sub mai multe deumiri: Achillea, Achilles, Cezaria, Fadunisa, Ilanada, Insula Albă, Insula cu şerpi, Insula lui Achille, Levca, Nisi, Rubea, Zmeinoi.

Tărâmul şerpilor

Denumirea de Insula Şerpilor este utilizată oficial începând cu secolul al XIX-lea, anul 1868. Denumirea se trage de la şerpii care dominau fauna de altădată a insulei. George Popa Lisseanu scria că insula mişună de şerpi negri, iar autorul primei schiţe monografice a insulei, Raul Călinescu, spunea în 1931 că în zona litorală a insulei găsim în plus şarpele de apă, inofensiv, care se găseşte şi pe platou şi de la care se trage numele insulei, atât în româneşte, cât şi în greceşte, turceşte şi ruseşte.

Legenda lui Ahile

În Antichitate a existat şi versiunea conform căreia cenuşa eroului Ahile a fost îngropată în insula Leuke – albă. Alţii avansează că aici a fost înmormântat poetul nepereche, Ovidius. „Mormântul lui Ovidiu se află pe o insulă din Pont“, spunea Giovanni Boccacio, în „Viaţa lui Dante“.

În anul 1823, insula a fost cercetată minuţios pentru prima dată, din ordinul amiralului Samuel Grieg, comandantul flotei ruse din Marea Neagră. Astfel s-a realizat prima hartă a insulei. Tot atunci s-a descoperit faptul că aici a existat un templu antic închinat lui Ahile.



FOTO: Insula Şerpilor în 1896

Pe insulă s-a găsit doar baza templului şi, pe baza datelor arheologilor, s-a putut stabili că această construcţie era din calcar alb, avea o formă pătrată, fiecare dintre laturi măsurând 29, 87 metri. Sanctuarul se afla în partea estică, dar şi statuia lui Achille, iar partea vestică era destinată ofrandelor. În afara urmelor templului, au mai fost sesizate urmele a încă trei construcţii, realizate cam în aceeaşi perioadă cu templul, ele aparţinând arhitecturii vechi greceşti.

Cum s-au distrus vestigiile arheologice

Constructorii ruşi ai farului, ale cărei lucrări au demarat în anul 1837, au folosit piatra din temelia templului pentru ridicarea noii construcţii şi astfel vestigiile istorice au dispărut. Alte cornişe şi capiteluri descoperite pe insulă au fost duse la Sulina, de unde au luat drumul Odesei, unde nu au mai ajuns niciodată. Cer este faptul că după nouă ani de la descoperirea templului, arhelogul N.N. Mourzakevich nu a mai găsit nimic din baza construcţiei antice.  

Iată ce conţineau cele câteva inscripţii care au fost salvate. Una din ele spunea: „Menestratos Olbioliteanul a ridicat o statuie lui Achille, stăpânul Leucei“. O a doua inscripţie descoperită pe fundul unui vas de lut spune: „Glaucos din Posidia pe mine m-a închinat lui Achille, stăpânul pământului Leuce“. A treia inscripţie, posibil parte a unei statui este singura care se află în patrimoniul arheologic românesc, fiind expusă la Bucureşti, cuprinde un decret datând din secolul IV Î. Hr., dat de olbiolopitani, prin care se cinstea un cetăţean decedat, al cărui nume nu apare menţionat. În decret se spune că în timpul vieţii cetăţeanul a fost recompensat, iar după moarte, olbiopolitanii l-au îngropat pe cheltuiala lor, în oraş.

Lumina Farului s-a stins

Primul far de pe Insula Şerpilor a fost ridicat în prima jumătate a secolului al XIX-lea de către ruşi. În iunie 1917, insula şi farul au avut de suferit de pe urma bombardierelor crucişătorului german Breslau. Distrugerile au fost atât de mari, încât în 1920 Comisia Europeană a Dunării a cerut reconstruirea farului. El a fost reaprins în 1922.

În iarna anului 1920, un ger extrem de puternic a făcut ca marea să îngheţe, ceea ce a obligat personalul militar şi civil de pe insulă să stea într-o izolare totală faţă de Sulina. În cel de-al Doilea Război Mondial, loviturile repetate asupra insulei s-au soldat cu avarierea clădirii farului. Ing. Constantin Necula, fost comandant al flotilei de Dunăre nota: „Începând cu data de 23 august 1944, odată cu sosirea primelor nave sovietice în portul Sulina, operaţiunea de asigurare a funcţionării farului a fost preluată de Marina Sovietică“.

De la daci la otomani

În timpul lui Burebista, Insula Şerpilor s-a aflat sub autoritatea satului dac. Sub romani, insula a împărtăşit soarta gurilor Dunării, Deltei Dunării, a Dobrogei în ansamblul său. Stăpânirea romană asupra Dobrogei a durat mai bine de trei secole (29/28 î.Hr. – sec III d. Hr), Dobrogea fiind primul teritoriu străbun care a devenit parte a provinciei imperiale romane Moesia Inferior.  Apoi, acest tărâm a intrat sub stăpânire bizantină, veneţiană şi genoveză.

Timp de aproape patru secole şi jumătate, Dobrogea şi Insula Şerpilor s-au aflat sub autoritatea Imperiului otoman. În urma războiului ruso-turc, insula a fost ocupată abuziv de ruşi, deşi în tratatul de la Kuciuc – Kainardji din 1774 dintre Rusia şi Poarta Otomană, insula nu apare menţionată. Făcând uz de statutul său de învingătoare, Rusia ţaristă a pus Poarta, dar şi celelalte puteri europene, în faţa faptului  împlinit, ocupând şi anexând Insula Şerpilor, singura noastră insulă din Marea Neagră.

Sub suveranitatea „Sublimei Porţi“

Insula s-a aflat sub ocupaţie ţaristă între 1813 – 1856, iar între 1857 şi 1978 sub dominaţie otomană. În iunie 1857 s-a semnat la Paris tratatul dintre Austria, Franţa, Anglia, Prusia, Rusia, Sardinia şi Imperiul otoman privind delimitare Basarabiei, Insulei Şerpilor şi Deltei Dunării. În privinţa Deltei, se specifica faptul că ea trecea „sub suveranitatea imediată a Sublimei Porţi“, iar cine stăpânea Delta, stăpânea şi insula, astfel că micul petic de pământ a fost făcut cadou de marile puteri Imperiului otoman.

În memoriul României din 1878, plenipotenţialii României au cerut cancelarului de fier Otto von Bismark, preşedintele Congresului de la Berlin, ca principatul să reintre în virtutea titlurilor sale seculare, în posesia insulelor şi gurilor Dunării, inclusiv Insula Şerpilor. Formalităţile oficiale de reunire a insulei cu România au avut loc la 12 aprilie 1879, în fruntea delegaţiei române care a oficiat acest act aflându-se generalul Nicolae Dabija.

Între anii 1879 – 1947 insula a fost în graniţele româneşti. Conform noii organizări administrativ-teritoriale, judeţul Tulcea era constituit din următoarele ocoale: Babadag, Sulina (unde era inclusă Insula Şerpilor), Măcin şi Tulcea. În august 1944, Insula Şerpilor a fost ocupată cu forţa de căre unităţi ale Marinei Militare Sovietice, în august 1944, deşi ea a aparţinea României.

La 4 februarie 1948 s-a încheiat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, valabil 20 de ani, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat. Dar acest protocol preciza, printre altele, că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”.


FOTO: 4 februarie 1948. Serghei Kavtaradze, ambasadorul URSS în România (primul stânga), Andrei Vîşinski (cu ochelari), Petru Groza, I.V. Stalin şi Dej îl privesc pe Viaceslav Molotov semnând Tratatul de prietenie, colaborarare şi asistenţă mutuală între URSS şi România FOTO Adevărul/ imagine din „Scânteia”

Protocolul a fost semnat de V.M. Molotov (ministrul de externe al U.R.S.S.) şi Petru Groza (prim-ministru al României) care au operat astfel o modificare a frontierelor României, aşa cum fuseseră stabilite prin Tratatul de Pace din 1947.

Numai că acest act nu a fost înregistrat la Secretariatul General al ONU, fiind ţinut secret. La scurt timp, insula a fost transformată într-un complex militar. Cine se apropia de insulă era interceptat de vedetele militare rapide aparţinând paze grănicereşti.

Sovieticii au amplasat aici radare de mare putere, cu o rază mare de acţiune, precum şi alte tipuri de instalaţii militare de dirijare şi control a armamentului clasic şi convenţioal. Între anii 1950 – 1960, sovieticii au construit şi amplasat pe insulă un radar de mare putere, dar au adus şi staţii de bruiaj şi de ascultare a convorbirilor (în sistem fonic, cât şi prin cablu), au montat un cablu telefonic subacvatic între insulă şi Odesa, au construit un cheu pentru acostarea navelor uşoare de patrulare, au curăţat o porţiune din zona de sub apă din apropierea coastelor insulei cu ajutorul scafandrilor  militari, asigurând astfel o cale de acces din larg spre cheiul insulei.

După destrămarea URSS-ului, între Federaţia Rusă şi Ucraina a avut loc o lungă dispută vizând împărţirea moştenirii lăsate de fostul imperiu. În urma unui acord, Ucrainei i-au revenit bazele navale Sevastopol, Donuzalev, Odesa, Nikolaev, Feodosia, Izmail, Balaklava, Kerci şi Insula Şerpilor. Kievul anunţase în intenţionează să transforme insula într-un obiectiv turistic.  

Alexandru Vlahuţă, turist pe Insula Şerpilor

În scrierile sale, Alexandru Vlahuţă îi consacră un capitol întreg Insulei Şerpilor. Iată ce amintiri are Vlahuţă despre acest tărâm: „Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aştern brâie verzui, galbene şi roşii pe întinsul neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie a mării.

După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia, şi peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina.
– Nu ţi-e urât aici, leat? – îl întreb ca să intru în vorbă – pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei.
– Poi de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe pământ străin… e tot ţara noastră.
Şi tânărul străjer îmbrăţişă c-o privire mândră şi fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: „A noastră-i toată”.

Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al Grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea frumoasă, şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, şi Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zânele tuturor apelor care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare de-şi muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a templului ş-o măturau frumos cu aripele. […]

Suntem pe vârf, lângă far. Niciun copac, nicio tufă nu se zăreşte pe scofâlciturile văroase şi crăpate ale acestui ostrov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de departe, popoare în veci neliniştite, şi se sparg urlând de coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi cum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot mai fierbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubeie s-aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al mării. Valurile parcă ard. Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din zbor. Gândurile noastre aţipesc de legănarea şi tânguirea neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, ca într-o biserică.”



Insula Şerpilor, învăluită în legende

Legendele vorbesc despre un Triunghi al Bermudelor în imediata vecinătate a Insulei Şerpilor. În 5 decembrie 1945, cinci bombardiere americane au dispărut acolo. O altă dispariţie misterioasă s-a petrecut mult mai recent, în 1990, când un mic aparat de zbor grecesc a dispărut la numai 30-40 km de ţărmul românesc. De asemenea, de-a lungul timpului, mai mulţi pescari au povestit cum „marea arde“.

În nord–estul Mării Negre se află mai multe falii tectonice. Una dintre ele este falia Sulina – Tarhankut (Ucraina). „Drept dovadă a activităţii seismice, Insula Şerpilor a apărut brusc. Zona este foarte tectonizată, iar toate elementele componente ale unui câmp terestru, printre care şi cel magnetic, se manifestă cu putere“, precizează specialiştii.

În partea sudică a Crimeei, povârnişul e delimitat de fracturi adânci. Zona este ca un lighean. Când aluviunile submarine se prăvălesc, se produce o avalanşă şi atunci se produc turbulenţe majore, care duc la invadarea fundului mării. Hidrogenul sulfurat care există pe fundul mării ajunge la suprafaţă şi, în concentraţie mare, se autoaprinde. Aceasta este explicaţia fenomenului că marea arde.



Vă mai recomandăm:

FOTO „Triunghiul Bermudelor“ din Marea Neagră. Cum explică specialiştii misterele din zona Şabla şi Insula Şerpilor

Jurnal de vacanţă. Gura Portiţei, paradisul dintre mare şi Deltă. Plaja de pe care poţi aduna scoici cu lopata

Jurnal de vacanţă. Drum iniţiatic spre izvoarele poporului român, prin sudul Dobrogei

Dobrogea în lung şi-n lat, pe bicicletă: cele mai frumoase trasee de parcurs pe două roţi printr-o Românie în miniatură cu accent de Balcani

Jurnal de Vacanţă. Plaja Vadu, ultimul refugiu. Colţul de Rai interzis cândva turiştilor vă aşteaptă cu hectare întregi de plajă virgină

Jurnal de vacanţă. Altfel de călătorie prin împrejurimile zonei Vama Veche-2 Mai

Don Giovanni, piratul de la Sulina. Cum a reuşit fostul marinar să înşele autorităţile şi să rămână cu marfa ilegală şi cu despăgubirea






 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: